Confuziile ce se fac în deciziile dinăuntrul țării nu scad, din nefericire. Nu scad nici în afară. Chiar în chestiuni de principiu, confuziile sunt în largul lor. Să luăm câteva exemple recente.
La noi, confuzia intereselor este izbitoare.
Interesul public, prea puțin înțeles, este redus frecvent la cel personal,
crezându-se că așa este democrația. „Politicianul x nu-mi mai satisface
interesul personal, deci este epuizat” este deducția multora dintre cei care se
socotesc „liberi”. După modelarea de neuitat a lui Caragiale: „democrație să
fie, dar înșfăcați-l!”. Dacă nu cumva după versiunea: „să nu mai moară capra, ci
să moară de-a dreptul vecinul care are capre!”. Iar prezentarea interesului de
grup ca interes public este în exces. „Funcționarii din ministerul nostru nu
acceptă raționalizarea cheltuielilor” – se spune în aceste zile. Perspectiva
întregului, care este cea a interesului public, nu contează.
Este de salutat faptul că azi se vrea reducerea
„statului obez” – pe care l-am numit „stat avariat”, după ce alții l-au socotit
„mafiot”, „eșuat”, colonie”. Normalizarea bugetară, dar și administrativă,
trebuia demult făcută. Ea preocupă orice stat sănătos. Dar, în mod ironic, în
loc să se renunțe la privilegiile feudale din sistemul public al țării și să se
taie aberațiile birocrației, nu se nimerește nicicum sursa „obezității”, care
continuă să fie confundată cu mărunțișuri.
Confuzia intereselor are implicații grave câtă vreme
diferiți inși angajează țara nu numai pentru azi, ci și pentru viitor,
bagatelizând interesul ei vital de a nu intra în conflicte inutile și de a-și
asigura pașnic viitorul – cum face orice țară comparabilă. Se ajunge iarăși în
ridicolul ce devine carpatin al alergării decidenților după cooperarea unor
țări, după ce ani la rând le-au blamat, din ignoranță și prostie.
Zilele trecute, „președintele” pretindea că ar fi
obținut „legitimarea democratică” a încropelii sale „România educată”. După ce
nu se știe ce înseamnă azi educația și cine educă pe cine, se confundă vizibil
legitimarea cu o plebiscitare ieftină printre diletanți.
Se confundă copios democrația cu alegeri oricum
făcute, numai să fie ceva ce să semene a alegeri. De aici și preocuparea de
comasare a acestora și de alianțe care să împiedice schimbarea, căci nu
contează ce vor cetățenii, ci, cum se spune, cine numără voturile. Cu o
asemenea înțelegere a lucrurilor, combinată cu abuzurile de „desemnări
personale”, s-a și ajuns la un regim prostocratic, ale cărui incapacități și
erori marchează instituțiile și sunt plătite scump de cetățeni. Ar mai fi de
înțeles că prostocrația este regimul rezultat dintr-o selecție a decidenților
din rândul celor slab pregătiți și manevrabili și nu se confundă cu vreun popor
și nici cu democrația.
Prototipică printre confuzii este abordarea
religiei. Mulți asimilează religia cu idolatria și miturile. Mai nou, sunt
mediatizați teologi care fac și ei confuzia, doar că din altă direcție. Or,
religia presupune credință, care înseamnă să crezi în existența lui Dumnezeu și
să-ți pui soarta în mâinile sale. Ea presupune revelație și mântuire. Religie
este acolo unde se regăsesc toate acestea.
Este deja răspândită meteahna de a subestima ceea ce
spun oamenii invocând fizicul, averea, afinitățile, biografia sau orice. Ca și
cum un cetățean nu ar avea voie să-și spună părerea oricând și nu ar putea avea
dreptate, fie și încătușat! Se confundă libertatea cu discreditarea altora și
probarea cu bălăcărirea. Se confundă pe scară mare deținerea de funcții,
ocupate, cum spunea Spiru Haret, prin „competiții ca la nimeni”, cu valoarea
persoanelor.
Din faptul că s-au administrat deja în copilăria
multor generații anumite vaccinuri (antipoliomielitic, antirujeolic,
antigripale etc.), cu rezultate certe, unii, din țări diferite, deduc că
vaccinuri aflate în circulație, testate, prin forța lucrurilor, prea scurt, ar
fi tot obligatorii. Este o confuzie ale cărei rezultate dramatice abia încep să
se dezvăluie!
În relații dintre state se face copios confuzia
între teritorii deținute și suveranitatea asupra lor. Or, unele teritorii au
fost obținute tocmai prin încălcarea de suveranități naționale. În plus,
suveranitatea este legată de tratate, iar unde nu sunt tratate, nu este vorba
de încălcarea suveranității. În era postbelică lipsesc tratatele.
Nu se ia în seamă faptul că, după Al Doilea Război
Mondial și după „războiul rece”, toate țările s-au schimbat. Toate sunt altfel
decât clișeele ținute în circulație, din care trăiește o propagandă uzată care
doar împiedică rezolvări raționale. Sunt, firește, motive de critică a
realităților, dar stările de lucruri sunt noi. Se face însă confuzia dintre
trecut și prezent, deși, în diferite țări, o nouă constelație de regimuri este
pe scenă. Nu mai suntem nici în 1947, nici în 1990, lumea este alta, deși nici
o lume nu începe cu cei de azi.
Principiile însele sunt confundate. De pildă,
europenitatea înseamnă la origine și la propriu valori – libertate, dreptate,
frumos și acțiunea pentru a le asigura cât mai multor oameni. Europenitatea
este esențial critică față de ceea ce este. Or, mai nou, europenitatea este
confundată cu supușenia față de decizii de conjunctură, luate fără examinare
serioasă de un birou sau altul. Din această „simplificare” grosieră vine, de
altfel, și criza actuală.
Schimbarea unei societăți într-una mai bună nu se
poate atinge fără democratizare din primul moment. La democrație, ne spune o
veche experiență, se ajunge prin democratizare, nu altfel. Azi, însă, sunt
decidenți care cataloghează fără noimă drept „noi democrații” regimuri neclare
și precare, care au rămas la restricționarea de drepturi civice și politice ale
opozanților și minorităților etnice. Nu există, însă, democrație cu
discriminare.
Exemplele sunt mai numeroase, încât analizele
vorbesc tot mai mult de o evoluție funestă sub ochii noștri.
În discursul susținut în parlamentul Spaniei (1984),
cel mai profilat filosof al epocii, Jürgen Habermas, semnala „noua
netransparență (die neue Unübersichtlichkeit)” a ceea ce se petrece în lume:
„în pragul secolului al 21-lea se conturează panorama înfricoșătoare a
periclitării la scara lumii a intereselor de viață: spirala cursei înarmărilor,
răspândirea necontrolată de arme nucleare, sărăcirea structurală a țărilor
lumii a treia, șomajul și crescândele dezechilibre sociale în țările
dezvoltate, probleme ale împovărării mediului, mari tehnologii ce operează în proximitatea
catastrofelor oferă devize care au trecut, prin intermediul mass media, în
conștiința publică. Răspunsurile intelectualilor oglindesc, nu mai puțin decât
cele ale politicienilor, perplexitatea” (Die Neue Unübersichtlichkeit,1985).
Netransparența este împotmolire în realități ce par fără alternative.
Între timp, s-a ajuns la răspândirea organizată a
erorilor. Pe bună dreptate, Bobby Duffy (The Perils of Perception. Why we’re
wrong about nearly everything, 2019) a semnalat că acestea vin pe fondul unei
„vaste dezinformări a populației”. Oamenii sunt intoxicați cu falsuri. Numai că
mulți le degustă și coabitează cu ele. Preferința pare să fie pentru cuvinte și
prima impresie, iar alergia la examinare critică și calcul precis este
răspândită. Înclinația este spre a judeca în grabă, fie și cu riscul de a greși
(Daniel Kahneman, Thinking Fast and Slow, 2011). Se și dă curs la „ceea ne ni
se spune”, mai ales că știrile false (fake-news) au devenit industrie.
Dar și mai importante în a genera falsul sunt „bulele
de filtrare” și „camerele de ecou” ce vin astăzi odată cu „tehnologia
informației” și cu „mediile de socializare”. În această privință, se știe că
bogatele informații oferite de Internet sunt în funcție de „cel ce-l folosește
(user)”. Acesta etalează preferințe, afinități, fel de a gândi – oricum ceva
din ființa sa lăuntrică, încât se poate stabili ușor ce este potrivit să i se
ofere. Și i se oferă! În fapt, mulți oameni se interesează mai curând de ceea
ce le confirmă opiniile. „Disonanța” și căutarea adevărului obosesc.
La fel de importante în a genera erori sunt însă
politica și cultura politică. Se poate spune, cu probe, că politicile meschine
ale unor inși mărginiți și redusa cultură duc la crearea de confuzii.
Un autor exersat în analiza lumii actuale vorbește
de „vremuri de confuzie” (Helmut Wilke, Demokratie in Zeiten der Konfusion,
2014). Evoc în continuare miezul analizei, lărgesc sursele „confuziei” și
conturez o ieșire.
Este „confuzie”, ne spune autorul, în „amestecul,
curgerea împreună și imbricarea unor planuri ale vieții diferite, ale
raționalităților divergente și ale realităților eterogene, într-o lume
tehnologic și comunicativ globalizată”. Este „confuzie” în „deruta” ca urmare a
unei supralicitări a capacităților lor cognitive, pe de o parte, și a unei
supraoferte de știri nevalide, pe de altă parte.
Teza este aceea că „trebuie vorbit de o epocă de
confuzie căci două transformări fundamentale – globalizarea și societatea
cunoașterii – converg și produc o hipercomplexitate globală, care este punctul
de plecare și miezul confuziei”. Globalizarea aduce confuzii ca urmare „a
obscurizării granițelor stabilite ale suveranității statelor naționale, a
contiguității dintre cauze locale creatoare de probleme și efecte globale, a
amestecului acționismului local și lipsei de importanță globală”. Societatea
cunoașterii antrenează, pe lângă alte schimbări, descompunerea de structuri,
pentru a face loc succesivelor valuri ale înnoirii cunoștințelor, care au
devenit primul factor al producției, încât odată cu creșterea cunoașterii se
extinde nesiguranța.
Confuzia urcă deja dincolo de situații concrete.
„Înainte de toate, confuzia raționalității economice și politice, într-o
economie politică tot mai greu de descifrat, face dificil să se distingă între
necesara competiție și cinica corupție”. Se ajunge astfel la o „confuzie la
nivelul concepțiilor”. Rezultatul nu este altul decât acela că nimic nu mai
este limpede.
Ne putem întreba: doar acestea – globalizarea și
societatea cunoașterii – duc la „confuzia” de astăzi? Teza mea este aceea că pe
scena generării de „confuzii” sunt și profilul decidenților și criza culturală.
Bunăoară, știm din istorie că la decizii au venit
adesea oameni care se alimentau mai curând din experiența de viață, decât din
diplome. Dar erau oameni de convingeri. Pluralismul politic real îi obliga la
rigoare. Azi, convingerile au cedat oportunismului, încât nu mai contează
adevărul aserțiunilor, ci ca acestea „să treacă”, să fie înghițite de
populație.
Între timp, relativismul a dizolvat țesătura
organizărilor (A. Marga, Relativismul și consecințele sale, 2004). Astfel că au
ajuns la decizii inși care nu cunosc realitatea, nici măcar geografia, și ce
este de făcut. Cititul scrisului altora și prompterul, în spatele cărora se
ascund „personalități” de carton, înșală sistematic cetățenii, iar forțe oculte
și tradiția minciunii perpetuează înșelarea și duc la una și mai mare.
Trăim, de fapt, într-o criză culturală ramificată.
Între altele, titrați în poziții de decizie sunt mai numeroși decât oricând în
lume. Dar „intelectualii publici”, adică oameni capabili să traducă adevăruri
generale în date civice, politice și etice curente, sunt puțini. Legătura între
adevăruri și acțiuni o fac și mai puțini. Loc de confuzii este la tot pasul.
Confuziile se amplifică totdeauna odată cu
monopolizarea deciziilor de către persoane și slăbirea „dezbaterii publice”.
Ele sporesc și când nu se respectă condițiile dezbaterii. Adică atunci când
inteligibilitatea exprimărilor este afectată de incoerență logică și sărăcia de
limbaj, când integritatea vorbitorilor este în suferință (cei care discută una
spun și alta gândesc), când adevărul propozițiilor în raport cu faptele este
disprețuit, când echitatea („te tratez pe tine ca subiect conștient și
responsabil, așa cum aștept să mă tratezi și tu”) este trădată. Abuzurile de
funcții și încălcarea cerințelor argumentării raționale favorizează confuziile.
Dar, oricât de complexă este realitatea, o luminare
a minților și revenirea la fapte formează primii pași spre destrămarea
confuziilor. Doar prin acțiunea „intelectualilor publici” și cu „dezbatere
publică argumentativă” poate începe o astfel de mișcare. Aidoma țărilor în care
comunitățile s-au emancipat, rezolvările durabile le asigură intelectuali
integri și competenți și comunicarea argumentativă a cetățenilor respectați și
responsabili. Nimic nu le poate înlocui.
Autor:
Andrei Marga
Sursa:
http://www.andreimarga.eu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu