Zis-a Domnul pilda aceasta: Doi oameni s-au suit la templu ca să se roage: unul era fariseu şi celălalt vameş. Fariseul, stând drept, aşa se ruga întru sine: Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, prea desfrânaţi, sau ca şi acest vameş. Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte câştig. Iar vameşul, departe stând, nu voia nici ochii să-şi ridice către cer, ci-şi bătea pieptul, zicând: Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului! Zic vouă că acesta s-a coborât mai îndreptat la casa sa decât acela. Fiindcă oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa.
Evanghelia de astăzi punctează foarte bine diferența radicală dintre viața morală și viața duhovnicească; spune părintele Rafael Noica: Viața morală este cea mai de jos treaptă a vieții duhovnicești. Adică, dacă nu ai ajuns la primul nivel, cel al moralității exterioare, al respectării regulilor, nu vei avea cum să avansezi, să progresezi, să ajungi la viața duhovnicească, adică la marile trăiri interioare, la experiențele mistice semnificative, la trăirea deplină a credinței. Dar nu trebuie nicidecum să te mulțumești cu prima etapă.
Mulți oameni cred că dacă sunt „corecți” moral, automat trăiesc și duhovnicește – dar nu este deloc același lucru: sunt două etape diferite ale vieții religioase. Viața morală înseamnă: să respecți reguli bune, să nu faci rău altora, să fii corect, cinstit, politicos, să îți stăpânești patimile „din exterior”, să te porți frumos în societate. Aceasta este viața omului bun, „corect”. Un om moral, de obicei, poate să nu fure, să nu mintă, să nu înșele, să-i ajute pe alții, să fie respectat de toți. Dar motivația lui poate fi doar omenească: „așa e frumos”, „așa se cade”, „așa cere societatea”, „așa e legea”. Este o viață frumoasă, dar se oprește la nivelul firii omenești, la natural, fără a trece spre supranatural.
Viața duhovnicească începe mai din adânc: înseamnă trăirea conștientă a vieții cu Dumnezeu, pocăință reală, nu doar corectitudine, luptă continuă cu patimile din adâncurile ființei sale, nu doar acumulare de fapte exterioare bune, rugăciune, spovedanie, împărtășanie; înseamnă schimbarea omului dinăuntru. Nu este doar „să nu fac răul”, ci să devin alt om, înnoit! Viața duhovnicească urmărește: vindecarea inimii, curățirea gândurilor, dobândirea harului, unirea cu Dumnezeu.
De ce nu sunt același lucru? Un om poate fi moral, dar mândru; moral, dar rece; moral, dar fără Dumnezeu; moral, dar fără pocăință; moral, dar fără dragoste adevărată. Dar nu poate fi duhovnicesc fără smerenie, pocăință, har, legătură vie cu Dumnezeu. Într-o frază, viața morală te face un om corect; viața duhovnicească te face un om preschimbat de Dumnezeu. Iar Sfântul Maxim Mărturisitorul completează: „Virtutea fără cunoașterea lui Dumnezeu nu mântuiește.” Un om poate fi onest, respectabil, admirat – și totuși gol lăuntric. De aceea avertiza Blaise Pascal: „Există destulă lumină pentru cei ce vor să vadă și destul întuneric pentru cei care nu vor.” Moralitatea poate lumina exteriorul, dar numai harul luminează interiorul ființei umane.
Fariseul – omul „satisfăcut de sine”; Vameșul – omul „în creștere”
Interesant, dar în stadiu embrionar exista o viață duhovnicească, o dispoziție spre creștere lăuntrică la vameș, nu la fariseu; fariseul era autosuficient, se considera deplin, era o ființă morală (conform standardelor epocii și culturii sale), deci considera că nu are nevoie de creștere; unul se dilata, altul era blocat în creștere, și chiar se atrofia.
Asistăm deci, în Evanghelia de astăzi, la confruntarea dintre două imperfecțiuni, de diferite dimensiuni, dar, totuși, amândouă „imperfecțiuni”, după cum înțelegem din cuvintele Mântuitorului: „Acesta s-a întors mai îndreptat (mai folosit) la casa sa! Nu spune: îndreptat pe deplin, vindecat! Una eclatantă, alta discretă, una ostentativă, agresivă, alta timidă, pudică, dar ambele imperfecțiuni! Una mai mare, alta mai mică.
De ce această diferență? Pentru că unul a demonstrat, prin rugăciunea sa, a fi dispus să-și vindece rana interioară, mai mult decât celălalt; a părut mult mai conștient de ea, decât celălalt: primul pas spre vindecare e conștientizarea bolii, al doilea pas e diagnosticul corect, abia al treilea pas este strategia de tratament (găsirea unei metode terapeutice, a unei tehnici de intervenție medicală).
Fariseul era satisfăcut de sine; vameșul era flămând de Dumnezeu. Unul se considera „ajuns”, celălalt – pe cale, era dornic, însetat. Sfântul Isaac Sirul spune: „Cel ce se vede pe sine păcătos este mai mare decât cel ce vede îngeri.” De aceea Mântuitorul Hristos nu spune că vameșul a fost vindecat pe deplin, ci doar „mai îndreptat”. A ales drumul, nu destinația. Iar Søren Kierkegaard ne avertizează: „Cel mai periculos lucru nu este să greșești, ci să crezi că ai ajuns.”
A clădi în exterior, fără a explora interiorul! Pericolul exteriorității reci
Un părinte călugăr la mănăstire făcea această comparație: „Mulți din semenii noștri contemporani se aseamănă omului care și-a zidit o casă superbă, o curte impunătoare, o grădină fascinantă, o panoramă de ansamblu, de exterior, foarte respectabilă, totul este gândit în detaliu, proprietarul are simțul nuanțelor, flori pretutindeni, gărdulețe ornamentale, piscină, fântâni arteziene, dar în interior nu există nimic care să asigure o calitate minimă a vieții, sunt doar pereții în roșu. Nu demonstrează respectivul proprietar incoerență?” Așa sunt oamenii lumii noastre! Construiesc enorm în exterior, uită că în interior există mai mult decât în exterior. Adevărata „civilizație” este cea interioară (este complexul univers emoțional). Cu ea migrăm în lumea de dincolo. Să explorăm adâncurile, pentru a ne corecta comportamentul!
Civilizația lumii noastre este una a fațadelor, a aparențelor, a „primei impresii”, care se dorește a fi opulentă, luxoasă, sclipitoare. Se construiesc ușor biografii frumoase, dar nu și inimi adânci. Spunea Antoine de Saint-Exupéry: „Nu poți vedea bine decât cu inima. Esențialul este invizibil pentru ochii trupești.” Iar Sfântul Grigorie Palama nuanțează: „Adevărata nevoință nu este cea a trupului, ci a inimii.” Adevărata civilizație este cea lăuntrică. Cu ea trecem pragul veșniciei. Păcat că lumea noastră, civilizația noastră reprezintă o adevărată conspirație contra oricărei forme de viață interioară. Este o lume a ecranelor, care nu doar dezvăluie, ci uneori și ascund, „ecranează”, camuflează.
Cum recunoști un om care a început să se vindece?
Semnele clare că un om nu mai trăiește doar „corect”, ci avansează pe culoarul vieții duhovnicești reale:
1. Își vede păcatul, nu doar păcatele altora. Omul moral observă greșelile celorlalți, se compară cu alții, „eu nu sunt ca ei”. Omul duhovnicesc își vede propria rană, se socotește cel mai păcătos, nu mai are timp să judece. Semn sigur: îți vezi boala, nu diplomele!
2. Nu mai face binele pentru imagine, ci din inimă. Omul moral vrea să fie văzut bun, se supără dacă nu e apreciat. Omul duhovnicesc face binele în ascuns, se bucură când nu e observat, nu mai cere recunoaștere.
3. Nu se mai luptă doar cu faptele, ci cu gândurile. Moral: „N-am furat, n-am înjurat”. Duhovnicesc: „De ce am judecat în gând?”, „De ce m-am mâniat?”, „De ce am disprețuit?”. Aici începe curățirea inimii.
4. Se roagă, nu doar „crede”. Nu doar „cred în Dumnezeu”, ci vorbește zilnic cu Dumnezeu, simte nevoia de rugăciune; fără rugăciune se simte gol.
5. Acceptă mustrarea fără revoltă. Omul moral se apără, se justifică, se supără. Omul duhovnicesc se smerește, mulțumește, se cercetează.
6. Omul duhovnicesc iubește chiar și atunci când nu este iubit. Nu doar „pe cei care merită”, ci se roagă pentru cei care îl rănesc, nu mai întoarce răul, nu mai ține minte jignirile.
7. Omul interior are pace lăuntrică, nu doar reputație bună. Omul moral vrea liniște în jur. Omul duhovnicesc are liniște în inimă. Pe scurt, viața morală te face respectabil. Viața duhovnicească te face viu.
Sfântul Siluan Athonitul este renumit prin invitația mistică: „Ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui.” Adică: vezi-ți rana, dar nu-ți pierde nădejdea. Drept urmare, un om duhovnicesc nu mai „vânează” reputația, ci urmărește adevărul; nu mai contabilizează faptele, ci își vindecă inima; nu mai cere dreptate, ci caută sfințenia.
După cum gândea atât de profund și de copleșitor Dostoievski: „Nu există nimic mai greu și mai măreț pe lume decât să-ți vezi propriul păcat.” Este o formulare teologic-literară de sinteză, construită din mai multe poziționări dostoievskiene în „Frații Karamazov”, „Jurnal de scriitor” și în celebrul cuvânt al starețului Zosima: „Fiecare este vinovat pentru toți și pentru toate.” Deci, cea mai mare lucrare a omului constă în vederea propriei vinovății și asumarea păcatului personal.
Sfântul Nectarie – omul drept versus omul sfânt
Sfântul Nectarie a fost episcop în Alexandria în secolul al XIX-lea. Era extrem de corect, smerit, iubit de popor; iar unii au început să-l invidieze: au scris plângeri mincinoase împotriva lui: că ar fi mândru, că ar vrea scaunul patriarhului, că ar unelti. Fără să fie judecat, fără dovezi, a fost alungat. Din punct de vedere „moral” și juridic era nevinovat, era îndreptățit să se apere, putea să ceară dreptate. Și totuși… Ce a făcut el? Nu s-a justificat, nu s-a apărat, nu a vorbit urât despre nimeni, a luat prigoana ca pe o cruce.
A ajuns sărac, necunoscut, vânzător pe stradă, flămând. Dar se ruga pentru cei care l-au distrus. De ce este aceasta viață duhovnicească? Pentru că „moral∕corect” înseamnă „am dreptate”; „duhovnicesc” înseamnă „accept crucea cu dragoste”; „moral” înseamnă „mă apăr”; „duhovnicesc” înseamnă „mă încred în Dumnezeu”; adică, „moral = dreptate”, „duhovnicesc = sfințenie”. Iar Dumnezeu l-a ridicat mai târziu și l-a arătat lumii ca sfânt făcător de minuni. Aici este adânca învățătură: dreptatea te apără, pe când smerenia te sfințește. Sfântul Ioan Gură de Aur ne avertiza: „Nu este mare lucru să fii bun, mare lucru este să devii sfânt.”
El ar fi putut avea dreptate, dar totuși a ales crucea. Iar Sfântul Ioan Scărarul ne încredințează: „Unde este smerenie, acolo este Dumnezeu.” Moralitatea spune țanțos: „Am dreptate!”, duhovnicia răspunde umil: „Doamne, facă-se voia Ta.”
Călugărul virtuos care a căzut. Când nevoința fără dragoste pierde harul
În Pateric se relatează: „Un călugăr trăia foarte aspru: postea mult, se ruga mult, era „model”. Dar îi disprețuia în inima sa pe frații mai slabi decât el. Un bătrân i-a spus: „Frate, ai multe nevoințe, dar nu ai dragoste!”. El nu a primit cuvântul. După un timp, a căzut într-un păcat greu. Și bătrânul a zis: „Dumnezeu i-a luat acoperământul, ca să-l învețe smerenia.” Ce învățăm de aici? Poți să fii „corect” în exterior, și totuși bolnav în inimă. Poți să postești și să te rogi – dar, dacă disprețuiești, pierzi harul. Concluzia Părinților: Nu nevoința te mântuiește, ci inima care se smerește în nevoință.
Un aforism din Pateric rezumă totul: „Mai bine un păcătos smerit, decât un drept mândru.” Sfântul Apostol Pavel confirmă: „Dacă dragoste nu am, nimic nu sunt.”
Prin smerenia vameșului coboară harul, iar, prin mândria fariseului, inima rămâne închisă pentru Dumnezeu. De aceea, calea pocăinței adevărate se arată a fi cea exprimată atât de adânc în rugăciunea devenită peste secole formula esențializată a isihasmului: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!”, formulă care revarsă în ființa noastră harul mântuitor al lui Hristos, Cel Care pe cei mândri îi smerește, iar celor smeriți le dă har, înălțându-i!
Să fim foarte atenți! Hristos nu ni-l dă pe vameș ca model de viață, ci ca model de început de vindecare! El nu este omul „ajuns”, ci omul care a început să se întoarcă. Nu este omul îndreptat deplin, ci omul care a făcut primul pas spre îndreptare. De aceea Scriptura nu spune „vameșul a fost mântuit”, nici „a fost vindecat”, ci spune cu mare finețe: „s-a întors mai îndreptat la casa sa”. Adică: nu bun, nu curat, nu sfânt – ci mai deschis spre vindecare.
Vameșul nu este ținta, ci ușa. Nu este destinația, ci începutul drumului. Dacă rămâi vameș, nu ești „pe cale” – ești blocat. Dar dacă devii vameșul care se smerește, atunci începe schimbarea. Fariseul ne arată ce se întâmplă când te oprești în „corectitudine”. Vameșul ne arată ce se întâmplă când începi pocăința.
Iar Hristos nu ne cheamă să fim vameși, ci ne cheamă să fim vindecați. Nu ne cheamă să rămânem în rană, ci să intrăm în lumină. Nu ne cheamă să ne acceptăm păcatul, ci să ne pocăim de el. De aceea, parabola nu ne spune: „Fiți ca vameșul.” Ci ne spune: „Începeți ca vameșul – ca să puteți deveni oameni noi.” Și numai cine începe prin „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului” poate ajunge la: „Iată, toate le fac noi.”
Autor: Arhim. Prof. Univ. Dr. Teofil Tia – 01 Feb 2026
