CU CĂRȚILE, între lecturi și lansări, între valori și „slava mediocrității”

- spre lectură Domnului V.D.M. -

Când eu țin în mâini o carte, nu e un gest formal, nu e de poză, ci un semn de prețuire și o confirmare. Voi prelucra discursul meu de la această lansare ca să-l pot publica aici.

Nu sunt chiar atât de rele lansările de carte, ba unele sunt chiar excelente. Nu întotdeauna și totul este formalism epatant. Nu e deloc rău să participi la aceste evenimente cu sinceritate și interes. Oricum câștigi - ce? O idee, un cuvânt, o discuție, o nouă carte. E rău că unele evenimente literare sunt formale și bombastice încât sună a gol precum tobele bătute la vreo paradă stradală. E rău că România este pe ultimul loc în Europa la cumpărat și la citit cărți, poate știți asta. E rău și că scriem mai mult decât citim. E rău că nu putem citi tot ce se scrie.

Dar eu sper în acel principiul mimetic al formei care, tot imitând (Lovinescu) valori confirmate, luate ca model, la un moment dat, forma își creează conținutul propriu mai mut sau mai puțin adecvat. Așa că e bine că se scriu cărți, e bine că există lansări de carte. Să nu ne îngrijorăm, vor rezista timpului doar acelea care au în ele un sâmbure de adevăr, emoții reale, nemimate, sentimente și trăiri care conving, oh, și nu conving decât sentimentele trăite, experimentate. Nu e de neglijat nicidecum nici forma în care e prezentat conținutul, „veșmântul cugetării românești” (T. Maiorescu) adică limbajul, stilul. Căci rostirea și scrierea cuvintelor reprezintă „partea cea mai rezistentă a pieritoarei noastre ființe”(N. Stănescu). Altfel trăim în „slava mediocrității”, cum spune Domnul Cristian W. Schenk. Stăm în centru nimicului creat în jurul nostru, în cercul în care ne închidem autoimaginându-ne că suntem reper, că suntem centrul și decidem cât și cum, și ce să publice altul.

Am participat la multe lansări de carte și când mie mi-a revenit misiunea, am prezentat întotdeauna cărțile conform lecturii mele reale, nu mimate, și conform perspectivei critice impuse de structurile imaginarului adoptat de autor.

În fotografia din această postare „țin în mâini” o carte de poezie, o carte bună, citită și analizată în detaliu și o prezint în conformitate cu receptarea mea, din perspectiva și prin codurile imaginarului liric proiectat de autor. Din perspectiva antropologiei imaginarului poți să mergi la esența poemelor, la trăirile autorului și la sursele de inspirație la simbolistica lirică și la adecvarea ei. Poezia privită astfel este un cod al ființei auctoriale și, prin extensie, și a cititorului. Orice notă falsă, orice forțare stilistică, se poate detecta citind astfel.

Această confruntare de opinii aici pe pagina mea nu cred că mă vizează, dar mă deranjează cumva. Nu sunt persoana care închide cercul, nici care abuzează de autoreferențialitate, nu am gașcă decât foști elevi și studenți, și mulțime de colegi și prieteni, nu fac glumițe când e vorba de lucruri serioase precum cărțile scrise cu efort și pasiune de autori. Căci sunt cărți care îi impun pe autorii lor și îi urcă pe un piedestal, sunt cărți care îi confirmă și pe critici și îi revalidează, întrucât fiecare lectură și nouă carte citită este o reexperimentare a spiritului critic...

Nu îmi scriu cărțile dintr-un fel egolatrie, ci dintr-o fascinație a cunoașterii și din bucuria de-a oferi și altora ce am aflat eu, ce mă încântă pe mine. Această fascinație, tot ele, cărțile mi-au dat-o. Întru totul de acord cu opiniile critice ale Domnului Christian W. Schenk. Bine sesizate maladiile, acum aproape generalizate, ale climatului nostru literar (vedeți articole) . Excelentă metafora sau expresia „slava mediocrității”! Și usturătoare. Feriți-vă!

dr. TEREZIA FILIP