Orele de istorie

                                  de Gheorghe Pârja

Despre orele de istorie am mai scris, deoarece istorie înseamnă și trecut, dar și prezent, mai ales de istoria neamului meu. Și doresc ca tinerele generații să știe ale cui sunt și de unde vin. În acest sens, școala este un sfetnic bun. Dar sunt puține ore de istorie în programă. Iar în ultima vreme, asistăm la un fenomen extrem de rău, adică renunțarea la învățarea temeinică, în școli, a istoriei neamului din care facem parte. Din tot contextul european, nu luăm seama că alte popoare își respectă trecutul, este învățat în școli, cinstit cum se cuvine. Noile legi ale învățământului sunt dictate de o mână de oameni cu rosturi funcționărești, mulți fără competențe pedagogice și experiență didactică. Profesorii de la catedră nu au fost consultați, ceea ce explică numeroasele deficiențe constatate, proiectele fiind extrem de dăunătoare pentru evoluția școlii românești. Asta o spune și profesorul Constantin Toader, în revista „Contemporanul”, condusă de marele prozator, acad. Nicolae Breban, născut în Baia Mare.

Dar cine mai ține seama de opiniile lui? Cine s-a aplecat asupra scrisorii celor o sută de intelectuali care s-au adresat, cu o vreme în urmă, ministrului de resort cu observații călăuzitoare? La care s-au alăturat academicieni, cu alte câteva zeci de profesori. Nici o reacție din partea conducătorilor. Învățământul public nu poate fi teren de experimente pentru utopiști de tot felul. Spune profesorul Toader: „După atâtea reforme eșuate, suntem sceptici față de noi formule magice, propuse de oameni care nu cunosc realitatea școlii și visează tot felul de cai verzi pe pereții scorojiți ai școlilor noastre dărăpănate, grație înțeleptei politici de subfinanțare.” La noi un comentator avizat al acestui fenomen este profesorul Vasile Iluț.

Dar să revin la istorie. Academia Română atrage atenția că fără revenirea disciplinei istorie la statutul pe care l-a avut, cel puțin în primii ani de după 1989, „este compromisă păstrarea identității națiunii române.” Și a solicitat într-un mesaj adresat de participanții la Congresul Istoricilor Români, care s-a desfășurat la Alba Iulia, ca numărul orelor de istorie, din învățământul preuniversitar, să fie de 3 ore pe săptămână. Apoi s-a solicitat Ministerului Educației să înceapă în cel mai scurt timp un dialog cu reprezentanți ai Academiei Române – Comitetul Național al Istoricilor Români, ca singura entitate reprezentativă pentru breas­la istoricilor din România, în așa fel încât în noua Lege a învățământului să se reflecte corect statutul istoriei și al istoricilor, se arată în mesajul istoricului Ioan-Aurel Pop, fost președinte al Academiei Române, către confrații de breaslă, cadre didactice, cercetători, muzeografi, bibliotecari, opinia publică, mass-media și nu în ultimul rând către autoritățile statului român.

Potrivit documentului, comunitatea istoricilor și arhiviștilor din România va menține pe linia profesională și morală demnitatea științei istoriei. Academia Română și entitățile ei de cercetare a istoriei își propun o mai intensă prezență în arena creativității istoriografice și a dezbaterilor publice. E nevoie de cunoașterea în mod critic, de către tineri mai ales, a istoriei naționale, dar și istoria minorităților naționale, ca parte a acestei țări. Academia Română semnalează tocmai alungarea istoriei din sistemul de învățământ românesc. Eu, cititorul și iubitorul de istorie națională și a altor popoare, vă asigur că mă simt mult mai liber, mai stăpân pe mine învățând istoria. Acum, când s-a deschis lumea, este extrem de primenitor spiritual să îți dai seama prin ce lume treci.

Prin instrucție și educație se pot forma viitorii cetățeni ai acestei țări. Școala nu trebuie să formeze apatrizi. Într-o lume în care se jonglează cu scenarii, sunt la modă conspirațiile, unele dintre ele chiar devin realitate, este nevoie să descifrăm unde este adevărul istoric. Academia Română a organizat Școli de vară, dedicate elevilor, în mai multe județe. Aici a fost premiată excelența tinerilor care pot deveni savanții de mâine, zic eu. Dar să nu uităm orele de istorie, devotații profesori care explică trecutul cu toate sinusoidele lui. Iar oamenii de decizie să nu uite că sunt aleși de poporul român. Știu că lumea de astăzi are multe provocări. Fie ca istoria să fie una dintre ele. Prea frumos a fost rugat ministerul să nu alungați istoria din școala românească. Numărul de ore de istorie din învățământul preuniversitar din România trebuie să fie cel puțin egal cu media orelor de istorie din statele Uniunii Europene, se spune în mesaj.

În alte țări, sunt 3 ore de istorie săptămânal. Alții învață istoria lor cum se cuvine, noi o ascundem printre module. Ascultați: fără istorie este compromisă păstrarea identității națiunii române! Cine nu-și cunoaște istoria riscă să-și piardă geografia. În Republica Moldova se învață istoria românilor, 2 ore pe săptămână, mi-a spus, recent, eleva Ludmila Roșca, membră a PEN-club Chișinău, prezentă la Memorialul Sighet și la Desești.

Democrație? Stabilitate? Echilibru? Povești. PUTERE. CIRC

                             de Alexandru Ruja

Asistăm la un teatru absurd pe scena națională, cu păcălici, clowni, proști, plus politicieni-cu..rve. A te folosi de protestul justificat al unei categorii profesionale pentru a face scandal, a ataca Statul, trebuie să ai mult tupeu. Poate chiar cu o țâră de ajutor. Imaginea cu patriotul care dă cu drapelul României în capete de jandarmi ar trebui să facă înconjurul Planetei, să ne facă oarecum de rușine dar să ne și trezim. Zău, orice protest popular e justificat. Nu până acolo. Nu la barbarie. Nu la a ataca tineri pe trotinete sau a da cu pietre în birouri de corporații, că ei ne distrug țara. Trotinetiștii și cei din birouri. Ajungem la mentalitatea Pol Pot? Cum cine e… „Deținător al puterii absolute în întreaga Cambodgie, în perioada 1976-1979, Pol Pot a instituit o adevărată dictatură a groazei în țara sa. Așa-numitul „comunism al epocii de piatră” avea în vedere desființarea orașelor, a banilor și edificarea unui stat eminamente agrar”. Seamănă, aduce cu ceva ori ni se pare?

În plus, hai să fim realiști. Cum batem noi munții în timpul liber, am cam văzut ciobani în Maramureș. Umblă în cizme de gumă, nu în espadrile, nu cu gleznuțele afară. Câte unul o fi având ceafă groasă, dar nu tatuată. Îl poartă pe Isus în suflet, nu tatuat pe piept. Și deși sunt probabil cei mai îndreptățiți urmași ai dacilor liberi, ciobanii noștri nu au niciunul pe cap Pileus, căciula dacică. Nu au și gata. Dar între timp, probabil cineva râde pe margine și se bucură de haosul creat, alții se jură că n-au treabă deși au organizat deplasări la București absolut întâmplător în aceeași zi. Alții ceva mai încolo, râd strategic că avem năcazuri, că dăm cu pietre în sedii de corporații, că batem trotinetiști. Bine, e și vina lor, aveau blugi, aveau banane, jap! Îți vine să râzi, să plângi, apoi să-ți faci tricou cu vorba mucalită a unor jurnaliști: „Într-o zi, o să fie din nou la modă să ai creier. Până atunci, rezistăm”.

Și știți de ce? Pentru că între timp, se petrec chestii în lume ce n-ar trebui să ne primească niznai. După discursul privind Starea Uniunii, Ursula cea hulită a anunțat o magistrală lovitură: primirea Canadei în Uniunea Europeană! Una dintre primele 10 puteri economice ale Lumii vine alături de noi total, nu cu un tratat. De altfel, von der Leyen a amintit că anul acesta am devenit parteneri de afaceri preferențiali cu India, America de Sud, Mexic, Australia și urmează tratat cu…cei pe care îi tot aminteam ironic, „…stanurile”, țările din Orientul Mijlociu ce mustesc de petrol și gaze. Între timp, noi demontăm borduri să le aruncăm în vitrine și în jandarmi. În octombrie, dacă nu se plătesc pensii și salarii la timp, suntem în pragul retrogradării la junk, ori deja sindicaliștii spun că în 17 județe nu sunt bani din septembrie pentru serviciile de ambulanță. Programul Saligny a rămas fără bani, în septembrie. Gata, stop. Sigur, între timp, atent la tot, președintele Nic-ușor Dan decorează cu Meritul Cultural…muzeul de artă Maryhill din Washington… O performanță incredibilă, o mostră de viziune desăvârșită. Jos pălăria.

Altarul lui Valeriu Sabău

                             de Gheorghe Pârja

În acest început de septembrie, în ajun de Sântămărie Mică, a plecat, pe cărarea cu frunze ruginii, scriitorul Valeriu Sabău, cel care a țâșnit în proza Nordului, arcuindu-și curcubeul poveștilor și peste ținuturi mai îndepărtate. Era plămădit din fibra unui om de viță veche și risipitoare, dar aprindea și candele care luminau nopțile omului. Era 7 septembrie, în urmă cu patru ani. A venit îngerul și a bătut cu privirea lui în colțul de sus al ușii bisericii din lemn de stejar, crescut prin Valea Mătrăgunii, și poarta împărătească s-a deschis pentru a intra cuvintele omului sortit a fi îmbrăcat într-o cămașă de in. Din acea plantă înțeleaptă, spun cărturarii, s-a născut scrierea din înțelesul ființei noastre. Despre acest miracol al simțurilor povestea în scrierile lui prozatorul VALERIU SABĂU, povestitorul care și-a adunat personajele și faptele lor dintr-o lume care ne face cu mâna.

El a văzut cum lucește ochiul apei, a prins în mână mărgeaua șarpelui, a cutreierat satul cu țărani, unde s-a întâlnit cu Ana Împăratului. Cu ea a vorbit despre însingurare într-o noapte cu lună. Era singur în fața altarului cuvintelor. Pe ulița ginerilor, prozatorul a pus de veghe pompierii comunali. În centrul acestei lumi a ridicat o biserică de sticlă, în care lucesc povești dintr-un peisaj miraculos. Dacă mă iau după unele toponime ale scriitorului, ajung chiar pe meleagurile mele natale, pe unde Valeriu Sabău a hălăduit o vreme, prin Desești. Universul povestirilor lui este de o ciudată blândețe, cu metafore urcate în vârful dealului. A fost un bun cunoscător al firii lucrurilor, de aceea parabola în cuvânt și-a găsit un loc de viețuire. Simbolul în proza lui Valeriu Sabău este asemeni stejarului devenit istorie, cel care a rămas odihnă pentru vulturii vestitori.

Proza cheamă lucrurile și oamenii lor, le strigă pe nume, le pune la masa albă din Biserica de sticlă și așa începe ospățul lecturii. Din care am gustat prin vreme. Ca într-un miracol, am auzit cum cuvintele din scrierile autorului au început să vorbească singure. Textele lui păreau senine și împăcate. Sunt litanii în Biserica de sticlă, titlul unui excelent volum de povestiri semnat de Valeriu Sabău. În josul candelei de veghe, am descoperit un papirus cu aprecierile critice asupra prozei lui. Criticul și istoricul literar clujean Liviu Petrescu scria: „Ne aflăm în fața unui prozator cu frumoase calități, Valeriu Sabău. Adevăratele posibilități ale autorului sunt puse în lumină în textele care conțin spectaculoase vise în vis.” Prozatorul Vasile Sălăjan aprecia: „Valeriu Sabău știe să contabilizeze și verbul și adverbul și virgula, știe de unde se poate extrage rădăcina pătrată a lucrurilor memorabile. Dintr-o coastă de Maramureș, între țărani și foști țărani, între geana de lumină a dimineții și între negrul pământului recent scormonit, Valeriu Sabău își croiește o haină pe potrivă.”

Criticul din New York, M.N. Rusu, cu care am tăifăsuit când mă aflam în metropola americană, acolo în Astoria, aruncă o privire mai amplă asupra scrisului prozatorului din Cicârlău: „Valeriu Sabău aprofundează demersul prozodic în ton cu sintagmele scrisului latino-american – care-i vine ca o mănușă, în stilul lui Gabriel Garcia Marquez, sau Julio Cortazar.” Valeriu Sabău rămâne pentru literatura română un prozator al universului sătesc, primar și modern. Născut la 13 iulie 1954, în Cicârlău, după ce a practicat mai multe munci epice – muncitor zilier, profesor suplinitor, forestier, miner, dulgher, a absolvit Facultatea de Științe Economice din Cluj-Napoca (1980). A fost membru fondator al Cenaclului și Festivalului Național de Literatură „Vasile Lucaciu”, din Cicârlău. Pe coperta volumului de povestiri „Biserica de sticlă”(Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2001) este gândul Mariei Oanță, din Ferești, 80 de ani: „Și când dormi, duhul îți umblă și grăiești cu toți oamenii, și cu cei de departe și cu cei care-s morți.”

Este tocmai un punct de reverberație a realismului fantastic al prozei lui Valeriu Sabău. Pe care-l apreciez. De acum invocăm litanii în Biserica de sticlă. Să ne amintim de cel care ne-a lăsat o operă de mici dimensiuni dar cu vectorii valorii asumate. A rămas altarul cuvintelor mânuite cu har de autorul evocat.

PS. În imagine, Valeriu Sabău și fiica sa.

Cunosc o seamă de poeți care scriu fenomenal...

 

Există oameni pentru care poezia nu reprezintă o profesie, nici o rampă spre celebritate și nici o modalitate de a acumula prestigiu. Ei scriu dintr-o necesitate interioară, din dorința de a da glas unor adevăruri pe care numai cuvântul poetic le poate exprima. Cunosc o seamă de poeți care scriu fenomenal, însă ale căror priorități nu sunt consacrarea, premiile sau promovarea. Pentru ei, adevărata validare nu vine din partea juriilor literare, a criticilor sau a instituțiilor culturale, ci din conștiința faptului că au creat ceva autentic și durabil.

Acești poeți au înțeles un adevăr simplu: valoarea unei opere nu este determinată de succesul ei imediat. Ei știu că timpul este cel mai exigent critic și că posteritatea are propriile criterii de selecție. De aceea, nu sunt preocupați de competițiile literare sau de efervescența mediatică. În prezent, sunt oameni realizați atât profesional, cât și social, iar poezia rămâne pentru ei un spațiu al libertății absolute, neîngrădit de interese materiale sau de ambiții personale. În această independență constă, de fapt, forța lor creatoare.

Titlul de „mare poet al prezentului” nu le-ar aduce o satisfacție suplimentară. Într-o lume în care notorietatea se câștigă adesea prin marketing și expunere excesivă, iar valoarea este deseori confundată cu popularitatea, asemenea distincții își pierd din semnificație. Literatura contemporană traversează o perioadă paradoxală: se publică enorm, însă se citește tot mai puțin. Se organizează festivaluri, gale și lansări de carte, dar ecoul lor în conștiința publicului este adesea efemer. Poezia există, este vie și profundă, însă pare să fi fost împinsă la marginea interesului colectiv.

Expresia lui Caragiale, „e sublimă, dar lipsește cu desăvârșire”, descrie surprinzător de bine această stare de fapt. Nu pentru că ar lipsi poeții autentici, ci pentru că ei sunt greu de observat într-un zgomot cultural dominat de superficialitate și de nevoia permanentă de vizibilitate. Oglinda acestei situații este însăși societatea contemporană, care și-a diminuat respectul pentru cuvântul scris. Ritmul alert al vieții, dominația imaginii și consumul rapid de informație au redus disponibilitatea pentru lectură și reflecție.

Pe de altă parte, această lipsă de interes nu este lipsită de explicații. O parte importantă a literaturii actuale suferă de artificialitate, de manierism și de o preocupare excesivă pentru șoc sau experiment, în detrimentul emoției autentice. Atunci când cititorul întâlnește texte lipsite de profunzime sau de expresivitate, încrederea sa în valoarea literaturii se diminuează. Respectul pentru cuvânt nu poate exista acolo unde cuvântul însuși este tratat cu superficialitate.

Și totuși, adevărații poeți nu dispar. Ei continuă să scrie în tăcere, convinși că literatura autentică nu are nevoie de aplauze imediate pentru a exista. Ei știu că fiecare vers sincer își va găsi, mai devreme sau mai târziu, cititorul potrivit. Eternitatea nu aparține celor mai promovați, ci celor care au avut curajul să rămână fideli adevărului lor artistic.

În cele din urmă, valoarea unei opere nu este decisă de moda unei epoci, ci de puterea ei de a traversa timpul. Poeții autentici nu scriu pentru gloria prezentului, ci pentru dialogul tainic cu generațiile viitoare. Iar aceasta este, poate, cea mai înaltă formă de consacrare pe care un creator o poate spera.

A considera că vreunul dintre acești poeți ar putea nutri vreun sentiment de invidie față de șleahta „consacraților zilei” este o dovadă de o naivitate fără seamăn. Cum să-i invidieze pe cei care și-au confundat notorietatea cu valoarea, vizibilitatea cu talentul și aplauzele conjuncturale cu adevărata consacrare? Gloria obținută prin mecanisme de promovare, prin apartenența la cercuri de influență sau prin validări reciproce nu poate impresiona un spirit care și-a găsit deja echilibrul în propria creație.

Dacă ar exista un sentiment pe care acești poeți l-ar putea încerca față de „vedetele” literaturii contemporane, acela ar fi, mai degrabă, mila. Mila pentru cei care au ajuns să creadă că posteritatea poate fi negociată, că valoarea se stabilește prin jurii vremelnice sau prin cronici favorabile scrise în cercuri închise. Mila pentru cei care își consumă energia între festivaluri, lansări și ceremonii, fără să înțeleagă faptul că adevărata judecată începe abia atunci când ecoul aplauzelor se stinge.

Istoria literaturii este necruțătoare. Ea a demonstrat de nenumărate ori că mulți dintre autorii aclamați ai unei epoci au fost uitați în doar câteva decenii, în timp ce alții, ignorați sau marginalizați în timpul vieții, au devenit repere fundamentale ale culturii universale. Timpul nu cunoaște relații, influențe și interese. El păstrează doar ceea ce are substanță și elimină fără milă ceea ce a fost construit pe artificiu.

De aceea, poetul autentic nu simte nevoia să participe la această competiție a orgoliilor. El știe că poezia nu este un concurs de popularitate și că destinul unui vers nu depinde de ecoul pe care îl produce astăzi, ci de puterea lui de a emoționa și peste zeci sau sute de ani. În această perspectivă, succesul imediat devine un detaliu lipsit de importanță, iar consacrarea oficială nu reprezintă decât o fotografie trecătoare a unei epoci, nu un certificat al valorii.

În fond, adevăratul poet nu are nevoie să fie proclamat mare de contemporanii săi. Îi este suficient să rămână sincer în fața propriei conștiințe și fidel cuvântului pe care îl slujește. Restul este zgomot. Iar zgomotul, oricât de puternic ar fi, nu a reușit niciodată să învingă tăcerea din care se naște literatura autentică.

OVIDIU VASILE