Andrei Marga: Confuzii în actul de justiție

În funcție de justiția pe care o practică, o țară sau un stat se dezvoltă, stagnează sau slăbește, iar oamenii trăiesc în consecință. Balanța și legarea la ochi sunt oricum mai mult decât metafore ale justiției. Dacă sunt nedreptăți în societate, justiția este din capul locului coresponsabilă.

O privire mai precisă asupra actului de justiție din perspectiva scopului său – realizarea dreptății, este, astfel, mereu necesară. Înțeleg prin act de justiție decizia luată de judecător în instanță, împreună cu premisele ei instituționale, profesionale și culturale.

Oficial, la noi, se proclamă că „actul de justiție izvorăște din normele legale, iar forța lui executorie derivă tot din lege”. Decizia nr. 972/21 noiembrie 2012 a Curții Constituționale stipulează că „realizarea justiției nu poate fi un act subiectiv, pro causa, al judecătorului, ci unul obiectiv, imparțial, derivat din raportarea la lege a situației de fapt. /…/ Datorită acestui fapt, hotărârea judecătorească – desemnând tocmai rezultatul activității judiciare – reprezintă fără îndoială, cel mai important act al justiției.”

Derivarea actului de justiție din lege este, desigur, de salutat.  Apelul la aplicarea legii este binevenit, dar câți rezonează la el? Câți pricep sensul legii presupunând că legea este lege la propriu? Câți justițiari nu sunt de fapt instrumente ale abuzurilor sau doar funcționari? Pe de altă parte, se reduce în fapt actul de justiție la aplicarea legii?  Nu ar fi cazul unor clarificări încât să nu se întrețină iluziile juridismului?

La noi, nedreptățile sunt frecvente, iar despre dreptate se discută prea puțin. Chiar un „prof. dr. de drept” pretindea că știe drept, dar mă întreba sincer „ce-i aia dreptate?”. Or, cum spunea deja Cicero, nimic nu este mai de râs  decât să crezi că tot ceea ce este lege, adică reglementat, este și drept. Mai ales când este reglementat în parlamente în care se  confiscă voința statului de către tot felul de coaliții ce urmăresc perpetuarea la decizii, nu interesul comunității.

Dreptatea, în definitiv, și dreptul, depind, totuși, în fapt, de mai multe decât prevede legea. Bunăoară, dacă ai curiozitatea să examinezi felul în care cugetă procurori, judecători, chiar și profesorii lor, vei observa ce trecere uimitoare au sofismele. Se evaluează situații, se dau sentințe pe raționări logic invalide, evident străine de dreptate. Ca să nu mai vorbim de politizarea rudimentară a faptelor de viață!

Nu doar actul de justiție este afectat în rău și este plin de carențe. Și alte acte sunt la fel. De pildă, actul ingineresc este rareori la propriu, încât trebuie importate masiv patente. Actul economic este mai degrabă ratat, cetățenii fiind împinși la descurcare zilnică. Actul educațional nu dă rezultate, căci este formal – acum concetățenii află, din comunicate internaționale, că, urmare a amatorismului celor care au decis educația în secolul în curs, românii au ajuns la cel mai mic  coeficient de inteligență (IQ) din Europa. Actul politic rămâne demagogic, căci ignoră inechitățile  și dramele din societate. Actul intelectual este superficial, după ce a devenit oportunist. Câte acte nu se ratează la noi prin servilism?

Oricum, societățile depind de actele pe care le întrețin, iar oamenii trăiesc în consecință. Liniile care au dus însă spre interogarea cu gravitate a carențelor actelor justiției din zilele noastre încep, poate uimitor, cu reflecțiile lui Nietzsche asupra modernității. Acesta a criticat dreptul care exprimă doar voința celor „slabi” – aspect discutabil al vederilor sale. Dar critica pe care el a aplicat-o „justiției supunerii” și-a sporit actualitatea. Au devenit actuale, din nefericire, și anticipările lui Nietzsche: aceea că „voințele de putere” vor suspenda libertăți și drepturi și aceea că societatea modernă va face loc „mediocrității (Mittelmässigkeit)” la decizii. Nu ai cum să pui la îndoială aceste anticipări.

În timp, au intervenit, desigur, și alți gânditori cu optici valorificabile în discuția despre actul de justiție. Charles S. Peirce a observat că adevărul și justețea se obțin prin deliberări mijlocite de disponibilitatea oamenilor de a discuta. Max Weber era convins că statul modern este bazat pe „dominație”, iar dreptul nu este decât rezultat al luptelor politice. Carl Schmitt a susținut că voința politică este cea care creează ordinea legală, că legitimare în stat are cel capabil să declare „starea de necesitate”, iar doctrina drepturilor omului rămâne doar instrument al unor puteri. Georgio Del Vecchio a revenit la concepția ulpiană a dreptului ca ansamblu de precepte privind relația dintre persoane. Hans Kelsen a delimitat dreptul de alte procese și fapte, voind să-l obțină în „puritatea” sa. Resemnat, Niklas Luhmann a văzut în drept norme ce nu mai pot avea alt scop decât „reducerea complexității” – tot mai puțin viața persoanelor. John Rawls s-a opus aservirii dreptului și a reafirmat contractualismul. Habermas a privit dreptul ca prelucrare comunicativă a datelor trăirii vieții. Ernst-Wolfgang Böckenförde a argumentat că actul de justiție presupune o cultură ce-l face pe judecător să fie străbătut de „neliniște etică”. Mai recent, Gustavo Zagrebelski (Contro l’etica della verita, Laterza & Figli, Roma-Bari, 2008) a respins teza dreptului ca „Vox Dei”, lansată din religii, și teza dreptului ca „Vox populi”, susținută de juriști atenți la vocea opiniei publice. El a respins și teza Comisiei Europene privind independența a priori a justiției, când aceasta este de fapt aservită, și i-a cerut judecătorului „îndoială metodică”. Michael J. Sandel (What Is the Right Thing to Do, 2010) a argumentat că justiția nu se referă doar la distribuirea de bunuri, ci și la evaluarea lor.

Teoretic, actul de justiție presupune, între altele, independența justiției, valorificarea legilor și considerarea responsabilă a faptelor.  În practică, însă, este departe de acestea. Iată câteva exemple.

În cele mai edificatoare volume despre actuala justiție carpatică, eminentul procuror Marian Nazat mărturisea recent că la noi justiția s-a trădat pe sine, de peste un secol. Nu pentru că a tras la răspundere vârfuri politice, căci orice cetățean trebuie să răspundă de ceea ce face, ci întrucât a servit nu dreptatea, ci interesele decidenților momentului de a-i face dispăruți sau măcar de a-i lovi pe cei de altă orientare. Ca urmare, procesele din tribunale s-au umplut mai mult de neprofesionalism, de abuz și de ridicol, decât de rigoare juridică. De la procesele „șefilor de stat”, la cele intentate pentru a elimina personalități populare, trecând prin decizii abuzive, cărora le-au căzut victime oameni obișnuiți, la preparativele de azi pentru a lovi candidați care nu acceptă războiul, strivirea democrației și distrugerea economiei.

Un alt exemplu este ceea ce s-a petrecut în România primelor decenii ale secolului actual, când, în numele „luptei anticorupție”, s-au încheiat protocoale de „cooperare” în materie de drept penal între procuratură, serviciile secrete și judecători. Rezultatul general a fost creșterea corupției și a abuzurilor tocmai ca efect al felului în care a fost dusă „lupta anticorupție” –  „justiția televizată”, „justiția la comandă politică”, oricum, justiția făcută primitiv de către tot felul de absolvenți mediocri la Drept puși să decidă soarta oamenilor. Acestea au lovit oameni, au împiedicat capitalizarea economiei și au înlocuit la decizii persoane calificate cu diletanți, cum se observă la tot pasul și astăzi. Nu mai vorbim de răsturnarea ierarhiei de valori dintr-o țară în care se minte oficial cu privire la persoane, cu efecte dezastruoase asupra dezvoltării.

Exemple de încălcare a justiției le-au oferit organizarea și desfășurarea alegerilor din România anilor 2024-2025. Acestea au fost frauduloase, cu asistența unor procurori, judecători și entități juridice. Frauda a plecat de la considerentul eronat că organizatorul alegerilor are latitudinea să le stabilească cum și când vrea – așa au și fost organizate alegerile, spre a nu permite vreunei opoziții să se profileze. Frauda a continuat cu comasarea de alegeri locale și europarlamentare, în pofida recomandărilor europene de a nu amesteca alegeri diferite. Frauda a înaintat cu anularea primului tur al alegerilor prezidențiale, căci cei doi candidați rămași în cursă nu erau pe placul cuiva. Frauda a culminat cu interdicții de a candida în alegerile reluate, cu lansarea din umbră de candidați fără realizări și pregătire pentru răspunderi publice  – încât mai nou în presă se acuză deja lacune în cv-uri, cu măsluiri ale participării la vot și, în final, ale contabilizării. Unele falsificări au fost impuse din nou după ce securismul și destui justițiari s-au asociat iarăși într-o aventură dintre cele mai compromițătoare pentru țară.

Un alt exemplu de desfigurare a justiției constă în efortul vizibil al autorităților de a stigmatiza opozanți politici. După o aberație ce frizează comedia, aceștia sunt luați drept „extremiști”, deși ei operează în cadrul constituției democratice. Ei sunt socotiți „copiatori ai narativului Rusiei”, deși chestiunea este adevărul opiniilor unor cetățeni înzestrați cu libertatea de a gândi, și nu cine pe lume reprezintă un narativ sau altul. Ei sunt  considerați „nostalgici”, cu toate că absolut nimeni nu a cerut întoarcerea în trecut. Se vrea, cu asemenea aberație escamotarea faptului că niciun cetățean cu capul pe umeri nu poate spune că ceea ce se petrece în România actuală, sub decidenții care sunt, ar fi  normal și acceptabil. În contra parte, dar la fel de comic, prin aceleași deducții jenante, sunt socotiți „proeuropeni” inși procopsiți care nu au idee despre Europa unită, nu au contribuit în vreun fel la ea, iar acum își aruncă țara într-o criză și mai gravă. Sunt inși ajunși să decidă, dar care se ocupă nu de soarta cetățenilor, ci de lansarea de falsuri pentru a-i manipula.

Din cele câteva exemple, ca și din numeroase altele ce pot fi adăugate, reiese clar că în actul de justiție au intervenit confuzii și malformări. Le sesizează orice cap limpede, care vrea adevăr și dreptate.

Cea mai evidentă malformare este instrumentarea justiției de către cei ajunși în funcții de decizie politică. Tot mai puțini dintre aceștia  înțeleg că exercitarea unei funcții înseamnă a servi interesul public, nu propria căpătuială. Sunt, firește, și justițiari gata să servească nu cauze publice, ci interese ale clicilor ajunse la decizii. Din nefericire, România trebuie să-și consume resurse luptând din greu pentru a rezista valului de diletanți agresivi, lacomi să ia decizii pentru care nu au capacități, în stat.

O altă malformare vine din nepregătirea și incultura justițiarilor. Ajung să decidă soarta oamenilor inși care nu au trecut vreodată un examen de logică, sociologie, economie, psihologie, antropologie și au absolvit doar aproximativ studii juridice. Ne dăm seama ce pregătire au produs cele treizeci și patru de facultăți de drept înregistrate în România la un moment dat, în vreme ce o țară cu populația de patru ori mai mare, precum Germania, avea opt facultăți.

O malformare vine adesea și din neînțelegerea rolului justiției în societate. Se știe prea bine că „adevărul juridic” este nu o dată diferit de adevărul pur și simplu, dar și el trebuie să rămână adevăr. În justiție, argumentările nu au univocitatea formulelor din matematică – spunea cineva rămas, se pare, la cunoștințe școlare. Se poate răspunde că, fiind vorba de vieți omenești, și aici ar trebui ajuns la adevăruri.

Toate cele semnalate mai sus duc la un fenomen cu efecte în profunzimea societății: înlocuirea în justiție a adevărului cu stabilirea administrativ-politică a „adevărului”.  Aceasta are deja laturi hazlii la decidenții din țara noastră. În loc să-și vadă de precara lor formație și de incapacitatea sesizabilă de a articula soluții, ei acuză fără probe concetățeni. Se acuză „dronele”, dar nu s-a putut stabili originea lor. Se acuză colete puse pe poștă și se vorbește la întâmplare. Se agită fantasme de genul „pericolului răsăritean”, „războiului hibrid”, „nostalgiei pentru trecut” spre a procura legitimare unora depășiți de funcții. România își pierde timpul așteptând rezolvări de la inși care vădit nu au cum să le dea, într-o comedie tristă care trece de Caragiale, poate și de absurdul lui Urmuz sau Eugen Ionescu.

Opinia mea este aceea că a sosit ora unui pas înainte în abordarea actului de justiție. În acest act sunt de recunoscut mai multe componente decât aplicarea legii. În fapt, actele de justiție rămân la noi prizonierele unor forțe din societate. De aici și râvna „protestatarilor” din aceste zile de a căuta, cu recunoscuta lor îngustime de vederi, să fie ei cei care controlează acele acte. Pe de altă parte, actul propriu-zis de justiție nu poate fi separat – și nu trebuie nici măcar încercată separarea – de aplicarea legii. Numai că, pe lângă aplicarea legii, actul de justiție are nevoie și de o cultură minimală care ferește de abuzuri și erori.

  Știm prea bine, inclusiv după experiența recentă a României,  că funcționarea democrației depinde direct și cel mai mult de justiție și că statul de drept își etalează avantajele numai dacă evită instrumentalizarea – inclusiv din partea celor care pretind că îl apără. Instrumentalizarea este acum mare, încât este încă de lucrat la instituțiile, reglementările și cultura din justiție, pentru ca fiecare cetățean să poată spera că dreptatea este tangibilă. Ea nu pică de undeva, ci este opera instituțiilor și a culturii juridice, mai mult decât a unor persoane, orice funcție ar avea. Dreptatea pretinde procurorului și judecătorului cultură mai largă decât orice altă profesie și cere statului disponibilitate la a nu ceda imposturii la decizie.

Iau în seamă împrejurarea că trăim trei neajunsuri majore în crizele democrației de azi (pe larg în A. Marga, Statul actual, Meteor Press, București, 2019). Este vorba despre transformarea unora ajunși la guvernare în oligarhii nici măcar competente, care, în lipsa de pregătire și iresponsabilitatea lor, caută să „închidă” societăți întregi în penibila lor propagandă. Este vorba de ruperea lanțului Constituție – legi, stabilit deja de Hans Kelsen, încât constituția este înlocuită practic cu reglementări de circumstanță care o încalcă fără scrupule. Este vorba de trecerea în „postdemocrație” – acea situație în care, nemulțumiți de situația în care i-au adus guvernanții, cetățenii votează la alegeri, dar, în final, aceleași coterii rămân la decizie.

Situația din țara noastră este din nou gravă, inclusiv în justiție. Corupția merge înainte, încât produce ea însăși decidenții, iar aceștia vor să restabilească  „justiția” în care corupții conduc lupta cu corupția. Pe de o parte, s-a învățat puțin din eșecul „luptei anticorupție”, pe de altă parte, absolvenți de slab relief, susținuți însă de servicii secrete, se dau din nou salvatori, deși România a mai făcut această experiență tristă.

În orice caz, în situația creată în România, dacă se vrea normalizarea justiției, sunt de  satisfăcut cinci condiții: a) legi în interes public, în locul legilor ca instrument de luptă al cuiva – căci legile existente sunt pline de trădări ale generalității caracteristice legilor juridice și de excepții favorizante de nedreptăți; b) proceduri capabile să promoveze dreptatea, în cadrul denunțării și părăsirii până la capăt a prevederilor ce țin nu de democrație, ci  de regimuri autoritare; c) instituții decolonizate de samavolnicie trecând numirea magistraților din mâna unor persoane, fie și președinte, în competența unei autorități publice;  d) revederea pregătirii juriștilor, căci, așa cum educatorul trebuie să fie educat, și justițiarul trebuie să posede competența formată prin curriculum, studii și experiență corespunzătoare cerințelor justiției și dreptății; e) asumarea adevărului că independența justiției și, mai profund, conștiința juridică nu sunt doar produsul educației, ci și al unei organizări ce prevede mecanisme de corectare a deciziilor și de tragere la răspundere pentru abuzuri în justiție.

Nu vor putea fi normalizate actele de justiție fără schimbări adânci în sistemul justiției (cum am mai arătat în A.Marga, Justiția și valorile, Meteor Press, București, 2020). Rezumând cât se poate de mult, sunt patru erori sistemice, cu vaste consecințe, care împiedică justiția din România de azi să ajungă la înfăptuirea dreptății în actul de justiție.

Punerea numirii judecătorilor și a procurorilor la îndemâna președintelui s-a dovedit în România recentă sursă de desfigurare a justiției. Căderea țării sub „președinție africană”, ca să iau termenul unor juriști americani, adică în acea „președinție” în care insul, odată „ales”, instrumentează servicii spre a-și perpetua funcția, într-un „regim prostocratic” și într-o „democrație mută” este efectul. Mai ales că devin președinți inși fără pregătire, mai curând activiști oarecari, decât oameni de stat. Se observă ușor că unii nici nu înțeleg ce înseamnă proba juridică sau act de justiție.

Apoi, selectarea de absolvenți pregătiți superficial pentru justiție, care confundă sensul dreptului, dar convin serviciilor secrete, este deja împotriva libertăților și drepturilor cetățenești. „Procurorul milițian”, care nu pricepe dreptul și-l măsluiește, și „judecătorul funcționar”, care-l aplică mecanic, ca și „magistratul nepregătit, dar promovat” ce se cultivă vădit, nu duc la justiție și cu atât mai puțin la dreptate.

Mai departe, pretenția potrivit căreia hotărârile justiției ar fi indiscutabile ține de o concepție greșită a actualei Comisii Europene, cu trecere la cei slab informați. Ea este fără suport în drept, străină democrației, pe care deja cei mai mari juriști de pe continent au respins-o energic. Și justiția din România este failibilă – cu atât mai failibilă cu cât îi lipsesc nu mecanismele de decizie, ci acelea ale înfăptuirii dreptății.

În sfârșit, recursul la proceduri ale statului autoritar și minciuna întreținută oficial împiedică asanarea justiției. Din copleșirea statului cu „protocoale” secrete și fantasme trag azi foloase inși nimeriți la decizii, în vreme ce simplilor cetățeni li se răpesc libertăți și drepturi. În acest fel, ca să reiau formula unui istoric englez simpatetic cu românii, democrația nu are cum să înflorească pe aceste meleaguri, iar nedreptățile vor continua. (Din volumul Andrei Marga, Raționalitățile, în curs de apariție)

 

Autor: Andrei Marga

Sursa: (<ahref=”http://www.andreimarga.eu“>AndreiMarga</a)