Demnitatea și zborul

                                                        de Gheorghe Pârja 

Întâlnim, aproape în fiecare zi, cona­ționali extrem de zeloși, cu o poftă neîntrecută de autoflagelare. Cu o bucurie bolnavă, spun, în văzul lumii, că: așa suntem noi, așa merităm, asta-i soarta noastră! Așa suntem noi românii! Multe și alte păreri, care duc la ignorarea unor trăsături încurajatoare, oricum, conturate prin vreme. Se uită că avem și părți bune. Precum alte popoare. Cum și alte popoare au scăderi. Cred că fiecare popor are însușiri pozitive, ce-l recomandă în lume. Și mai cred că vremea triumfalismului a trecut. Mă cutremur, în sinea mea, de ce, oare, semeni, lângă care trăiesc, se avântă să-și taie aripile, să arunce peste ochiul de lumină perdeaua de ceață. Și mai constat un fapt, care mi se pare ciudat: dacă noi pe noi ne facem proști, cei din jur jubilează. Se face rating cu asta. Mai aseară, un domn, cam limitat în argumente, a oftat a lehamite: vai și amar de poporul ăsta! Când alții ne fac, cum nu suntem, se trezește în noi revolta și ne burzuluim.

Uneori am observat că putem cădea în capcana sudalmelor vecine. Vedeți, și alții spun despre noi că nu suntem în rând cu lumea. Care lume? Din propria mea călătorie prin viață, vă spun că este foarte greu să-i convingi pe cei cu vederi sceptice asupra propriului popor. Nu ai argumente suficiente să-i lămurești, cu modestele tale pilde. Da, de multe ori, destinul ne-a fost potrivnic. Am avut și răsuciri triste în istorie. Uneori am fost învinși. Dar tot de atâtea ori ne-am ridicat ca neam. Nu mă conving noile teorii, uneori agresive, că vremea statelor naționale a trecut, că nu vom mai avea proprietate, nici domiciliu în actul de identitate. Pe acest fond, evident, se nasc noi păreri. Se invocă schimbarea, noile generații își doresc altă lume. Cei care au construit până acum lumea, nu mai sunt văzuți cu respect.
Instituția recunoștinței pentru seniorii acestui popor s-a subțiat mult. Se invocă nebuloasa corectitudine politică, care este un Pat al lui Procust, pentru preoții acestei noi religii contemporane, care acuză, denunță și văd dușmani în jur. Cum spunea un tânăr politolog: spiritul critic a devenit o crimă, iar exercițiul îndoielii un atentat la binele comun. Pentru a-mi limpezi aceste afirmații ciudate, m-am rezemat de cărțile unor autori de notorietate. Așa recitesc, din când în când, o admirabilă carte, de răscruce pentru noi, apărută în anul 1906. Este vorba despre volumul „Din psihologia poporului român”, de D. Drăghicescu. În ultimii ani a cunoscut mai multe reeditări. Autorul este primul nostru titrat la Paris, în sociologie, cu o teză de doctorat condusă de filosoful Emile Durkheim.
Savantul român a fost o personalitate a lumii politice, a activat în Europa Occidentală pentru a face cunoscute aspirațiile și drepturile poporului român, de unitate națională. În acest demers a fost sprijinit de fostul său profesor, filosoful Henri Bergson. Prieten cu Nicolae Titulescu, s-a numărat printre reprezentanții României la Liga Națiunilor. A fost un profund gânditor și un prolific sociolog. Românul Drăghicescu a introdus determinismul social în gândirea sociologică europeană. Profesorul nostru relevă, în mod științific, cum „chipul de a fi al societății determină chipul de a fi al sufletului.” Autorul și-a fundamentat considerațiile sale pe opera lui Xenopol, Onciul, Ovid Densușianu. Istoria poporului român ilustrează că vitregiile cu care s-a confruntat i-au îngreunat evoluția sa firească în plan economic, social, politic-statal și cultural. Și-au pus, uneori, amprenta negativă asupra psihologiei și comportamentului poporului român. Dar nu l-au scos din istorie. Nu i-au alterat filonul său etnic fundamental daco-roman și nu l-au împiedicat să se afirme în această parte a Europei. Dar și în lume.
Deși ne desparte mai bine de un veac de la apariția acestei minunate cărți, ea este extrem de actuală. Ne încurajează cu argumente, cu pilde istorice, cu fapte, care ne-au dat câștig de cauză. Apoi, mințile luminate care au îndrumat poporul sunt lecții de învățat. Iată ce constată autorul: „Vioiciunea minții, puterea de pătrundere și ușurința concepțiunii, ca și bogăția închipuirii sunt însușiri distinctive la români.” Firesc, multe dintre realitățile la care se referă au suferit schimbări. Dar la sufletul poporului său, autorul se pricepe. Este o descriere profundă a aspectelor pozitive, dar și negative, cu motivații lăuntrice, care-l determină pe român să fie așa cum este. Celor care văd numai răul în acest popor le recomand măiastra carte. Nu ar fi rău să o citească și actualul cancelar austriac. Să vadă că și noi avem virtuți care merită luate în seamă. Ar vedea că omenia nu-i slugarnică, ci este o demnitate națională.
Ca o statuie de Brâncuși. Cu o cădere pe gânduri adevărate, poate îi vine domnului vienez diplomația acasă. Eu nu uit că acest popor a avut și poate avea zborul lui. Dacă noi nu credem în asta, atunci cine? Eu mai cred.