‘’Ce ar fi viața dacă nu am avea curajul să riscăm ceva?’’ – Vincent van Gogh
Este un adevăr
recurent în gândirea profundă a umanității că cele mai importante bătălii ale
existenței nu se dau în agora istoriei, ci în spațiul tainic al conștiinței.
Despre lupta cu propria conștiință, cu frustrările, ezitările, amânările și
angoasele neîmplinirilor ne propune să citim în cartea sa cu titlul: „Povestea romanului care nu s-a scris
niciodată”, renumitul scriitor Al Florin Țene.
Distinsul scriitor Al.
Florin Țene, personalitate marcantă a literaturii române contemporane, cu o
carieră scriitoricească de aproape șapte decenii și o biografie impresionantă,
face parte din clubul de aur al literaților cu greutate pe care i-a dat națiunea
română. Publicând peste o sută de cărți proprii, prolificul scriitor, eseist, poet, romancier, istoric, dramaturg, critic
literar, filosof și jurnalist, Al Florin Țene reușește prin fiecare carte pe
care o semnează, să-și depășească propriile
limite de ingeniozitate și creativitate.
Profilul elitist al domniei sale se distinge nu doar prin prolificitate
literară greu de egalat și angajare cultural-civică de excepție, ci mai
ales printr-un spirit care pătrunde în
straturile adânci ale existenței, îmbinând subtil și profund în scrierile sale,
narațiunea și dialogul, cu aspectele
biografice și meditația filozofică.
Romanul ‘’Povestea
romanului care nu s-a scris niciodată” nu face excepție, fiind o explorare
a sensului vieții, a raportului dintre voință și destin, o reflecție asupra
înfrângerii și eschivării de sine. În
același timp, la polul opus, cartea ne oferă privilegiul să cugetăm asupra
faptului că motivația vieții vine
din visurile și dorințele care dau sens și
scânteie vieții, care fac focul să ardă,
simțind că trăiești, care fac parte din viață. Iar extrapolând ‘’Dacă viața
e vis, de ce sa ne încăpățânăm tăgăduind ca visele sunt viața? Si tot ce e
viața e Adevăr. Ceea ce numim realitate e oare mai mult decât o nălucire care
ne îndeamnă sa săvârșim fapte, fiind astfel izvor de înfăptuiri si lucruri de
seama?’’ – Miguel de Unamuno
În romanul ’’Povestea romanului care nu s-a scris niciodată’’,
admirabilul scriitor Al. Florin Țene propune o meditație profundă asupra
sensului creației, asupra condiției artistului și asupra spațiului psihologic dintre
viața trăită și viața proiectată în imaginar,
în care omul modern, chiar și cel care dorește a se ridica prin cultură
și vocație, se dovedește, în cele din urmă, prizonierul propriilor ezitări,
amânări și visuri neîmplinite.
Atent construit, cu
dibăcia unui regizor, într-o manieră narativă ce îmbină realismul rural cu
onirismul și inserții metatextuale, romanul se înfățișează ca o extraordinară
metaforă vie, despre frustrări si renunțare, având în centrul său o problematică de sorginte
filosofică a vocației neîmplinite, a artei ratate sau imposibile, a unei
existențe consumate fără a trăi cu adevărat, la hotarul dintre a fi și a
deveni. Pentru că: ‘În definitiv, nu anii din viață sunt cei care contează,
ci viața din anii tăi’’ – Abraham Lincoln
Tema romanului pe cât pare de simplă la prima vedere, pe atât
este în fapt de complexă. Deși în
esență, criza voinței este tema principală, talentatul scriitor Al Florin Țene
ne canalizează atenția spre filonul filozofic al afirmării de sine, prin asumare,
creație și destin. Tudor este întruchiparea unei ființe în perpetuă suspendare
între intenție și acțiune. În această suspendare, se cristalizează drama acestui poet celibatar de 45 de ani, prins în
malaxorul unei vieți banale de provincie, în ipostaza unui funcționar cultural
și a unui om retras, marcat de aspirația de a deveni romancier. Deși înzestrat
cu sensibilitate și visare, Tudor nu reușește să rupă granița dintre intenție
și faptă, între planul ideatic și cel concret. De aici, o întreagă filosofie a
inacțiunii lui, căci, parafrazându-l pe Einstein de fapt ‘’Niciodată nu
eșuezi până nu te oprești din a încerca’’ – Albert Einstein.
Lipsa unui gest
decisiv, amânarea constantă a scrierii romanului, transcrie pe un portativ
literar ceea ce filosofii existențialiști au numit „neliniștea libertății”:
omul este liber, dar în fața libertății sale rămâne paralizat. Pentru Tudor, a
scrie, ar însemna a-și asuma propria finitudine și a-i da sens. Refuzul de a
scrie devine astfel refuzul de a trăi în plenitudinea propriului sine pentru că
același lucru se întâmplă și în viață afectivă pe care
amână să o trăiască cu adevărat considerându-se nepregătit. ‘’Cel mai
bun mod de a te pregăti pentru viață e să începi să trăiești’’ – Elbert Hubbard
Între gând și faptă
se creează în timp, un hău, o prăpastie pe care personajul nu reușește în cei
zece ani să o traverseze. El devine o ființă închisă într-un labirint al
autoamăgirii, unde visul de glorie literară devine o pavăză fragilă împotriva
neîmplinirii cotidiene. Dar tocmai aici intervine genialitatea creatoare a scriitorului Al Florin Țene, căci ceea ce-i lipsește nu este doar o carte,
ci tocmai verticalitatea existenței, acel elan prin care omul își proiectează
ființa în marea piesa de teatru a
vieții. ‘’Ca o piesă de teatru, așa este viața: nu interesează cât de mult a
ținut, ci cât de frumos s-a desfășurat’’ – Seneca
În romanul ’’Povestea
romanului care nu s-a scris niciodată’’, scriitorul Al Florin Țene creionează
admirabil o parabolă a creației ce nu apucă să fie, a operei ce va să rămână eterică,
amânată la infinit, sub povara nehotărârii, a autoiluzionării și a confruntării
cu realitatea cotidiană. Personajul Tudor este emblematic pentru tipul
artistului eșuat prin incapacitatea de
a-și asuma destinul creator. El se complace într-un tipar mental al
justificărilor, al înfrângerii estetizate, în care fiecare zi devine un nou
pretext pentru a nu începe neștiind că de fapt ceea ce-i lipsește este curajul
de a încerca pentru că niciun succes nu este final și niciun eșec nu este fatal.
‘’Succesul nu este final, eșecul nu este fatal: curajul de a continua este
ceea ce contează’’ – Winston Churchill
Această dialectică
între ceea ce este și ceea ce ar fi putut fi creează una dintre temele
fundamentale ale romanului: trecerea vremii. Timpul nu este doar o dimensiune
cronologică, ci o forță interioară care macină, care diluează intențiile și
împinge către o resemnare amară. Tudor nu e un simplu visător, ci un om blocat
în ideea unui viitor care nu se concretizează niciodată. Așadar, romanul devine
o reflectare asupra incapacității de a trăi prezentul și, totodată, de a accede
la viitor prin operă. Timpul, în viziunea implicită a autorului, nu este un
flux obiectiv, ci o materie fragilă, modelabilă prin acțiunile sau inacțiunile
noastre. Ce nu s-a scris astăzi poate deveni imposibil de scris mâine. Viitorul
nu este un spațiu al promisiunii infinite, ci o zare care se închide în ritmul
amânărilor succesive. Astfel, romanul afirmă cu gravitate un adevăr profund:
clipa prezentă este singura certitudine pe care o avem, iar ‘’Ceea ce nu
trăim la timp nu mai trăim niciodată’’ – Octavian Paler
Printr-o scriitură
de rafinament și înțelepciune a scriitorului Al Florin Țene, înțelegem că această imposibilitate a scrierii romanului
visat este potențată și de contextul social-istoric în care se desfășoară viața
lui Tudor. În fundalul narativ se insinuează, discret dar apăsat, imaginea
României comuniste, cu instituțiile sale culturale lipsite de substanță, cu
realitatea rurală înghețată într-un amestec de tradiționalism și sărăcie, cu
oameni resemnați, dar și cu personaje pitorești, ancorate într-o mitologie
locală. Cu pana-i fermecată, scriitorul Al Florin Țene descrie văzduhul
copilariei sale, acea bucată de cer pe
care o va avea mereu deasupra vieții sale. ‘’Caută și păstrează mereu o
bucată de cer deasupra vieții tale’’ – Marcel Proust .
Îndrăgitul romancier Al. Florin Țene nu evocă doar viața
la țară ca pe o idilă, ci ca pe un spațiu al conservării, dar și al uitării.
Peisajul de vis din zona Vitomirești sau Drăgășani devine un tărâm unde timpul
are altă curgere, unde filosofia se împletește cu simplitatea și unde fibra
țăranului român, profund, răbdător și înțelept traversează lectura romanului ca
un fir subteran de forță tăcută. Din acest mediu extrage autorul seva unei
autenticități pierdute, contrapunct la artificialitatea lumii intelectuale
visate de Tudor. De altfel, în acest contrast între tradiție și modernitate,
între rădăcinile satului și aspirațiile citadine ale scriitorului frustrat, se
naște o a doua temă filosofică majoră: problema identității. Cine suntem cu
adevărat? Ceea ce trăim sau ceea ce visăm? Ceea ce înfăptuim sau ceea ce ne-am
fi dorit să fim? Tudor se află exact în acest punct de ruptură, devenind
prototipul omului modern alienat, captiv într-un autoportret idealizat, dar
incapabil să-l realizeze. Dar așa cum ar spune Edison: ‘În viață nu primești
niciodată ceea ce meriți, ci ceea ce negociezi’’ – Thomas Edison
Structura originală a romanului adâncește această temă
a identității printr-o ingenioasă inserție onirică în mijlocul romanului. O
piesă de teatru în care visul absurd și kafkian al lui Tudor, adesea citit ca
ecou al subconștientului, pune în scenă o realitate fantasmagorică, caricaturală,
dar profund revelatoare. Visul accentuează ideea că realitatea este nu doar
greu de modelat, ci și profund ilogică, un teren unde destinul intervine cu
ironie și cruzime. Dacă Tudor trăiește cu fantezia marelui roman pe care îl va
scrie cândva, realitatea și visul îi oferă doar caricatura acestui ideal: o
piesă de teatru cu iz polițist, cu personaje bizare, cu dialoguri ilare, o
comedie în care se regăsește în mod distorsionat. Aici, ficțiunea devine
oglinda strâmbă a vieții, și visul, în loc să ofere salvare, devine o capcană.
‘’Construiește-ți propriile tale visuri sau altcineva te va angaja ca să le
construiești pe ale sale’’ – Farrah Gray
Visul devine o
strategie narativă prin care inconștientul lui Tudor se exprimă, arătând
simbolic goliciunea vieții trăite pe jumătate, iluzia controlului, și în final
ironia destinului. Dacă în viața reală Tudor eșuează prin inacțiune, în vis el
eșuează în fața absurdității unei lumi în care vina și nevinovăția se amestecă,
iar destinul lovește arbitrar. Această presiune între vis și realitate scoate
în evidență nu doar instabilitatea lumii, ci mai ales fragilitatea interioară a
omului.
Filosofic vorbind,
romanul devine o alegorie despre imposibilitatea realizării de sine în afara
acțiunii. Ne regăsim aici în vecinătatea ideii kantiene că voința este singura
formă de libertate autentică. Tudor nu e lipsit de talent, nici de idealuri, dar
el nu acționează. Iar în această ne-acțiune, el decade în forma cea mai subtilă
a neantului: acea existență care nu și-a actualizat niciodată potențialul. El
este un Hamlet fără tragedie, un Ulise care nu pleacă niciodată din Itaca.
‘’Dacă vrei să
dobândești puterea de a suporta viața, fii gata să accepți moartea’’ – Sigmund
Freud
Elementul freudian
de surpriză pe care l-a gândit inteligent
distinsul scriitor Al Florin Țene are un
tragism de knock-out de final prin moartea personajului exact în momentul unei posibile fericiri care nu este doar un
act narativ spectaculos, ci o concluzie filosofică: creația, asemenea
fericirii, este supusă hazardului, și nu toți sunt aleși să-și ducă la capăt
menirea. Tudor moare înainte de a scrie romanul, iar titlul cărții devine,
astfel, o metaforă a vieții eșuate, a potențialului neîmplinit, a tragediei
cotidiene a omului care, deși visează, nu ajunge să trăiască ceea ce visează.
Această meditație
gravă, subtil ascunsă sub stratul umoristic, oniric și pitoresc al narațiunii,
transformă ‘’Povestea romanului care nu s-a scris niciodată’’ într-o
operă cu adevărat filosofică. Este o carte despre rostul artei, despre timpul
interior, despre ratărilor existențiale, despre fragilitatea omului și ironia
destinului. Omul trăiește risipind clipe, momente importante, sentimente și
idealuri, de parcă ar avea timp nelimitat, iar puțini sunt cei care trăiesc cu
adevărat viața bucurându-se de fiecare secundă. ‘’Cei mai mulți trăiesc
zile, putini trăiesc viața’’ – Nicolae Iorga
În plan estetic,
romanul nu mizează pe spectaculozitate, ci pe o tensiune difuză, interioară,
care crește lent dar sigur, ducând cititorul spre deznodământul tragic, o
moarte nu doar fizică, ci simbolică, întrucât personajul dispare înainte de
a-și fi împlinit menirea. Această moarte devine o sentință ontologică: viața
care nu a fost trăită în mod autentic este o viață care, în cele din urmă, se
stinge fără ecou. Pentru că existența lui Tudor a fost călăuzită de frica
eșecului, deci așa cum ar spune Osho, viața
lui adevărată nici măcar nu a început deoarece: ‘’Viața începe acolo
unde frica se termină’’ – Osho
’’Povestea
romanului care nu s-a scris niciodată’’ este o metaforă a tuturor
proiectelor abandonate, a tuturor viselor netranspuse în faptă, a existențelor care
se derulează într-o tăcere apăsătoare, neînsoțite de împlinire. De aceea,
fantasticul roman al scriitorului Al.
Florin Țene este mai mult decât o simplă poveste cu final dramatic este o
provocare adresată fiecărui cititor, o oglindă în care putem descoperi
propriile renunțări și propriile ezitări. Ceea ce stă în calea fericirii cu
adevărat este însăși frica și refuzul de
a trăi plenar viața. ’’Ceea ce numim noi secretul fericirii nu este nici mai
mult nici mai puțin decât dorința noastră de a alege viața’’ – Leo Buscaglia
Lecția pe care ne-o
oferă renumitul scriitor Al. Florin Țene prin romanul său ’’Povestea
romanului care nu s-a scris niciodată’’ ne învață, printr-o exemplificare
subtilă și rafinată, că ființa se construiește în act, că gândul, oricât de
nobil, devine steril dacă nu se întrupează în fapte, și că visul, oricât de
intens, rămâne iluzoriu dacă nu este urmat de acțiune. Tragismul oricărui
personaj din viața reală, în sensul cel mai profund al cuvântului, se naște în el când îl locuiește o chemare neîmplinită.
A trăi din plin înseamnă a te folosi
plenar de timpul tău și a te
bucura de viață. ‘’Cel mai bine și-a folosit viața cel care s-a bucurat cel
mai mult de ea ‘’– Samuel Butler
Sub bagheta magică
a ilustrului scriitor Al Florin Țene se
desfășoară rapsodia creației imposibile
în filele romanului ‘’Povestea romanului care nu s-a scris niciodată’’
pe note de reflecții filosofice subtile, mascate sub aparența unei narațiuni
simple, dar care reușește să atingă una dintre cele mai sensibile coarde ale
condiției umane: aceea a dorinței neîmplinite. Romanul este în mod paradoxal, o
scriere esențială despre literatura care nu se scrie, un roman despre o carte
care nu a fost scrisă, o operă despre non-operă, o creație despre
imposibilitatea creației. Filosofia profund camusiană, a romanului, închide în sine întrebarea fără răspuns: Dar
ce este oare mai tragic? Să nu poți crea sau să trăiești cu iluzia că vei crea?
Așadar, romanul „Povestea
romanului care nu s-a scris niciodată” este despre viețile care nu se trăiesc, despre
alegerile care nu se iau, o meditație
profundă asupra condiției umane, o lecție de luciditate, dar și un semnal
subtil asupra valorii vieții pe care scriitorul și filozoful Al Florin Țene
ni-l dă cu gentilețe. Este, poate, romanul tuturor scriitorilor care au trăit
mai mult în vis decât în scris, și, în același timp, un avertisment că între
ideea de artă și actul artistic propriu-zis stă, uneori, un destin pe care nu-l
putem controla.
Poate că, în taina
fiecărei conștiințe, există un roman nescris. Dar, spre deosebire de Tudor,
poate că avem încă timp să-l scriem. Sau, poate, doar credem asta...
Johnny Ciatloş Deak
membru al Uniunii Jurnaliștilor
Independenți din România
Senior editor Globart Universum Publishing House Canada
.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu