Aforismul zilei - Andrei Pleșu

 

Crin Antonescu, doar un amărât de papagal...

Andrei Pleşu, eseist, filosof, critic şi istoric de artă, dar și fost ministru al Culturii, a lansat un atac dur la adresa lui Crin Antonescu, al cărui nume este vehiculat ca și candidat la prezidențiale din partea PNL și PSD.

„Eu, când îl văd pe domnul Crin Antonescu, știu sigur că n-are în cap nimic decât să ajungă președintele țării. Atât! Competențele lui economice, juridice, culturale, politice sunt cvasi nule.

Toată lumea admite că e un bun orator. Am auzit că în limbajul de astăzi înseamnă că are cuvintele la el. Pe vremea mea se spunea că cineva are papagal.

Da, asta e o înzestrare care e foarte ușor de răsturnat în demagogie și vorbărie goală. Există oameni care au înzestrarea să înșiruie cuvinte, dar nu e suficient. E util, dar nu e deloc suficient", a spus Andrei Pleșu pe pagina sa de facebook. 

Foto: Media FLUX.ro

Bel-Esprit - Realitatea zilelor noastre! Un nou limbaj de lemn

 

ANDREI PLEȘU:

"S-a ajuns la un nou limbaj de lemn, neologistic, întrebuinţat pe la posturi de radio şi de televiziune, iar cuvinte româneşti cât se poate de utile sunt înlocuite prosteşte de persoane care stau prost şi cu vocabularul limbii române, şi cu gramatica ei.

Tot soiul de absolvenţi şi absolvente de Spiru Haret, cărora li se adaugă politicieni inepţi şi comentatori care par să-şi fi luat doctoratul la un sprit, înainte de a lua notă de trecere la română în liceu se dau în bărcile neologismelor, cu dezinvoltura prostului fudul.

Potrivit lor, nu mai avem prilejuri, avem doar oportunităţi.

Nu mai suntem hotărâţi să facem ceva, ci determinaţi.

Nu mai realizăm, ci implementăm.

Nu ne mai ducem într-un loc, ci într-o locaţie.

Nu mai luăm în considerare, fiindcă anvizajăm.

Nu mai consimţim, ci achiesăm.

Serviciul de întreţinere a devenit mentenanţă.

Ceva care ţi se pare obligatoriu e un must !!!

Nu mai avem speranţe, deoarece am trecut la expectaţiuni.

Nu ne mai concentrăm, pentru că ne focusăm.

Şi nu mai aşteptăm un răspuns, ci un feed back.

Nu mai avem frizeri si croitorese, avem hair stilisti și creatoare de fashion.

Cu alte cuvinte, deţinem o oportunitate pe care suntem determinaţi să o implementăm într-o locaţie pe care am anvizajat-o, achiesând la o mentenanţă care e un must şi asupra căreia ne focusăm inexpectaţiunea unui feed-back pozitiv.

Altfel, când ies din rol, îi auzi cu câte un neaoş şi superior "Hai să-mi bag ..." sau cu concluzia absolut academica : "Un c ... t !!!"

Anonimi, personalități, vedete

Îmi ajung adesea la ureche zvonuri despre unele dezbateri din interiorul partidelor, cu privire la raportul optim dintre profilul colectiv al unei organizații politice și profilul individual al membrilor lor. Tema devine importantă mai ales în preajma alegerilor (locale sau naționale, autohtone sau europene). Pe ce trebuie să pună accentul campania electorală? Pe identitatea partidului înscris în cursă sau pe charisma personală a celor care îl reprezintă? Se pare că, pentru unii, accentul pe „personalități“ încurajează „vedetismul“, în vreme, ce pentru alții, accentul pe comunitatea partinică stimulează, perdant, anonimatul. O opinie concretă pe această temă mi-a solicitat, de curînd, doamna Clotilde Armand. Cel mai la îndemînă e, firește, răspunsul „echidistant“, „dilematic“: nici personalități solitare, pentru care partidul e o simplă rampă de lansare, dar nici nebuloase colective fără vîrfuri de lance eficiente. Dar cîteva observații suplimentare ar fi, poate, binevenite.

Pentru generația mea, asfixiată, în junețe, de propaganda materialist-dialectică, tema are un „ce“ iritant: pînă în 1989 ni se spunea, apăsat, că istoria nu e opera „personalităților“, ci a maselor, că individul trebuie să se subordoneze „colectivului“, că disciplina de partid nu îngăduie fantezii „individualiste“. Or, prea des pentru gustul meu, Marx pare să aibă, în ochii generațiilor mai noi, un succes pe care nu l-a avut cînd era la putere… „Partidul înainte de toate!“, „Să terminăm cu parada figurilor notorii, suspecte de autopromovare egolatră!“, „Nu ne trebuie VIP-uri, ne trebuie tovarăși devotați cauzei!“ – sînt sloganuri pe care stomacul meu le digeră greu. Realist mi se pare să acceptăm că, totuși, lumea nu alege entități abstracte, alcătuiri vagi, fără chip, ci oameni vii, bine reliefați, capabili de performanță (dovedită) și de un discurs public pregnant, convingător. A alege – fie că ne place sau nu – e a te lăsa sedus. Și nu poți fi sedus – în adevăratul sens al cuvîntului – de o masă umană difuză, oricît de țanțoș ar fi suportul ei „instituțional“. Fără figuri pregnante, persuasive, prestigioase, nu se poate construi electoral!

Pe acest fundal, ar fi interesant să facem un inventar al „caracterelor“ care ilustrează, la noi, „lupta“ politică. Cu ce feluri de oameni avem de a face? Să pornim de la „partidul-cantitate“, aglutinare umană pe bază de anonimat. Sigur că nu toți membrii unui partid pot avea vocație de lideri, înzestrări ieșite din comun, anvergură de personaje publice. Grav e, însă, cînd partidul recurge tocmai la această categorie pentru a face „promovări“ utile, numiri lucrative, pe scurt o selecție de cadre convenabilă conjunctural. Nu poți să nu te întrebi cine sînt, ce gîndesc, ce motivații au sutele de mii de „înscriși“ pe listele unui mare partid, de vreme ce se comportă ca o simplă masă de manevră. Și, pe de altă parte, nu poți să nu rămîi cu gura căscată cînd te vezi reprezentat, în Parlamentul European, de domni și doamne de care n-ai auzit niciodată și al căror CV e de o descurajantă banalitate. (Exemplul mereu la îndemînă, hélas, e dna Dăncilă, de a cărei prezență – vreme de nouă ani – în PE n-a auzit nimeni, decît după ce a devenit prim-ministru. Și nu e singurul caz.) Partidul-cantitate se salvează, de obicei, prin „locomotive“ electorale: inși volubili, „populari“, „băieți de băieți“ (sau „fete de fete“…), simpatici, obraznici, agresivi, capabili să fie „vizibili“, fără să aibă multe de arătat… Dansează cu alegătorii, le spun ce vor să audă, fac glumițe de piață și dau de pămînt cu adversarii.

Alături de membrul de partid fără relief, redus la simplă disciplină electorală și de „locomotivele“ care nu reprezintă, propriu-zis, partidul, ci mai curînd „pofta“ presupusă a unui electorat manipulabil, avem și micile vedete din categoria bătăușilor „ideologici“. Nu ies în relief prin gîndire articulată, convingeri solide, maniere democratice, ci prin răcnet, înjurătură, bășcălie de mahala, tupeu huliganic, trivialitate. Sînt „soldații“ caftului politic, vedetele micului ecran, omniprezenți la orice dezbatere, de dragul „mișto“-ului pe care îl întruchipează. Previzibili, rudimentari, meșteri în replica buruienoasă, dar vajnici, de neocolit, foarte utili aparatului de partid care îi trimite, mereu, pe front. Și posturilor de televiziune care vor rating, pe socoteala inteligenței și a bunului gust.

Dar dincolo de fețe palide și de derbedei zgomotoși ce avem? Unde ne sînt personalitățile? Personalitățile adevărate. Nu mahării șmecheri, de județ, nu idealiștii fragili, de care ți se face milă, nu ambițioșii contrariați pînă la frustrare că nu li se oferă avanscena, nu retorii de ring, specialiști în fente, farse de cabaret și bojoci, nu „băieții fini“, care se țin departe de plebe, nu „patrioții“ obidiți, care se luptă cu „paralelii“ planetari, nu „europeniștii“ de meserie, pentru care UE nu e decît o doctrină rentabilă. Sînt sigur că, în toate partidele, vor fi fiind și oameni întregi, oameni cumsecade, valori latente. Dar ori nu riscă să iasă în față, ori, dacă ies, sînt evacuați „principial“ (nu-mi vine nici astăzi să cred cum l-au evacuat liberalii pe Theodor Paleologu, cînd orice partid coerent și l-ar dori alături și cînd, între cei „păstrați“, e plin de nulități). Nu se apreciază, însă, decît solidaritatea oarbă, răspunsul la „ordin“, demagogia ieftină, circul publicitar, gesticulația. Și, mai ales, lipsa de profil, griul intelectual și sufletesc sau orgoliul polițienesc. Partidele se gîndesc mai mult la alianțe profitabile decît la propria identitate, mai mult la căpătuiala cîtorva membri decît la nevoile urgente ale țării.

Soluția? Partide cu un contur ideologic bine definit și cu program politic gîndit pe termen lung, membri de partid decenți, responsabili și reactivi, personalități atrăgătoare, bine instruite, capabile să uite de sine pentru binele comun și să devină modele de educație și de bune moravuri, lideri deciși să-și construiască echipe strict pe bază de merit. Adică și organizare, loialitate de partid, simț comunitar, dar și criterii de excelență, voci articulate și răsunătoare, personalități. Spun platitudini? Desigur! Dar n-ați observat că platitudinile au devenit subtilități irealizabile? Că bunul-simț a devenit „elitist“? Că firescul a devenit utopie?

 

Autor: Andrei PLEŞU

Sursa: Dilema Veche

Semnificaţiile zilei de 23 augus 2022

 

Evenimente ale zilei 23 august

410: 

Vizigoții au cucerit Roma.

1244: 

Mercenarii musulmani ocupă Ierusalimul, care a fost definitiv pierdut de creștini.

1328: 

Regele Filip al VI-lea al Franței este încoronat.

1595: 

Bătălia de la Călugăreni, încheiată cu victoria armatelor munteano-transilvănene conduse de Mihai Viteazul.

1821: 

Mexic își câștigă independența față de Spania.

1833: 

Sclavia este abolită în coloniile britanice.

1839: 

Hong-Kong-ul a fost anexat la Marea Britanie (până la 1 iulie 1997).

1881: 

Prin Decretul nr. 2134, regele Carol I autorizează funcționarea în urbea Brăila a Muzeului științific (în prezent „Muzeul Brăilei”) și a bibliotecii publice, fondate din inițiativă privată.

1914: 

Japonia declară război Germaniei și bombardează Qingdao, China.

1921: 

Faisal I este încoronat rege al Iraqului.

1927: 

La Boston au fost executați anarhiștii italieni Sacco și Vanzetti, în ciuda protestelor internaționale.

1939: 

Germania Nazistă și Uniunea Sovietică au semnat Pactul Ribbentrop-Molotov, al cărui protocol adițional secret stipula împărțirea Europei de Est și Centrale între cele două puteri și a stat la baza declanșării celui de al Doilea Război Mondial.

1943: 

Ia sfârșit Bătălia de la Kursk, cea mai mare bătălie de blindate din toate timpurile

1944: 

Al Doilea Război Mondial: România a ieșit din alianța cu Puterile Axei, trecând de partea aliaților.

Mareșalul Ion Antonescu, conducător al statului, a fost arestat în urma loviturii de stat organizate de regele Mihai I al României și s-a format un guvern condus de Constantin Sănătescu.

1944: 

Al Doilea Război Mondial: Marsilia este eliberată de aliați.

1956: 

Înființarea Bibliotecii Centrale de Stat din București.

1973: 

Ilie Năstase devine lider mondial al clasamentului ATP, poziție păstrată timp de 40 săptămâni.

1989: 

Aproximativ două milioane de oameni au demonstrat în Țările Baltice în favoarea independenței față de URSS dându-și mâinile și formând un lanț uman de 600 km de la Vilnius la Tallinn.

1990: 

Proclamarea independenței Armeniei față de Uniunea Sovietică.

1991: 

Tim Berners-Lee cunoscut și ca TimBL deschide World Wide Web pentru noi utilizatori. Începuturile internetului.

Celebrări 23 august

1948: 

A fost născut scriitorul, omul politic şi istoric al artei Andrei Pleșu - FOTO.

1868: 

A fost născut Edgar Lee Masters.

1943: 

A fost născut Mircea Iorgulescu.

1969: 

A fost născut Ardian Kuciuk.

1938: 

A fost născut Dusan Petrovici.

1933: 

A fost născut Corneliu Stefanache.

Aforismul zilei - Andrei Pleşu

 

Lăsați-mă, să mă gândesc!

 

                                                                                          de Gheorghe Pârja

 Cu ani în urmă, Andrei Pleșu scria un text de care m-am apropiat, motiv pentru care nu l-am uitat. Cum sunt un cititor atent al operei sale, am și plaja de admirație pentru eseurile scrise, deoarece este un estetician, un istoric al artei și un stilist al limbii române. Le citesc consecvent în „Dilema veche.” Atunci, dumnealui era preocupat de profilul omului politic de la noi. Ca pildă, l-a luat pe Lee Hamilton, jurist american, membru al Congresului peste trei decenii, din partea democraților, care a încercat să răspundă la întrebarea: Care sunt atributele unui bun om politic? Dar cum ar trebui să fie politicianul român? Adaptând la noi condițiile lui Hamilton, eseistul român creionează un profil care merită pus în ramă. În primul rând, politicianul român, trebuie să fie un bun comunicator. Adică să aibă ușa deschisă, să fie ușor de abordat, să practice argumentul unei idei, să știe să asculte și să vorbească convingător. Să aibă deci, claritate, cordialitate și simțul umorului.

Apoi, omul politic trebuie să aibă conștiința că locul pe care-l ocupă nu este veșnic. Să știe că într-o zi vine plecarea, ieșirea din peisajul politic. Vedem însă că demnitarul român nu este obișnuit să fie luat la întrebări. El crede că deține adevărul, că tot timpul este victorios. El nu greșește niciodată. Cum îi vedem la televizor, vorbesc tare, toți odată, pe o plajă lingvistică restrânsă, practică bășcălia, ba, uneori, cuvintele necuvenite. Greu se descurcă cu limba maternă pentru a fi un bun comunicator. Dar pentru asta, se crede, nu trebuie o calificare specială. Îi vedem, seară de seară, în ce expresii ne vorbesc despre starea națiunii. În două direcții: fac vorbire despre ei, ca autori ai faptelor bune, și spun opoziției că este răufăcătoare. Uitând că și ei au fost în acea bancă. Pe lista lui Hamilton sunt incluse virtuțile obligatorii ale politicianului: onestitatea, credibilitatea și motivația. De ce ai dorit să îmbraci haina parlamentară? De ce ai dorit să fii ministru?

Am aflat recent, de la un om politic, că nimic nu se poate face împotriva voinței tale. Deci ești un personaj din mecanismul politic. Cu alte cuvinte, ți-ai dorit urcarea pe scară, cu voința unui vot dat de cei mulți. Atunci, nu uita de ei! Ei te-au trimis acolo că au crezut în tine ca partid, dar și ca nume de om. Intuiau în dumneata competența scrisă în biografia de candidat. Deci, când intri în politică să ai în spate o sumă de isprăvi care te recomandă să ocupi acel fotoliu din Casa Țării. Trecerea din popor direct într-o situație de decizie națională nu poate avea mari izbânzi. Că vremea lui Moș Ion Roată a trecut. Apoi el a fost doar un sfătuitor, nu un membru al Divanului ad-hoc. Recolta de temperat-continentali, ajunsă în Parlamentul României, este prea evidentă. Nu poate dovedi un altruism spontan pentru nevoile țării de astăzi. Prea sunt fascinați de onoruri, de afaceri care le aduc bani. De ce să ne ascundem după umbră?

Pe lista lui Hamilton era pusă o condiție care fascinează alegătorii: să faci bine altora! Celorlalți mai mult decât ție. După ce vedem în mare parte din politica noastră, nu se prea adeveresc pretențiile noastre. Unde sunteți, dragi oameni politici români? Unii la televizor, câțiva prin ziare și rețele de socializare. Voi mai știți cum arată poporul care v-a votat? Vă mai întâlniți, calmi, cu dorința de a cunoaște lumea care vă înconjoară? Da, e pandemie, dar nu au murit toți artiștii plastici, scriitorii, interpreții de mare valoare, meșterii care duc tradiția Maramureșului. De ce nu vă întâlniți cu ei? Chiar în condiții sanitare. Cum admitea eseistul, am putea spune că un adevărat om politic nu trebuie să aibă decât două calități: bunătatea și inteligența. Adică să-ți meargă mintea și să-ți placă să fii folositor semenilor. Să-ți placă să-ți ajuți țara. Valorile ei, despre care actualii guvernanți vorbesc tot mai puțin.

Cred în democrație, dar în cea care este deschisă către lume. Pandemia asta ne-a închis în propriul suflet. Oamenii așteaptă de la cei care ne conduc, care dețin informații folositoare, să dea curaj țării. Fac o răfuială politică ce ne descurajează. În cine să credem? La această întrebare a răspuns, cu două seri în urmă, o distinsă doamnă, care a fost cinstită la împlinirea unui veac de viață. Tânăra jurnalistă, inspirată, o întreabă pe distinsa doamnă, lucidă, dezinvoltă, frumos coafată: ce politician român vă este un reper? Răspuns fără echivoc: Lăsați-mă să mă gândesc! Mi s-a părut un răspuns de luat în seamă. Esențial pentru mulți dintre noi. Da, lăsați-mă, să mă gândesc! Sărbători fericite!

Stigmatul etnic

După catastrofa degradantă a Holocaustului, ne-am fi așteptat ca incriminarea cuiva după criterii etnice să nu mai funcționeze niciodată în dezbaterea publică. Sau să fie amendată prompt, mergînd pînă la soluții penale. Ei bine, de la o vreme, apartenența la o etnie sau alta a revenit, impenitent, grosolan, în ringul confruntării electorale, ca un cap de acuzare mereu la îndemînă. Nu-ți vine să crezi! Vrei să dai în Siegfried Mureșan, te revolți, țanțoș, că îl cheamă Siegfried. Cioloș e și el Julien, de Clotilde Armand nu mai vorbim… Dar marea lovitură de campanie e „neamțul“! Klaus Iohannis! Excelentă materie primă pentru caftangiul politic autohton! Se folosesc gaze lacrimogene pe 10 august împotriva protestatarilor? Cine vorbește! Neamțul! Specialist, prin naștere, în procedeul gazării din lagărele de concentrare! O cuconiță nărăvașă (olteancă, deh!) adulmecă și ea primejdia. Neamțul vrea să facă noi lagăre de concentrare, în care să fie exterminați pesediștii. Cuconița cu pricina are antecedente semnificative. La 16 ani a intrat, sedusă, în Partidul România Mare, al cărui președinte, Corneliu Vadim Tudor, propunea adunarea tuturor opozanților de la începutul anilor ’90 pe un stadion cuprinzător și împușcarea lor patriotică. Tot lui i se datorează oftătura patetică: „Evreii sînt mereu la putere în ţara asta amărîtă“. Să fi fost Vadim neamț? Mai nou, și un impozant filosof ardelean face asociații crase între Iohannis, pe de o parte, și Mussolini, Hitler & Company, pe de alta. De la un metafizician fin ne-am fi așteptat la analize ceva mai subtile. E drept, domnia-sa ne-a mai făcut unele surprize candide: de pildă, și-a intitulat un capitol de carte „Trialogul religiilor“, crezînd că „dialog“ înseamnă doar o vorbire în doi. O elementară cunoaștere a termenului, ar fi trebuit să-l prevină că „dia-“ nu are legătură cu „doi“ și că „dialog“ poate fi și o discuție în trei, în patru, în cîte cîți vrei… Dar la noi (la „români“?) poți ajunge gînditor de elită, rector și ministru chiar dacă ai mici carențe de abecedar…

„Rrromânii verzi“ care, în furor-ul lacom și oportunist al luptei pentru putere, recurg prea ușor la atacul etnic, își ignoră propria istorie și nu-și onorează „tradiționala“ ospitalitate. Pentru ei, nu poți fi, simultan, cetățean de sorginte germană și loial țării de adopție. Așa să fie? Să privim în urmă. În cap de listă îl voi aminti pe regele Carol I, neamț get-beget, dedicat însă României fără ezitare și fără concesii. E cel care a modernizat radical țara după unirea Principatelor și cel care i-a obținut independența, după secole de dominație otomană. Uităm prea ușor și de Karl Storck, fondatorul școlii românești de sculptură modernă, în succesiunea căruia a apărut Brâncuși (pe al cărui profesor „bucureștean“ îl chema Hegel…). Nu vom întîrzia, acum, asupra unui inventar complet. Dar putem invoca oricînd contribuțiile decisive ale unor etnici germani la evoluția culturii autohtone, de la Oskar Walter Cizek, critic de artă de anvergură, sprijinitor al avangardei românești din anii ’20 ai secolului trecut, pînă la un muzician ca Wilhelm Berger sau la scriitori ca Wolf von Eichelburg, Eginald Schlattner, Oskar Pastior, Herta Müller, ca să nu pomenim decît cîteva nume. De neocolit este uriașul patrimoniu de cultură și civilizație lăsat, în Ardeal, de minoritatea sașilor în cei 800 de ani de conviețuire cu noi. E teribil, de altfel, ce de „străini“ bîntuie prin partea locului! Din păcate, ne-am trezit prea tîrziu. Trebuia să începem curăţenia mai demult! Trebuia să nu luăm modelul primei noastre Constituţii (cea din 1866) de la belgieni. Trebuia să nu lăsăm o sumedenie de arhitecţi francezi să ne umple capitala cu clădiri „străine“: Ateneul Român, Banca Naţională, Fundaţiile Regale (azi Biblioteca Centrală Universitară), CEC-ul de pe Calea Victoriei, Tribunalul de pe Splai, Ministerul Agriculturii de lîngă Universitate, Facultatea de Medicină din Cotroceni sau Hotelul Athénée Palace (azi Hilton). Bine ar fi fost să nu ne dăm nici pe mîna numitului Carol Davila, de fapt un franco-italian (Carlo Antonio Francesco d’Avila), chiar dacă, fără el, am cam fi întîrziat cu învăţămîntul medical, cu organizarea primului serviciu autohton de ambulanţă, cu deschiderea primelor orfelinate, ba chiar şi cu inaugurarea Grădinii Botanice din Bucureşti (aranjată, vai, împreună cu un horticultor austriac). Fiindcă veni vorba de grădini, să amintim şi Cişmigiul, cel mai vechi parc public din Bucureşti, născut la iniţiativa generalului Kiseleff şi încheiat cu sprijinul expert al vienezului Wilhelm Mayer. Am zis Kiseleff? Da, „străinul“ care a participat la întocmirea Regulamentelor Organice de la noi şi care, ca ambasador al Rusiei la Paris, a sprijinit în mod eficace unirea Principatelor. Mai departe: cum de-am acceptat să se instaleze în biata, obidita noastră țărișoară primii pictori post-bizantini din Principate (Schiavoni, Livaditti și Chladek), ultimul dintre ei  profesor esențial al lui Nicolae Grigorescu? Dar „ghinioanele“ noastre nu se opresc aici. Lingvistica şi folcloristica românească sînt opera unor fondatori „alogeni“: Moses Gaster, Lazăr Şăineanu, Heimann Hariton Tiktin. Imnul naţional („Deşteaptă-te, române!“) a fost compus de Anton Pann, născut în Bulgaria de azi, cu numele de familie Petrov. Ce să mai spunem de românii celebri, cu unele antecedente nu tocmai româneşti: Vasile Alecsandri (cu un bunic evreu botezat), Alexandru Xenopol (un nume care, în traducere, ar însemna „fiul străinului“), cu un tată englez de origine evreiască, sau B.P. Hasdeu, cu o genealogie greu de sistematizat… Rosetteştii şi Ghiculeştii erau cam greci, de Cantacuzini nu mai vorbim. Ion Luca Caragiale era aromân (greco-albanez?) cu un tată născut la Constantinopol, marele Nicolae Iorga se trăgea, după mamă (Arghiropol), din greci bizantini şi după tată din munţii Pindului, Constantin Noica avea drept străbunic pe un anume Gigantis.

Iată tot atîtea motive să cer scuze, în numele poporului român, compatrioților noștri de toate etniile pentru cuvintele proaste ale cîte unei nulități autohtone. Românii normali nu gîndesc ca ei! În rest, rămîne cum am vorbit: m-am săturat de derbedei, de proști și de țoape!

 Andrei PLEŞU

Andrei Pleşu a reapărut!

Comentariul lui Andrei Pleșu:

”De vreme ce nimic nu scapă de atingerea virusului fatal, era inevitabil ca și cuvintele noastre, ale tuturor, să se resimtă. Lingviștii, sociologii, psihologii se confruntă cu un impozant val de materie primă neprelucrată, cu noi teritorii de cercetare, cu o nouă interogație de specialitate. Apar un nou tip de discurs, o nouă dimensiune a comunicării, un nou tip de argumentație. Nu pot să nu mă înscriu și eu în această revoluționară dialectică. Cîteva constatări de demaraj:

1) S-a accentuat un paradox care se anunțase de mult la orizont, dar care acum are o relevanță sporită. E vorba de relația dintre izolare și masificare, dintre comunicare și singurătate. Ești „consemnat“ la domiciliu, dar vorbești cu întreaga planetă... Primești mesaje de tot soiul, le redistribui sau declanșezi noi serii de „apeluri“ informative: interpretări proprii, vești bune, vești proaste, scenarii conspirative, bancuri. În ceea ce mă privește, prefer bancurile... Unul dintre ele mi s-a părut de-a dreptul metafizic: un cetățean grijuliu se spală „corect igienic“, se bălăcește în gel dezinfectant, își pune mască și ochelari, se îmbracă într-un riguros combinezon alb, de protecție, după care, blindat sanitar, iese din casă ca să-și vadă de treburi. Dar, cum ajunge în stradă, e călcat de o mașină. Epictet ar fi avut ce comenta: nu te poți feri decît de ceea ce depinde de tine. Ceea ce nu depinde de tine nu poate fi nici anticipat, nici evitat. Pe de altă parte, contextual vorbind, ai datoria să nu tratezi ușuratic ceea ce depinde de tine. Restul e Providență, Destin, Hazard sau cum vrem să-i spunem, în funcție de amplasamentul nostru speculativ...

2) A devenit evidentă compatibilitatea neașteptată între „progres“ și vulnerabilitate. Sîntem tot mai glorioși în atac și tot mai șubrezi în apărare. Am supus „natura“, dar bobîrnacul ei e devastator. Am aflat tainele universului, dar am uitat cum e cu spălatul pe mîini. Învingători în izmene. Euforia civilizatoare se dovedește o formă tragi-comică de somnambulism.

3) Drama reală are, adesea, și nimbul complementar al prostiei. Au mare succes specii retorice pompoase și vide:

a) Discursul apocaliptic: „s-a terminat“, sîntem generația de pe urmă. Desigur, sfîrșitul global e – a fost dintotdeauna – o posibilitate, dar nu una argumentabilă savant sau profetic. Nu poți transforma neantul în teorie a viitorului, moartea umanității în „breaking news“ de tabloid.

b) Discursul „înțelept“: „va fi bine“, nu luați criza în serios, vom trece și peste asta! Papa, nani, laptop, filme, o binemeritată pauză în sufrageria de-acasă. O ocazie să redescoperi răgazul, valorile intimității, ale moțăielii „alături de cei dragi“. E OK, nu zic. Cu condiția să o faci de bunăvoie, nu pe bază de „declarație pe propria răspundere“. Nu în penumbra „arestului la domiciliu“.

c) Discursul conspiraționist: totul e o făcătură. A rușilor contra americanilor, a chinezilor contra europenilor, a ocultei mondiale contra mapamondului, a șmecherilor cu bani care vor să preia controlul, a dușmanilor Uniunii Europene, a fabricilor de medicamente  ș.a.m.d. Pe scurt, e vorba de o minoritate care vrea să ia puterea, adică să devină majoritară. Un grupuleț care vrea să subjuge lumea, dar care alege, misterios, ca prim pas spre acest răutăcios țel, distrugerea ei. Vor să cîștige, dar să rămînă singuri. Să domnească peste nimic.

d) Discursul ideologic: iată unde duce capitalismul! Sau din contra: iată unde duce stîngismul! Sau: iată unde duc corectitudinea politică, globalismul, multiculturalismul etc. Evident, toate aceste „accidente“ istorice pot fi puse în discuție. Toate au relele lor, coeficientul lor sumbru de imprevizibil, balastul lor de „pagube colaterale“. Dar dacă lupta cu virusul devine ideologică, dacă transformăm frontul „de idei“ în terapeutică, conflictul în soluție, pierdem timpul. Don Quijote n-a cîștigat nici o bătălie! Nici Al Capone! Deocamdată, nu ne luptăm cu principii, ci cu o bîzdîganie perfidă și cu propriile noastre neputințe. Ale noastre, ale instituțiilor noastre, ale politicienilor luați pe nepregătite, ale specialiștilor care se bîlbîie competent: spirtul nu e bun, ba e bun; măștile nu ajută la mare lucru, ba ajută; mănușile protejează, ba te pot păcăli…

4) O situație ca aceea prin care trecem nu poate exclude intersecția cu sfera religiei. Pentru cei care trăiesc în intervalul dintre lume și meta-lume, între imediat și transcendență, dezastrul e un intens prilej de reflexivitate. Mărturisesc că – și la acest capitol – mă stingheresc răspunsurile gata făcute, activismul neclintit, birocrația spirituală și, cu o vorbă pe care am mai folosit-o cîndva, „teologia penală“. Sîntem păcătoși, deci trebuie să o încasăm pedagogic. Nu înțelegem de vorbă bună, atunci merităm o procesiune demonstrativă de coșciuge. Eu, unul, refuz să cred că Bunul Dumnezeu are reflexe de șef de post. Prefer să sufăr ca Iov, adică să cer lămuriri, să cer să mi se arate cumva sensul nenorocirii. Aștept, adică, să mă simt însoțit în catastrofă de asistența divină, să pricep rostul răului. Iar cîtă vreme nu pricep, să mi se îngăduie să pun întrebări, să-mi declar nedumerirea, să sper într-un liniștitor mesaj dumnezeiesc. Din cartea lui Iov, rezultă că însuși Creatorul preferă un interlocutor ofensiv unor „avocați“ de ocazie, adormiți într-o conformitate funcționărească.

Nu pot spera să spun lucruri esențiale despre mersul lumii și despre moarte într-un articol de gazetă. Apropo de moarte, nu mă pot abține totuși să-mi amintesc o vorbă de un crud realism, rostită de un om nu prea religios: Constantin Noica. Iat-o: „E foarte curios! Se moare de milioane de ani și încă nu ne‑am obișnuit cu asta…“

                                                                                  ANDREI PLEŞU 

Festivalul Național ”Cântarea lui Kovesi”. Azi: Andrei Pleșu

După ce filosoful Gabriel Liiceanu a descoperit că a apărut un personaj care e slujirea pură, în persoana Laurei Kovesi, a venit rîndul lui Andrei Pleșu să-și exprime opinia despre șefa DNA, prin intermediul unui editorial din Dilema veche.

”Ceea ce mă interesează, în articolul de faţă, este să semnalez o apariţie publică semnificativă, o croială umană insolită, fără echivalent (pînă acum) printre „vedetele“ comunităţii noastre. Am asistat cu toţii la conferinţa de presă susţinută de doamna Laura Codruţa Kövesi. Eu, unul, mă declar (plăcut) surprins de ceea ce am văzut. Aveam dinainte un personaj calm, politicos, răbdător, gata să reacţioneze prompt şi civilizat la zgîndăreala mediocră, cu fălcile strînse, a unui grup de jurnalişti, care, de fapt, nu aveau de pus întrebări, ci de executat o misiune (o misiune de partid – sau de partidă –, o misiune de trust, sau ceea ce li se va fi părînd o nobilă misiune gazetărească: toate executate stîngaci, rudimentar, răguşit). Or, în genere, conferinţele de presă sînt previzibil anoste şi, stilistic, jenante. Cel întrebat e ori eliptic, evaziv, bîlbîit, ori băşcălios, agramat şi agresiv, ori solemn şi plat ca un bust de grădină publică(…)Pe scurt, nici o prezenţă publică nu mă poate trezi dintr-o somnolenţă depresivă. A reuşit doamna Kövesi” scrie Pleșu.

”Dacă măcar jumătate din figurile noastre publice ar semăna cu Kovesi, ţara ar avea alt chip şi altă evoluţie”

”Avea ţinută, avea stil, avea iradierea normalităţii. Vorbea corect româneşte, vorbea despre subiect, nu despre ea însăşi, cu alte cuvinte, avea simţul firescului şi impostaţia comunicării cordiale (fără familiarisme) şi a disponibilităţii politicoase (fără strategii electorale). Mi-am spus, de îndată, că dacă măcar jumătate din figurile noastre publice ar semăna cu ea, ţara ar avea alt chip şi altă evoluţie(…) Prestaţia de săptămîna trecută a dnei Laura Codruţa Kövesi e de natură să îmbogăţească niţeluş cromatica mai curînd descurajantă a momentului. Mai există încă oameni potriviţi la locul potrivit, mai există încă portrete prizabile, moduri decente de a vorbi, reprezentanţi ai instituţiilor democratice de care nu ţi se face ruşine. În rest, Dumnezeu cu mila!” mai scrie filosoful.

Sursa: InPolitics

Politică şi bune maniere

 Am traversat hotarul dintre ani, înecaţi în manevre şi comentarii politice de un gri – ca să zic aşa – „multicolor”. Gri, adică fără anvergură reală, fără relief, fără imaginaţie, dar multicolor, adică bălţat, gălăgios, plin de jocuri de gleznă şi fente mediocre. Nu vreau să adaug pălăvrăgelii generale propriul meu vraf de cuvinte. Nu vreau să-mi dau şi eu cu părerea despre dna Sevil Shhaideh, despre ameninţările cu suspendarea preşedintelui cîntate pe două voci băţoase de dnii Dragnea şi Tăriceanu, despre „înţelepciunea” cu care mai marii ţării au salvat ţara de o criză politică iminentă, despre minimalismul prezidenţial ş.a.m.d. Dar nu mă pot abţine de la o rapidă analiză stilistică. De la cîteva comentarii nu despre ce s-a făcut şi ce se va face, ci despre cum, despre felul de a face. Despre ce se cade şi ce nu se cade, cînd eşti mandatat să dansezi, reprezentativ, pe scena publică. Pe scurt, despre politeţe, bună-cuviinţă, bune maniere, stil. Dar şi despre unele cutume ale demnităţii oficiale, despre cîteva probleme „tehnice”. Încep cu preşedinţia. Ştim: dl. Iohannis nu e genul guraliv. Într-un fel, am contat pe asta cînd l-am votat, după ani întregi de verbalizare torenţială, de promptitudine zgomotoasă, de discurs supra-abundent. Pe de altă parte, nici discreţia princiară nu e o soluţie, mai ales cînd e vorba despre decizii de interes naţional. Cînd preşedintele ţării refuză o nominalizare pentru fotoliul de prim-ministru, e musai să spună mai mult decît „nu”. Altfel se întreţine o atmosferă de echivoc, de fals mister, de motivaţie ocultă, nesănătoase pentru o ţară democratică. Înţeleg că anumite lucruri nu se pot spune detaliat, în gura mare. Dar oamenii politici ştiu foarte bine să spună cîte ceva nespunînd tot, să sugereze, să ambaleze convenabil inavuabilul, să „desecretizeze” păstrînd secretul… Una peste alta, se puteau găsi procedee retorice mai suple, mai lămuritoare, decît simpla închidere a uşii. Şi, în general, preşedintele trebuie, cred, să fie ceva mai vocal, mai explicit, în momentele de tensiune socială şi politică. Îi reproşez, cu alte cuvinte, dlui Iohannis o neproductivă confuzie între „echidistanţ㔺i „absenţă”. Lumea vrea, totuşi, să ştie ce şi cum gîndeşte primul om al ţării, cum cîntăreşte o situaţie sau alta, cum înţelege să-şi exercite „pas cu pas” funcţia.  O stîngăcie de ordin „tehnic” a fost şi prima conferinţă de presă organizată de PSD, după nominalizarea dlui Sorin Grindeanu. Am constatat de mai mult timp că dl Liviu Dragnea e mai periculos decît Victor Ponta. La Ponta, toate defectele (destul de banale, de altfel) sînt la vedere. Îţi dai seama din două vorbe, trei glumiţe şi patru impertinenţe cu cine ai de-a face. Dl. Dragnea e mai puţin transparent. Camuflează prin „mustăceală” (la propriu...). Dar nici la el şmecheria nu e perfectă. Şmecherul adevărat, şmecherul „de vocaţie” nu lasă să se vadă atît de limpede că e şmecher. Din contra. Se dă oblu, dincolo de orice calcule obscure, de intrigi şi ambiţii ascunse. Or dl Dragnea nu face niciun efort să-şi domine driblingul. E inversul dlui Iohannis. Nu vrea să se impună prin discreţie, concizie, simplitate. Vrea, ca la conferinţa de presă amintită, să ne transmită un mesaj de genul: „Atenţie! Marele mahăr sînt eu! Eu fac jocurile! Eu sînt „Bibicul”! Eu, nu băieţelul ăsta care se gudură, la ordin, pe lîngă mine!” E un foarte prost început pentru dl Grindeanu. Îi va trebui un mare efort ca să se emancipeze de sub tutela „şefului”, să atenueze cît de cît beţia victoriei căruia „omul de la partid” nu i-a rezistat şi să guverneze în nume propriu. Are, totuşi, un aliat: vanitatea dlui Dragnea. Ştiu, din experienţă, ca vanitatea sfîrşeşte prin a te prosti, prin a te micşora, prin a te te face vulnerabil. Din păcate, toată această „titanomahie” se va petrece pe pielea noastră. (Şi apropo, nu e comic să aflăm că „programul de guvernare” al PSD e, „încă” străin nominalizatului? Că o să-l înveţe „pe parcurs”? Noi credeam, naivi, că e un program avut în minte, în lupta electorală, pînă şi de ultimul membru PSD din fundul ţării. Ei aş! Se pare că nu-l ştie cu adevărat decît dl Dragnea. „Partidul sînt eu!” declară, pe sub mustaţă, „preşedintele-Soare”…). Vin acum la „alde” Tăriceanu. L-am mai amintit în vreo două rînduri, uimit să văd cum poate un băiat atît de bine crescut la bază, un băiat atît de „gigea”, să vorbească şi să se comporte atît de plebeu. Cu vreo două săptămîni în urmă s-a întîlnit „informal” cu preşedintele ţării. Luat prin surprindere de mişcarea aliatului său, dl Dragnea a găsit „puţin ciudată” această întîlnire. Întrebat de ziarişti care a fost tema discuţiei, dl Tăriceanu a răspuns sibilinic: „nu a fost o discuţie instituţională”, „logica simplă (sic!) vă ajută” să înţelegeţi despre ce a fost vorba (?), „mai mult de-atît nu am ce să vă spun”. După care, în alt context, a lăsat să se înţeleagă că i s-a propus să preia PNL-ul. Mai apoi, după respingerea dnei Shhaideh, a avertizat ţara cum că preşedintele i-a mărturisit că vrea război total cu PSD şi că nu va numi niciun pesedist în fruntea guvernului. Păi de ce n-a comis această patetică indiscreţie de la bun început, imediat după marea întîlnire? Sau era o chestie de „simplă logică”, pe care trebuia să o ghicim? Oricum, dl Iohannis, după aceasta belicoasă declaraţie, l-a nominalizat pe dl Grindeanu, adică tocmai o „tînără speranţă” din PSD. Dincolo de ce a spus sau nu dl Iohannis la întrevederea cu dl Tăriceanu, felul senatorului suprem de a „deconspira”, cînd i-a căzut bine, tema înaltei discuţii (era vorba, totuşi, de primii doi oameni din stat) e, stilistic, mai mult decît amendabil.  Cei care l-au educat pe dl Tăriceanu i-ar fi explicat că aşa ceva se numeşte, de regulă, „mîrlănie”. Dl Tăriceanu ne-a liniştit însă în privinţa propunerii de a accepta şefia PNL. Nu vrea! PNL „are nevoie de clarificare ideologică”. Dialogul cu dl Iohannis ne-a amintit, inevitabil, de problemele preşedintelui ALDE cu „mărturia mincinoasă”. Chestia cu nelămurirea ideologică a liberalilor (nu că n-ar fi adevărată...) semnalează, totuşi, un triumfal delir politic. Tocmai ALDE vorbeşte de „claritate ideologică”? Care claritate? Liberal-socialistă? Opoziţional guvernată? Stîngist de dreapta? Nu i-ar strica dlui Tăriceanu să fie un pic mai „Popescu”, adică mai pe înţelesul nostru… Altfel e prea tare! Prea Tăriceanu! O ultimă menţiune apropo de bunele maniere. Aflu că o doamnă a părăsit studioul Antenei 3, după ce un invitat perpetuu al acelui studiou i-a explicat că n-avem autostăzi din cauza românilor din străinătate care nu plătesc impozite. Mai exact, din cauza ei. Nu intru în subiectul propriu-zis al „dezbaterii”. Observ doar că „analistul” cu pricina e cineva despre ale cărui competenţe reale nimeni nu ştie nimic. Nu ştim cu ce se ocupă de fapt, ce-a făcut în viaţă, ce merite îl recomandă ca să vorbească, seară de seară, naţiunii, despre dreptate. În plus, strigă, se răsteşte, vorbeşte incontinent acoperind eventualele replici ale celorlaţi invitaţi, are certitudini de beton şi agresivităţi de mardeiaş (fără muşchi). Înainte să devină un fel de Terente al postului unde prestează, l-am văzut, cred, de două-trei ori în viaţă, fie stînd drepţi, cu zorzoane, la uşa cabinetului lui Emil Constantinescu, fie  hingherit de Adrian Năstase pentru nu ştiu ce scandal. În rest, afişează mereu aceeaşi mină prost dispusă, acelaşi discurs obsesiv-compulsiv, aceeaşi bădărănie necontrolabilă. Dacă i-aş fi mai aproape, l-aş sfătui, amical, să se apuce de vreo treabă mai consistentă. Există modalităţi mai productive de a trăi, decît să atîrni, zi de zi, de beregata altora… Dar se vede treaba că domnul acesta e indispensabil pentru postul în care „activează” exact aşa cum e: pe post de bîtă..  Ce pot să mai zic? Spune-mi ce indispensabili ai, ca sa-ţi spun cine eşti.

Autor: Andrei PLEŞU

Sursa: Adevărul

MINIMA MORALIA. DESPRE MORALĂ CU ANDREI PLEȘU

Va veni un moment cînd veţi înţelege că limitele interioare sunt mai greu de depăşit decît limitele exterioare. (Constantin Noica)

Posibilitatea de a alege între bine și rău e marele dar făcut umanității, șansa și neșansa ei. Într-un fel, etica nu e altceva decât pelerinajul cutremurător al sufletului între binele mereu căutat și răul mereu găsit; între cădere și iertare, între speranță și disperare. Cât timp suntem încă aici, nimic nu e sigur în afară de alternanța zilnică a căderii cu redresarea.

Când vorbim despre virtute e bine să nu abuzăm de ideile gata făcute; le știm prea bine și ne ajută prea deloc. Fără intenția de a șoca, aș spune că virtutea nu e nici bună, nici rea, și că realitatea e infinit complexă. De exemplu, curajul, răbdarea și bunătatea pot fi bune doar în funcție de jocul etic din spatele lor. Înainte ca acest joc să aibă loc, ele sunt un simplu principiu neutru. A izgoni cu biciul negustorimea din templu e un act de irascibilitate? Da, dar de irascibilitate bine practicată. A fi generos e o virtute? Depinde, generozitatea filmată e (să mă ierte cei filmați donând) o strategie de marketing. Eficientă, da, dar fără a fi neapărat morală sau imorală ‒ pur și simplu nu are legătură cu termenul. E bine să fii cumpătat? Depinde din nou: în contextul cărei opțiuni cauți cumpătarea și cât firesc, câtă armonie rezultă din practicarea ei? Iată cum se poate pune problema din perspectivă morală. Un alt exemplu: desfrâul e contrazicerea castității. Dar castitatea nu e încă o virtute: e doar un principiu care, bine practicat, conduce la virtute (prost practicat conduce la slavă deșartă, pentru că se pot practica aberant toate principiile bune). Etica nu e o disciplină sportivă, ci o manifestare a binelui în contextele infinit complexe ale vieții.

Pe acest fundal, interdicția judecării celuilalt pare mult mai firească. Atâta timp cât nu ai acces la motivații și la relația dintre un destin particular și lumea din jurul său, nu poți să judeci decât printr-un abuz. Și abuzul înseamnă, de obicei, să încerci să pui propriile motivații în dreptul celuilalt (caz în care și intențiile sunt greșite, nu doar rezultatele). Niciun om viu nu poate fi judecat de un alt om viu. Cu atât mai puțin cât timp nu și-a încheiat încă destinul: să nu uităm că etica există pentru a da lumii o șansă. Nu numai apostolii se pot mântui, ci și tâlharii. Dar nu numai tâlharii se pot pierde, ci și apostolii. Crima poate deveni un Damasc al înțelepciunii și cumințenia o demonică mediocritate. Nimic nu e definitiv pierdut și nimic nu e definitiv câștigat. Într-un asemenea înfricoșător context, neștiința cea mai cruntă e să crezi că știi deja.

Până acum am vorbit doar în jurul subiectului. În realitate, în fața adevăratelor decizii ale vieții, nu te ajută foarte mult nici disciplina, nici virtutea, nici inteligența. Poți să asculți cuminte de toate regulile și totuși să rămâi la periferia eticului. Nu spun că e rău să asculți de reguli ‒ spun doar că poți să faci tot ce se cade din simplă datorie, fără să atingi plenitudinea unui adevăr trăit în mod liber. Morala datoriei e de suprafață, e expresia unui cod pe care nu reușești să-l interiorizezi decât pe calea supunerii. Ați observat cum faptele provenite din datorie au o răceală caracteristică? Cam ăsta ar fi semnul lor distinctiv. Talentul moral, pe de altă parte, e plin de viață și de culoare. E trecerea de la „să nu faci” la morala vocației și a iubirii. Și atunci chiar și ce pare o încălcare a literei legii e de fapt o reafirmare a spiritului ei. În contrast cu datoria de suprafață, gesturile făcute cu entuziasmul unei dedicații morale libere sunt calde până la incandescență.

Nu vă lăsați sufletele să moară; fapta morală nu e un simplu principiu social – dacă ar fi așa, Codul Bunelor Maniere ne-ar fi de ajuns. Dar adevărul începe, cred, de-abia după ce rămânem cu noi înșine și cu întrebările ascunse în spatele răspunsurilor. Nu vorbesc ca și cum aș fi înțeles deja, ci tocmai pentru că mă aflu în același întuneric, în căutarea aceleiași lumini.

                                              Articol scris de: Carmen Alina Petre