Cronică literară la volumul Lumina din sufletul cărților de Mircea Daroși (Editura PIM, Iași, 2025)
Volumul Lumina din sufletul cărților (Editura PIM,
Iași, 2025), semnat de Mircea Daroși, se impune în peisajul criticii literare
contemporane românești drept o carte-mărturisire, situată la confluența dintre
eseul critic, meditația culturală și discursul confesiv al cititorului format
în spiritul umanismului clasic. Încă din textul programatic În loc de prefață,
autorul își asumă deschis o poziție care depășește convenția criticului
profesionist, afirmând cu onestitate că relația sa cu cartea este una
existențială: cartea are „suflet”, este „vie” și poartă în sine o lumină
necesară ființei umane.
Textul introductiv funcționează ca un manifest al
lecturii responsabile, în care Mircea Daroși se definește nu ca teoretician
rigid, ci ca cititor empatic, pentru care actul critic se naște dintr-o stare
de liniște interioară și comuniune spirituală cu textul. Autorul declară
explicit că nu urmărește valorizarea exclusivă a „mizelor teoretice”, ci mai
ales adevărul interior al operei, felul în care cartea comunică, emoționează și
structurează conștiința cititorului.
Această poziționare apropie demersul său de tradiția
criticii umaniste românești, în descendența lui George Călinescu, Vladimir
Streinu sau, într-o cheie spiritualizată, de Nicolae Steinhardt, invocat
implicit prin prezența eseului Dialogurile monahului de la Rohia. Critica lui
Mircea Daroși nu este una evaluativ-sentențioasă, ci interpretativ-dialogală.
Structura volumului, așa cum reiese din Cuprins,
dezvăluie o amplă hartă a culturii române, de la mari repere canonice
(Eminescu, Creangă, Rebreanu, Nichita Stănescu) la autori contemporani, poeți, eseiști,
istorici literari și figuri emblematice ale spiritului național (Avram Iancu,
Iuliu Maniu, Andrei Șaguna). Cartea se constituie astfel într-un mozaic de
cronici și medalioane, unite printr-o aceeași viziune axiologică: literatura ca
formă de rezistență prin cultură.
Eseuri precum Maica Domnului în poezia lui Mihai
Eminescu, Fluierul lui Iancu, simbol al durerii și al speranței românilor sau
Veșnicia valorilor tradiționale relevă dimensiunea identitară și spirituală a
demersului critic, în care literatura este interpretată ca expresie a unei
continuități morale și simbolice.
Un element distinctiv al volumului îl reprezintă
caracterul său dialogic. Dialogurile monahului de la Rohia nu sunt doar un
exercițiu de evocare, ci o formă de hermeneutică spirituală, în care lectura
devine prilej de interogație etică și metafizică. Mircea Daroși practică o
critică a apropierii, nu a distanței: el intră în text cu respect, cu „creionul
în mână”, dar și cu disponibilitatea de a fi transformat de lectură.
Această metodă explică și absența tonului polemic:
autorul scrie despre „cărțile prietene”, despre acele volume care transmit o
vibrație autentică și care contribuie la formarea omului interior.
Autograful adresat mie nu este un simplu gest
protocolar, ci confirmă afilierea spirituală și axiologică a volumului.
Respectul declarat „pentru realizările sale pe tărâm literar” plasează cartea
într-un dialog al valorilor, într-o comunitate a scriitorilor care cred în
misiunea formativă a literaturii.
Lumina din sufletul cărților este mai mult decât o
culegere de cronici: este o carte despre sensul lecturii, despre fidelitatea
față de valorile culturale și despre responsabilitatea criticului ca mediator
între text și conștiința publică. Mircea Daroși propune un model de critică
calmă, empatică și morală, într-o epocă dominată adesea de graba verdictelor.
Prin această lucrare, autorul se afirmă ca un
păstrător al luminii culturale, convins că literatura nu este doar obiect de
analiză, ci formă de viață spirituală.
Al.Florin
Țene
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu