La hanul lui Augustin Buzura

                                                                       de Gheorghe Pârja

Primăvara este anotimpul curățeniei, dereticarea prin casă aparține fiecărui gospodar care vrea lumină după confuzia iernii. M-am supus și eu acestei ordini, care ne face liberi. Eu am ajuns cu primăvara prin dosare, cu texte mai vechi, cu scrisori de la prieteni. Am apreciat corespondența încă din tinerețe, am primit plicuri cu emoții și am răspuns cu aceeași măsură. Răsfoind timpul scris, am aflat o scrisoare de la marele scriitor Augustin Buzura, care în tăcerea lui profundă alcătuia texte pentru prieteni. Da, cu Augustin Buzura am fost prieten, sentiment acordat de el mie. La sfârșitul acestui text voi reproduce o dedicație pentru mine. Dar să nu mă îndepărtez de scrisoarea din septembrie 2007. Și-a adus aminte scriitorul de o aventură prin Maramureș, când am petrecut noaptea la un han. Era relaxat și pus pe aduceri aminte. Am convenit ca, pentru noi, hanul să poarte numele lui.

Că literatura română are mai multe hanuri, acreditate de mari scriitori. Este un noroc al asemănării vremurilor. În scrisoarea cu pricina, Domnul Buzura vorbea despre starea politică și socială a țării. Decupez câteva idei din ziditoarea epistolă. Îi era imposibil să creadă în sondaje, clasamente și previziuni datorate oamenilor politici. Ele sunt precum proverbiala piatră aruncată în apă, care stârnește penibile încăierări între cei ce vor să o scoată și cei care doresc să o lase acolo. Și nu se supără nimeni, deoarece am moștenit o mare înțelegere pentru erori și minciuni. Există corupți știuți și corupți ignorați, hoții noștri și hoții lor și apoi se mimează credința, înțelepciunea și mai puțin cultura. Augustin repetă observația unui savant. Cifrele nu mint, dar mincinoșii mint cu cifre.

Din nefericire, pornind de la aceste minciuni, se iau decizii care influențează mersul țării. Constată cu durere cum noii cârmuitori au întors spatele culturii, vând castele și cinematografe, tot ce avem și ni se cere. Amintește și de răsunătorul proces al optanților. Nimic durabil pentru învățământ, doar câte-o concesie de ordin electoral. Cu umor fin, Augustin Buzura spune că studenții din anii mari de la Medicină au posibilitatea să vadă defilând pe micile ecrane aproape toată patologia psihiatrică. E momentul să reamintesc că Buzura a fost medic psihiatru. A părăsit medicina pentru literatură. O decizie riscantă pentru destinul medicului, dar extrem de folositoare în numele valorii literare. Caracterul dârz, voința fermă, pentru el orice așteptare era o împlinire a unei opere de excepție, toate acestea și multe altele au configurat portretul unui autor vizionar, fără a uita nicio clipă lumea în care a trăit. Care a fost materia primă pentru cărțile sale.

Îmi scria Maestrul că orice „tumoră malignă pornește de la o celulă bolnavă. La noi există o stare de cancer, un climat care-l poate genera, o dictatură a minivalorilor, a veleitarilor și nulită­ților, o goană maladivă după scan­dal și mizerie morală. În general, când se sfârșește talentul, începe ura. Dar dacă nu ai avut nici urmă de talent și nu ai puterea să descoperi asta?” Mai scria Expeditorul în prețioasa scrisoare din acel septembrie: „Din păcate, s-a cheltuit enorm pentru distrugerea oricărui mit, a istoriei, tradițiilor, religiei, învăță­mân­tului, pentru ponegrirea valorilor, a tot ceea ce până mai ieri păreau adevăruri de necontestat.” Asta scria o conștiință românească, în urmă cu aproape două decenii. S-a schimbat ceva în bine?

Nu am păreri ferme, cu argumente. Știu că toți aceia care nu au făcut mare lucru pentru țară, niște guralivi, și-au adus aminte că au fost cineva, și în numele amintirii țintesc posturi mai înal­te. Cât privește intelectualii, schimbarea lumii i-a prins fără idei. Fără proiecte, fără o viziune asupra viitorului. Cea mai multă energie s-a cheltuit pe căutarea unor noi stăpâni și pe întreținerea urii. Buzura crede că am început să existăm mai mult în geografie. Politicienii români, altfel plini de diplome, dar fără carte, din clipa alegerii joacă într-o piesă în care numai ei contează. Mai sunt și excepții. Așa, acolo, la hanul lui, Augustin Buzura a prins energia comentariilor profunde. Locul nu este departe de școala unde scriitorul a fost învățător suplinitor. Convenția cu hanul, spre deliciul nostru sufletesc, a rămas un semn al prieteniei. Așa, pe o carte a lui mi-a scris o dedicație măgulitoare: „Pentru Gheorghe Pârja, prietenul minunat de cursă lungă, fără de care, pentru mine, Baia Mare și Maramureșul n-ar mai fi ce a fost, cu toată prețuirea pentru poet și gazetar și cu dragostea statornică, prietenească a lui Augustin Buzura”.

Am tresărit și acum. Așa se întâmplă când te întâlnești cu spirite alese la hanul marilor drumari și spui că viața merge înainte. Că marele scriitor trăiește prin opera sa. Și prin cărțile altora, scrise despre el. Inclusiv despre Berința natală, din care nu a plecat niciodată, cum a spus-o la Tokio, în fața împăratului Japoniei. Era în 22 septembrie 1988. Cred că era într-o pagodă care semăna cu un han de pe drumurile Maramureșului.