sâmbătă, 19 aprilie 2025

Creația imposibilă în ‘’Povestea romanului care nu s-a scris niciodată” de AL FLORIN ŢENE


‘’Ce ar fi viața dacă nu am avea curajul să riscăm ceva?’’ – Vincent van Gogh

 

Este un adevăr recurent în gândirea profundă a umanității că cele mai importante bătălii ale existenței nu se dau în agora istoriei, ci în spațiul tainic al conștiinței. Despre lupta cu propria conștiință, cu frustrările, ezitările, amânările și angoasele neîmplinirilor ne propune să citim în cartea sa cu titlul:  „Povestea romanului care nu s-a scris niciodată”, renumitul scriitor Al Florin Țene.

Distinsul scriitor Al. Florin Țene, personalitate marcantă a literaturii române contemporane, cu o carieră scriitoricească de aproape șapte decenii și o biografie impresionantă, face parte din clubul de aur al literaților cu greutate pe care i-a dat națiunea română. Publicând peste o sută de cărți proprii, prolificul scriitor, eseist,  poet, romancier, istoric, dramaturg, critic literar, filosof și jurnalist, Al Florin Țene reușește prin fiecare carte pe care o semnează, să-și depășească propriile  limite de ingeniozitate și creativitate.  Profilul elitist al domniei sale se distinge nu doar prin prolificitate literară greu de egalat și angajare cultural-civică de excepție, ci mai ales  printr-un spirit care pătrunde în straturile adânci ale existenței, îmbinând subtil și profund în scrierile sale,  narațiunea și dialogul, cu aspectele biografice și meditația filozofică.

Romanul ‘’Povestea romanului care nu s-a scris niciodată” nu face excepție, fiind o explorare a sensului vieții, a raportului dintre voință și destin, o reflecție asupra înfrângerii și  eschivării de sine. În același timp, la polul opus, cartea ne oferă privilegiul să cugetăm asupra faptului că motivația vieții  vine din  visurile și dorințele care dau sens și scânteie vieții,  care fac focul să ardă, simțind că trăiești, care fac parte din viață. Iar extrapolând ‘’Dacă viața e vis, de ce sa ne încăpățânăm tăgăduind ca visele sunt viața? Si tot ce e viața e Adevăr. Ceea ce numim realitate e oare mai mult decât o nălucire care ne îndeamnă sa săvârșim fapte, fiind astfel izvor de înfăptuiri si lucruri de seama?’’ – Miguel de Unamuno

În romanul ’’Povestea romanului care nu s-a scris niciodată’’, admirabilul scriitor Al. Florin Țene propune o meditație profundă asupra sensului creației, asupra condiției artistului și asupra spațiului psihologic dintre viața trăită și viața proiectată în imaginar,  în care omul modern, chiar și cel care dorește a se ridica prin cultură și vocație, se dovedește, în cele din urmă, prizonierul propriilor ezitări, amânări și visuri neîmplinite.

Atent construit, cu dibăcia unui regizor, într-o manieră narativă ce îmbină realismul rural cu onirismul și inserții metatextuale, romanul se înfățișează ca o extraordinară metaforă vie, despre frustrări si renunțare, având  în centrul său o problematică de sorginte filosofică a vocației neîmplinite, a artei ratate sau imposibile, a unei existențe consumate fără a trăi cu adevărat, la hotarul dintre a fi și a deveni. Pentru că: ‘În definitiv, nu anii din viață sunt cei care contează, ci viața din anii tăi’’ – Abraham Lincoln

Tema romanului  pe cât pare de simplă la prima vedere, pe atât este în fapt de complexă. Deși  în esență, criza voinței este tema principală, talentatul scriitor Al Florin Țene ne canalizează atenția  spre  filonul filozofic al afirmării de sine, prin asumare, creație și destin. Tudor este întruchiparea unei ființe în perpetuă suspendare între intenție și acțiune. În această suspendare, se cristalizează drama  acestui poet celibatar de 45 de ani, prins în malaxorul unei vieți banale de provincie, în ipostaza unui funcționar cultural și a unui om retras, marcat de aspirația de a deveni romancier. Deși înzestrat cu sensibilitate și visare, Tudor nu reușește să rupă granița dintre intenție și faptă, între planul ideatic și cel concret. De aici, o întreagă filosofie a inacțiunii lui, căci, parafrazându-l pe Einstein de fapt ‘’Niciodată nu eșuezi până nu te oprești din a încerca’’ – Albert Einstein.

Lipsa unui gest decisiv, amânarea constantă a scrierii romanului, transcrie pe un portativ literar ceea ce filosofii existențialiști au numit „neliniștea libertății”: omul este liber, dar în fața libertății sale rămâne paralizat. Pentru Tudor, a scrie, ar însemna a-și asuma propria finitudine și a-i da sens. Refuzul de a scrie devine astfel refuzul de a trăi în plenitudinea propriului sine pentru că același lucru se întâmplă  și în  viață afectivă  pe care  amână să o trăiască cu adevărat considerându-se nepregătit. ‘’Cel mai bun mod de a te pregăti pentru viață e să începi să trăiești’’ – Elbert Hubbard

Între gând și faptă se creează în timp, un hău, o prăpastie pe care personajul nu reușește în cei zece ani să o traverseze. El devine o ființă închisă într-un labirint al autoamăgirii, unde visul de glorie literară devine o pavăză fragilă împotriva neîmplinirii cotidiene. Dar tocmai aici intervine genialitatea creatoare a  scriitorului Al Florin Țene,  căci ceea ce-i lipsește nu este doar o carte, ci tocmai verticalitatea existenței, acel elan prin care omul își proiectează ființa în  marea piesa de teatru a vieții. ‘’Ca o piesă de teatru, așa este viața: nu interesează cât de mult a ținut, ci cât de frumos s-a desfășurat’’ – Seneca

În romanul ’’Povestea romanului care nu s-a scris niciodată’’, scriitorul Al Florin Țene creionează admirabil o parabolă a creației ce nu apucă să fie, a operei ce va să rămână eterică, amânată la infinit, sub povara nehotărârii, a autoiluzionării și a confruntării cu realitatea cotidiană. Personajul Tudor este emblematic pentru tipul artistului eșuat  prin incapacitatea de a-și asuma destinul creator. El se complace într-un tipar mental al justificărilor, al înfrângerii estetizate, în care fiecare zi devine un nou pretext pentru a nu începe neștiind că de fapt ceea ce-i lipsește este curajul de a încerca pentru că niciun succes nu este final și niciun eșec nu este fatal. ‘’Succesul nu este final, eșecul nu este fatal: curajul de a continua este ceea ce contează’’ – Winston Churchill

Această dialectică între ceea ce este și ceea ce ar fi putut fi creează una dintre temele fundamentale ale romanului: trecerea vremii. Timpul nu este doar o dimensiune cronologică, ci o forță interioară care macină, care diluează intențiile și împinge către o resemnare amară. Tudor nu e un simplu visător, ci un om blocat în ideea unui viitor care nu se concretizează niciodată. Așadar, romanul devine o reflectare asupra incapacității de a trăi prezentul și, totodată, de a accede la viitor prin operă. Timpul, în viziunea implicită a autorului, nu este un flux obiectiv, ci o materie fragilă, modelabilă prin acțiunile sau inacțiunile noastre. Ce nu s-a scris astăzi poate deveni imposibil de scris mâine. Viitorul nu este un spațiu al promisiunii infinite, ci o zare care se închide în ritmul amânărilor succesive. Astfel, romanul afirmă cu gravitate un adevăr profund: clipa prezentă este singura certitudine pe care o avem, iar ‘’Ceea ce nu trăim la timp nu mai trăim niciodată’’ – Octavian Paler

Printr-o scriitură de rafinament și înțelepciune a scriitorului Al Florin Țene, înțelegem că  această imposibilitate a scrierii romanului visat este potențată și de contextul social-istoric în care se desfășoară viața lui Tudor. În fundalul narativ se insinuează, discret dar apăsat, imaginea României comuniste, cu instituțiile sale culturale lipsite de substanță, cu realitatea rurală înghețată într-un amestec de tradiționalism și sărăcie, cu oameni resemnați, dar și cu personaje pitorești, ancorate într-o mitologie locală. Cu pana-i fermecată, scriitorul Al Florin Țene descrie văzduhul copilariei sale, acea bucată de cer  pe care o va avea mereu deasupra vieții sale. ‘’Caută și păstrează mereu o bucată de cer deasupra vieții tale’’ – Marcel Proust .

Îndrăgitul  romancier Al. Florin Țene nu evocă doar viața la țară ca pe o idilă, ci ca pe un spațiu al conservării, dar și al uitării. Peisajul de vis din zona Vitomirești sau Drăgășani devine un tărâm unde timpul are altă curgere, unde filosofia se împletește cu simplitatea și unde fibra țăranului român, profund, răbdător și înțelept traversează lectura romanului ca un fir subteran de forță tăcută. Din acest mediu extrage autorul seva unei autenticități pierdute, contrapunct la artificialitatea lumii intelectuale visate de Tudor. De altfel, în acest contrast între tradiție și modernitate, între rădăcinile satului și aspirațiile citadine ale scriitorului frustrat, se naște o a doua temă filosofică majoră: problema identității. Cine suntem cu adevărat? Ceea ce trăim sau ceea ce visăm? Ceea ce înfăptuim sau ceea ce ne-am fi dorit să fim? Tudor se află exact în acest punct de ruptură, devenind prototipul omului modern alienat, captiv într-un autoportret idealizat, dar incapabil să-l realizeze. Dar așa cum ar spune Edison: ‘În viață nu primești niciodată ceea ce meriți, ci ceea ce negociezi’’ – Thomas Edison

Structura  originală a romanului adâncește această temă a identității printr-o ingenioasă inserție onirică în mijlocul romanului. O piesă de teatru în care visul absurd și kafkian al lui Tudor, adesea citit ca ecou al subconștientului, pune în scenă o realitate fantasmagorică, caricaturală, dar profund revelatoare. Visul accentuează ideea că realitatea este nu doar greu de modelat, ci și profund ilogică, un teren unde destinul intervine cu ironie și cruzime. Dacă Tudor trăiește cu fantezia marelui roman pe care îl va scrie cândva, realitatea și visul îi oferă doar caricatura acestui ideal: o piesă de teatru cu iz polițist, cu personaje bizare, cu dialoguri ilare, o comedie în care se regăsește în mod distorsionat. Aici, ficțiunea devine oglinda strâmbă a vieții, și visul, în loc să ofere salvare, devine o capcană. ‘’Construiește-ți propriile tale visuri sau altcineva te va angaja ca să le construiești pe ale sale’’ – Farrah Gray

Visul devine o strategie narativă prin care inconștientul lui Tudor se exprimă, arătând simbolic goliciunea vieții trăite pe jumătate, iluzia controlului, și în final ironia destinului. Dacă în viața reală Tudor eșuează prin inacțiune, în vis el eșuează în fața absurdității unei lumi în care vina și nevinovăția se amestecă, iar destinul lovește arbitrar. Această presiune între vis și realitate scoate în evidență nu doar instabilitatea lumii, ci mai ales fragilitatea interioară a omului.

Filosofic vorbind, romanul devine o alegorie despre imposibilitatea realizării de sine în afara acțiunii. Ne regăsim aici în vecinătatea ideii kantiene că voința este singura formă de libertate autentică. Tudor nu e lipsit de talent, nici de idealuri, dar el nu acționează. Iar în această ne-acțiune, el decade în forma cea mai subtilă a neantului: acea existență care nu și-a actualizat niciodată potențialul. El este un Hamlet fără tragedie, un Ulise care nu pleacă niciodată din Itaca.

‘’Dacă vrei să dobândești puterea de a suporta viața, fii gata să accepți moartea’’ – Sigmund Freud

Elementul freudian de surpriză  pe care l-a gândit inteligent distinsul scriitor Al Florin Țene  are un tragism de knock-out de final prin moartea personajului exact în momentul  unei posibile fericiri care nu este doar un act narativ spectaculos, ci o concluzie filosofică: creația, asemenea fericirii, este supusă hazardului, și nu toți sunt aleși să-și ducă la capăt menirea. Tudor moare înainte de a scrie romanul, iar titlul cărții devine, astfel, o metaforă a vieții eșuate, a potențialului neîmplinit, a tragediei cotidiene a omului care, deși visează, nu ajunge să trăiască ceea ce visează.

Această meditație gravă, subtil ascunsă sub stratul umoristic, oniric și pitoresc al narațiunii, transformă ‘’Povestea romanului care nu s-a scris niciodată’’ într-o operă cu adevărat filosofică. Este o carte despre rostul artei, despre timpul interior, despre ratărilor existențiale, despre fragilitatea omului și ironia destinului. Omul trăiește risipind clipe, momente importante, sentimente și idealuri, de parcă ar avea timp nelimitat, iar puțini sunt cei care trăiesc cu adevărat viața bucurându-se de fiecare secundă. ‘’Cei mai mulți trăiesc zile, putini trăiesc viața’’ – Nicolae Iorga

În plan estetic, romanul nu mizează pe spectaculozitate, ci pe o tensiune difuză, interioară, care crește lent dar sigur, ducând cititorul spre deznodământul tragic, o moarte nu doar fizică, ci simbolică, întrucât personajul dispare înainte de a-și fi împlinit menirea. Această moarte devine o sentință ontologică: viața care nu a fost trăită în mod autentic este o viață care, în cele din urmă, se stinge fără ecou. Pentru că existența lui Tudor a fost călăuzită de frica eșecului, deci așa cum ar spune Osho, viața  lui adevărată nici măcar nu a început deoarece: ‘’Viața începe acolo unde frica se termină’’ – Osho

’’Povestea romanului care nu s-a scris niciodată’’ este o metaforă a tuturor proiectelor abandonate, a tuturor viselor netranspuse în faptă, a existențelor care se derulează într-o tăcere apăsătoare, neînsoțite de împlinire. De aceea, fantasticul  roman al scriitorului Al. Florin Țene este mai mult decât o simplă poveste cu final dramatic este o provocare adresată fiecărui cititor, o oglindă în care putem descoperi propriile renunțări și propriile ezitări. Ceea ce stă în calea fericirii cu adevărat este însăși frica și  refuzul de a trăi plenar viața. ’’Ceea ce numim noi secretul fericirii nu este nici mai mult nici mai puțin decât dorința noastră de a alege viața’’ – Leo Buscaglia

Lecția pe care ne-o oferă renumitul scriitor Al. Florin Țene prin romanul său ’’Povestea romanului care nu s-a scris niciodată’’ ne învață, printr-o exemplificare subtilă și rafinată, că ființa se construiește în act, că gândul, oricât de nobil, devine steril dacă nu se întrupează în fapte, și că visul, oricât de intens, rămâne iluzoriu dacă nu este urmat de acțiune. Tragismul oricărui personaj din viața reală, în sensul cel mai profund al cuvântului, se naște  în el când îl locuiește o chemare neîmplinită. A trăi din plin înseamnă a te folosi  plenar de timpul tău și  a te bucura de viață. ‘’Cel mai bine și-a folosit viața cel care s-a bucurat cel mai mult de ea ‘’– Samuel Butler

Sub bagheta magică a ilustrului  scriitor Al Florin Țene se desfășoară rapsodia  creației imposibile în filele romanului ‘’Povestea romanului care nu s-a scris niciodată’’ pe note de reflecții filosofice subtile, mascate sub aparența unei narațiuni simple, dar care reușește să atingă una dintre cele mai sensibile coarde ale condiției umane: aceea a dorinței neîmplinite. Romanul este în mod paradoxal, o scriere esențială despre literatura care nu se scrie, un roman despre o carte care nu a fost scrisă, o operă despre non-operă, o creație despre imposibilitatea creației. Filosofia profund camusiană, a romanului,  închide în sine întrebarea fără răspuns: Dar ce este oare mai tragic? Să nu poți crea sau să trăiești cu iluzia că vei crea?

Așadar, romanul „Povestea romanului care nu s-a scris niciodată”  este despre viețile care nu se trăiesc, despre alegerile care nu se iau,  o meditație profundă asupra condiției umane, o lecție de luciditate, dar și un semnal subtil asupra valorii vieții pe care scriitorul și filozoful Al Florin Țene ni-l dă cu gentilețe. Este, poate, romanul tuturor scriitorilor care au trăit mai mult în vis decât în scris, și, în același timp, un avertisment că între ideea de artă și actul artistic propriu-zis stă, uneori, un destin pe care nu-l putem controla.

Poate că, în taina fiecărei conștiințe, există un roman nescris. Dar, spre deosebire de Tudor, poate că avem încă timp să-l scriem. Sau, poate, doar credem asta...

 

Johnny Ciatloş Deak

 membru al Uniunii Jurnaliștilor Independenți din România

Senior editor Globart Universum Publishing House Canada

.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu