Pierderi și recuperări peste normă. Am testat mai multe butoaie la revedere

Aparent un bilanț banal spre negativ. Multe pierderi, câteva revederi de persoane dragi, unele chiar șocante. Am cântat mult de durere, dar și puțin de bucurie. Un apropiat, o capcană comercială și o nouă lăsare culturală la vatră. Dar o viață în curs de omologare, pe final de an, ar putea răsturna totul.

Există un om de cultură prin târg care a ridicat moartea la rangul de artă video. Poetul Sorin Grecu, precis l-ați recunoscut. Alinia supraviețuitorii unei tragedii după un ritual, care făcea evenimentul să poată produce infinit mai multă emoție. Evident că nu poate fi imitat. Dar domeniul acela, al apusului vieții, poate deveni tentant pentru devoratorii de cadavre din presă, vorba unui medic clasic în viață. Mihai Lucan pentru cunoscători. Și aici sunt germenii de formare a unei posibile lovituri de imagine. Povestea de viață aplicată pe crucea omului. Un rezumat foto/video.

Plecări neanunțate

Pierderea cea mai mare, după ziarele ardelene, a fost pianistul nevăzător Radu Lungu. Și nu gândul că s-a încheiat cariera de cronicar cultural mă chinuiește cel mai intens. Ne știam de când licean fiind, diriginta Elena Roșca ne obliga să-l conducem acasă de la Filarmonică. De când am început să descifrez tainele urcării scărilor cu bastonul său, de la Casa Universitarilor. Radu a plecat brusc, iar eu am rămas cu multe secrete cu forme nedescrifate în manuscris.

Tot o dispariție neașteptată a fost și cea a maestrului coregraf Emil Luca. Acesta a reușit să mă scoată dintr-o blazare de ansamblu și să mă introducă în viața de noapte a industriei ospitalității. În anii 80, nu era de colea să cânți pentru străini la Belvedere, într-o trupă de tineri muzicieni, coordonată de Ovidiu Barteș. cel ce avea să devină unul dintre cei mai faimoși dirijori de folclor.

O plecare tristă din folclor a fost a coregrafei Camelia Motoc. Sute de elevi i-au fost alături maestrului Ion Motoc.

O pierdere greu de cuantificat a fost cea a lui Alin Fumurescu, fostul redactor șef al săptămânalului NU. Chiar dacă era extrem de intransigent pe când îi eram subordonat, ca și corespondent de București, am păstrat o bună relație. Aveam și privilegiul unei audiențe private, la revenirile sale anuale în vacanțe.

Ne-au mai părăsit o mulțime de persoane dragi. Ramona Eremia, soprană de excepție, Dan Marius Drăgan, un expert judiciar. Psihologul Marius Crăciun, cel care a decis în urmă cu 45 de ani că sunt apt medical să conduc un autoturism. Probabil singura sa eroare profesională.

S-a mai dus și Alexandru Mândru, șeful Românașului din anii 80, formația în care am trăit primele sentimente tinerești, iubiri și despărțiri. O formație de care mă leagă multe amintiri, mai puțin turneele artistice în străinătate.

Întâlniri speciale

Doar revederi cu artiști în acest an. Aniversarea de jumătate de secol a ansamblului folcloric Rapsodia Someșană a fost puțin tristă pentru mine. A revenit o persoană agreabilă, coregrafa Delia Sima, dar numai pentru spectacolul aniversar.

Am revăzut-o și pe Adriana Groza (Luca), fosta colegă de la Transilvania Jurnal, care a trecut din nou oceanul. Deși este pictor de succes, încă se întâlnește cu noi, de fiecare dată când revine acasă, preț de câteva beri spumoase și niște felicitări fluide.

Am revazut, dar aproape nu am recunoscut niste junioare, toate vipuri, de vreo 3 decenii. Și pe mămica lor, Anca Mona Mariaș, neschimbată după un mariaj plictisitor cu Opera.

A venit la întâlnirea anuală Ardeleanul Canadian Adrian, a ținut conferina de presă tradițională la restaurantul Sandany cu ziariștii expirați, dar ne-a avertizat că dorul de pălincă nu-l mai lasă mult pe meleaguri străine. Cum ar veni, să căutăm alt sponsor de bere vara.

Am revăzut un fost coleg din breaslă, doar virtual pentru moment, pe bloggerul doctorand în turism turcofon Julius Constantinescu, singurul ziarist care s-a prins la Transilvania Jurnal, din tinerețile revoluționare, că vreau să intru în Cartea Recordurilor, la stilul înot liber prin redacții.

Am fost și în această vară la mănăstirea franciscană, pentru a pune la punct cu comitetul de organizare, întâlnirea de 50 de ani de la terminarea Liceului de Muzică, care se va serba cu o mare surpriză în 2029. Surpriza încă nu a fost fundamentată, dar se lucrează intens în acest sens, devorând toate lucrările de specialitate.

Cea mai spectaculoasă revedere a fost a fostului profesor Alexandru Iuga, la o lansare de carte în memoria electrotehnistului Emil Simion. Știam despre dânsul că a fost unchiul fostului și regretatului coleg hunedorean TCM-ist Anton Iuga. Surpriza totală a venit când l-am văzut pe dl profesor Iuga, alături de avocata Anca Ioana Iuga, pe care o știam de pe holurile tribunalului clujean. Aceasta era însoțită de actorul Ruslan Bârlea. După câteva conexiuni neuronale, cu exploziile termotehnice aferente, am descoperit legături de rudenie intrinseci, altfel de neimaginat. Cât de mic este de fapt Clujul.

Producție la bandă

Dar au fost și momente unice. Am fost chemat pentru prima dată să cânt pe câmpie, la Frata, de către maestrul de ceremonii Dan Constantea, la un joc de tip tradițional, Balul de la noi din sat. Sunt și folcloriștii de mai multe categorii. Unii care cântă nativ la evenimente tradiționale și alții care se chinuie cu partituri, să facă întocmai ca primii. Am fost pentru o seară în prima clasificare și spre surprinderea mea, nu m-au trimis pachet acasă, cum m-am temut, înainte de finalul evenimentului.

Am cântat și în Armonii clujene, corul fostului profesor din liceu Augustin Merdan, revenit din Canada. A fost o experiență interesantă, un concert cu piese romanțate, pe versuri de Eminescu. M-a costat o amendă scumpă de la parcagiii Bocului, dar a meritat experiența. Mare parte din versurile celebre Ce te legeni, Mai am un singur dor, Teiul, cântate pe 4 voci de colecție.

Am mai fost surprins în mod plăcut, pe final de bilanț, într-o singură zi de decembrie, cu colindul poeților și veteranilor. A se citi că eșecul pe plan financiar a fost compensat cu voluntariatul la formația Muguri, la un centru de veterani și la Buciumul, niște veterani militari colindători, sub bagheta violonistului Vasile Popa. Radu Vasile, unul dintre poeții Sublimi mi-a amintit că mi-a fost abonat la lapte, în anii 80, lângă magazinul Diana, de pe strada Lăcrămioarelor. În aceeași seară, la un microrevelion, Radu Ciorbă, șef de firmă de succes (Electroglobal) mi-a amintit și el că am fost colegi în breasla lăptarilor. Un moment important în formarea profesională, suprapus în mare măsură peste o facultate prelungită cu mecanică TCM-istă.

Să menționăm că a apărut și o nouă publicație la orizont, Societatea pentru Jurnalism Apusenii. De fapt o asociație cu veterani din presă, unde l-am reîntâlnit pe colegul de la Adevărul, reporterul special Horea Traian. Aici mi-am amintit debutul în presă și am făcut o relativă comparație cu timpurile noastre, deloc noi.

Am revăzut pe scena Casei Universitarilor un dirijor preferat, pe organistul elvețian Nicolae Moldoveanu, revenit la Filarmonica Transilvania după o îndelungată absență, cu un concert memorabil.

Am făcut și eu parte din evenimentul Anul Cardinalului Iuliu Hossu. Am cântat pe scena Operei din Cluj, în corul Adoremus, alături de corala Angelli și orchestra Operei, sub bagheta dirijorului Flaviu Mogoșan.

Cu presa și justiția am lăsat-o mai moale. Dacă judecătorii și procurorii au fost în anul sabatic, ce să mai lucrezi? Amânări până la prescriere pe bandă. Cei mai activi din sistem sunt tinerii pensionari, care încearcă să-și completeze cumva veniturile.

Apariții editoriale

Când făceam evaluările cu pierderile, hop și o carte nouă cu amintiri din Liceul de Muzică din Cluj, a Cameliei Tulbaș. Aceasta se adaugă celorlalte produse editoriale cu referiri la școala mea, Întâmplări neobișnuite a lui Viorel Simionca și Mierla neagră a regretatului Radu Țuculescu, care și el s-a grăbit să se ducă.

Realizări/restanțe/proiecte

Cam tot ce ne-am propus să realizăm în 2025 se reportează, nu mi-a ieșit nimic. Aici este vorba de un nou număr al revistei tipărite Muzica Instantelor, dacă reușim să convingem graficianul și tehnoredactorul să revină la sentimente mai bune. Un turneu artistic de mare succes cu Rapsodia, sau cine m-o suporta. Discuții mai serioase cu IA, nu doar cu măștile sale feminine. Un qr code mai trainic demultiplicat.

Pentru că au fost revederi exclusiv artistice estimp, este timpul să revenim la domeniul tehnocrat. Să mai petrecem și cu ingineri. Categoria aceea de un milion de exemplare. Promoția TCM 1991 ar fi una dintre opțiuni. Și poate și 1986.

Premiere și rutină

Nu am jucat în acest an la Balul Operei. Nici în acest an Boc nu a anunțat anticipat vreo premiere a cuplurilor de aur, să aibe exclusivitate. Au picat niște oameni importanți din muzică, maestrul Cristian Mandeal, după ce Filarmonica s-a jucat de-a mutatul spre și înapoi de la colină. A renunțat la un nou mandat Dacian Cesa Goje, de conducere a Liceului de Muzică Sigismund Toduță. Am bifat zilnic caricaturile lui Pătrășcan și editorialele lui Mihali despre război. Cel de la graniță. Am mai asistat la un start al Raliului Clujului, fără să ajung pe traseu. Am mai făcut proiecte legate de succesiune.

Concluzii

Acolo pe înserate, când ne pregăteam să încheiem bilanțul catastrofal, cu câteva colinde corale pe multe voci, în contradictoriu în familie cu prietenii, hop și surpriza etapei, care a mai echilibrat puțin balanța și a relansat bătălia pentru un scop în top. Și nu este vorba despre faptul ca au fost in noaptea cea mai lungă, la același butoi, mai multi arhitecți decât ingineri. Și încă nu a început războiul.

Va urma! La anul și La Mulți Ani!

Acesta nu este un pamflet. Este de fapt o reclamă mascată la qr code-ul de pe cruce și nu reprezintă neapărat poziția celor duși.

Sponsori

Pentru a fi menționați la această rubrică, trebuie să oferiți garanții de securitate financiară, indiferent de vremea de afară, atât pe continent, cât și peste ocean. Tariele vor fi comunicate individual și vor rămâne confidențiale, până la ediția următoare.

Mihai Bacalu

UM 01331 Dealul Ciorilor Compania II Plutonul 3 lt IurcenkoA 

Poveste de iubire frântă brutal de către avocaţi în Baroul Cluj

Ziaristul de casă Alin Golban a fost concediat în mod ruşinos la sfârşitul săptămânii din Baroul Cluj, chiar de către avocaţi, câteva sute, prezenţi în cadrul Adunării Generale Ordinare. Avocaţii i-au reproşat modul jignitor în care i-a tratat, după apariţia unor materiale publicitare pentru câţiva tineri penalişti în site-ul Clujust.

O mare parte din ordinea de zi a fost dată peste cap, după ce grupul nemulţumiţilor a introdus un nou punct, întreruperea reaţiilor cu ziaristul, care timp de 3 ani s-a ocupat de imaginea Baroului în site-ul său. Acesta avea acces nelimitat la şedinţele şi petrecerile avocaţilor, de unde relata şi fotografia fără limite, contra unor sponsorizări de mii de lei.

Problemele au început după prezentarea unor colaboratori ai unor avocaţi celebri penalişti în paginile publicaţiei, drept supereroi în lupta inculpaţilor cu procurorii DNA. După apariţia reproşurilor din partea unor colegi avocaţi, catalogaţi drept frustraţi, Golban a scris în Clujust un material jignitor la adresa celor care fac oficii. („Mesaj pentru câţiva avocaţi mici (nu la înălţime) şi frustraţi”). Citiţi aici reacţia rechizitoriu faţă de acest material a unui avocat penalist. https://avocaturaltfel.ro/2017/03/09/haideti-sa-fim-mici-si-frustrati-din-solidaritate/

Lucrurile au degenerat rapid, nemulţumirile au invadat spaţiul virtual, în doar câteva zile, iar la reuniunea anuală i-a fost interzis definitiv accesul la lucrări şi petrecerile avocaţilor şi i s-a interzis să mai folosească sigla Baroului în publicaţia sa. Un singur avocat a rămas de partea sa, prodecanul Călin Budişan.

În timpul scurt în care ziaristul a încercat să le vorbească, în sala de la Hotelul Napoca, o parte dintre avocaţi a părăsit sala, iar ceilalţi l-au acoperit zgomotos, astfel încât scuzele sale tardive au mai putut fi recepţionate, doar de către avocaţii din primele rânduri.

Situaţia fără istoric, extrem de jenantă pentru un corp profesional de elită al societăţii, şi pentru cei care l-au susţinut, timp de aproape trei ani, nu a putut fi comentată de niciun membru al conducerii Baroului, care fie ne-au refuzat, fie au ignorat apelurile noastre.

                                                                                  de Mihai Bacalu

Gardul nespus cu mineri care l-a făcut istorie pe Boc

Primarul Emil Boc este adeptul terapiilor de şoc. Ca să scape odată pentru totdeauna de anatema cu tăierea salariilor românilor, primită în plic de sus, a recurs la o şmecherie dâmboviţeană, de tip Iliescu, aducerea minerilor pentru pedepsirea contestatarilor. Minerii lui Boc au venit de peste munţi şi mări defavorizate cultural şi au pustiit toate celulele nervoase ale clujenilor, preţ de un sfârşit de săptămână. Să mai poftească ei alegătorii să se mai opună alegerii pe viaţă a răchiţeanului, în scaunul de tăiat panglicuţe de pe Moţilor.

Ce n-a înţeles Boc din istoria postrevoluţionară a Clujului, încurajat de lipsa de eficienţă a procurorilor DNA, plictisiţi să mai sară iar gardul la Primărie, după experienţa fifty- fifty, deşi încălcarea normelor de construcţie indică de bun simţ o scurgere consistentă de stimulente prin biroul de urbanism, este faptul că mai devreme sau mai târziu, vine scadenţa.

Securiştii care au patronat sistemul de spoliere a românilor prin metoda primitivă Caritas s-au bazat şi ei, în mare parte, pe cumpărarea jurnaliştilor pe doi bani, procedură continuată şi acum, la mineriada din parcul central. Momiţi cu brăţări colorate în salonul vip din stadion, jurnaliştii dependenţi de imagini cu lumini şi decibeli la intensităţi periculoase au uitat de misiunea lor educativă şi i-au îmbrăţişat fără rezerve afacerea bani din zgomot pentru partid, ca o falsă promovare a Clujului.

Boc putea intra în istorie pe poarta principală, dacă îi trimitea pe mineri să planteze bani pentru partid în pădurile celebre ale Clujului, Făget, Hoia sau Baciu, dar se alegea acolo cu proteste adevărate, de la băieţii din vilele de vacanţă permanentă, care l-au trimis să le protejeze interesele la Primărie, aşa că a preferat varianta pustiirii ecofonice din parcul central.

Chiar dacă discheta cu circuitul scurt al Caritasului a fost dosită bine de artizanii schemei financiare a lui Ioan Stoica, folclorul popular nu iartă, iar următorul scrutin electoral îi va reda sforarului din turn o binemeritată vacanţă mare nespusă de pensionar.

Pe pariu că nici în ultima noapte a manifestării, nicio instituţie publică abilitată nu va măsura nivelul zgomotului care i-a exasperat pe clujeni, produs de marii artişti scumpi la laptop după miezul nopţii, iar numeroasele plângeri vor fi clasate, din lipsa probelor? Sursa OradeStiri Cluj

                                                                        Mihai BACALU

Editorial. Încă mai aştept felicitările de la lovitura de stat

                                   de MIHAI BACALU

         

Oare ce oi fi căutat pe străzile din centrul oraşului Cluj Napoca, în timpul revoluţiei? Sau a loviturii de stat, sau mă rog a evenimentelor, sau ce or fi fost, încă mă apasă şi pe mine.

La comemorarea de un sfert de secol, când s-a trezit unul să sară la primar că şi-a amintit brusc că e anticomunist, toţi cei care au îngheţat sub burniţă, la reconstituire, hop, huiduieli, că nu-şi amintesc să fi fost chiar aşa. Că au stat mai mult pe asfalt nemişcaţi, că a durat mai mult preludiul.

Eram o grămadă de participanţi la acele evenimente. Chiar aşa, dar eu ce am căutat acolo? Fiecare a avut o motivaţie proprie. Unul îşi căuta copiii şi a ajuns în topul milionarilor, altul făcea comisioane între universităţi şi zona de practică de la CUG şi a ajuns în cartea recordurilor.

Altul a păzit Casa de Cultură a Studenţilor şi a ajuns premier. Cel care l-a trimis cu bâta este director de hotel. Unul este la bibliotecă, altul la armată. În fine, majoritatea s-au ajuns.

Eu de fapt vindeam felicitări la o tarabă, una părăsită de vreun vânzător de bilete de loz în plic. O caut în continuare, la fel de sărac precum în anii 80. Nu chiar la fel. Atunci mai duceam lapte la oameni la uşă. Era criză de lapte, aveam două salarii, unul de director, din ciubucuri, şi unul de lăptar. Vremuri apuse.

Când făceam şi eu bani suplimentari de Crăciun, s-au trezit nişte beţivi filosofi cu talent actoricesc să se ia de nişte şoferi de Lada cu număr de CCCP, că dacă nu au film în aparat pentru grupul ţintă de la Pescarul. De frică să nu-mi tragă cu sticlele de votcă în felicitări, le-am ascuns în masa de lozuri, cu tot cu mapă. De atunci le caut fără oprire.

Ca să nu atrag atenţia, să le găsească şi să mă caute de origine, veneau printr-un student medicinist din Bucureşti, m-am lipit şi eu de provocatori, să nu atrag atenţia. M-am ţinut de ei până lângă soldaţi, dar când am văzut că armează puştile, am aplicat lecţia din poligon, culcat şi salt înainte când reîncarcă.

Pentru că nu aveam la mine Smena lu tata, să fac poze pentru concurs, am fugit pe lângă coloane, din care săreau gloanele ca din poligon, la celălalt punct de tragere, de la Astoria, cu Călin, prietenul lui Angela şi cu Relu, colegul Lianei de servici. Nu am putut sta mult, că mi-era că-mi găsesc scutierii felicitările. Am revenit, imediat ce i-au culcat pe cughişti cu mai multe rafale. Nu au apucat toţi să se ferească şi au rămas ţepeni pe pod.

Revenit în centru am fost nevoit să mă lipesc din nou de un grup de viitori posesori de diplomă de revoluţionar, pentru a nu atrage atenţia. Degeaba am golit rezerva de sticle goale de bere de la Zahana în parbrizul pompierilor, că s-a trezit unul deştept să mergem la doamna Cornea.

După ce am luat-o în custodie de la securiştii din poartă am revenit în centru, decis să-mi recuperez felicitările. Degeaba, băieţii disciplinaţi îşi curăţau armele lângă cadavrele de lângă măsuţă. Am mai zăbovit cu grosul trupei, chiar dacă a trebuit să ne culcăm ritualic pe asfalt, la fiecare sfert de oră, când băieii trăgeau după ciorile care reveneau de la masă de la groapa de gunoi.

Nu am reuşit să scap de grosul convoiului, şi am încercat joncţiunea cu ceilalţi provocatori de la Fabrica de bere, dar am revenit în centru, cu un obiectiv clar. Deja făceau curăţenie, nu mai erau nici cadavrele, nici cioburile, nicio şansă să trec neobservat. Am plecat cu Radu spre casa lui din Mărăşti, să nu atrag atenţia. Acolo nu am putut sta prea mult, oricum nu am prins decât o victimă care se zborşea la trăgători. S-au uitat ai mei la mine ca la strigoi.

A doua zi i-a lăsat pe revoluţionari să-şi caute diplomele şi să ocupe sediile de partid. să confişte fără chitanţe valuta de la Moga şi mi-am văzut de drum, să recuperez felicitările.

Zona era înţesată de civili. De unde să ştiu care erau adevăraţi şi care erau revoluţionari. Am amânat deschiderea sertarului din nou.

Nu m-am putut bucura prea mult de prima intrare prin cele două sedii ale miliţiei. Am mai încercat odată să recuperez felicitările, dar în centru nu puteai intra de câtă lume se adunase.

A trei a zi deja nu puteai intra în centru, că-ţi puneau revoluţionarii arma la tâmplă. Atenţie că sunt terorişti prin zonă. Dacă-mi iau felicitările. Cum mă achit cu furnizorul? Ce cadouri mai iau de Crăciun Lianei, dacă nu vând nimic şi nici nu iau comision?

Speranţele au început să renască, atunci când am ajuns din greşeală la Casa de Cultură a Studenţilor, să-l caut pe Adrian, unul dintre puţinii revoluţionari autentici,. M-au confundat cu un activist de profesie şi mi-au dat imediat funcţie, insignă şi pază armată permanentă. În sfârşit, aveam cum să-mi recuperez felicitările.

Nici vorbă, lucrurile se complicau. Începeau să vină străinii, erau impresionaţi de numărul mare de victime, 11.000 de morţi anunţaţi la televizor, eram ai tari ca desantul din Panama. Cum să laşi atâţia străini să zburde liberi prin oraşul nostru? A trebuit să amân recuperearea valorilor.

Au sosit primele transporturi cu sucuri de ananas şi delicatesuri. Le spuneau ajutoare. Atâtea sucuri nu am mai reuşit să gust în 10 ani de lăptărit. A meritat să rezist pe baricade, să văd cum pleacă arhiva boşilor de la centrul universitar, să văd pozele din Paris Match cu revoluţia, înainte de publicare, să-i ascult pe primii viitori poliţişti de la Delicte, care au trecut graniţa spre Ungaria în primele zile după revoluţie.

Am mai încercat odată să mă apropiu de masa cu lozuri de lângă coloane, dar m-au luat pe sus cu convoiul de morţi şi a trebuit să citesc discursul unuia, care nu făcea parte din front, dar care se pretindea reprezentant al revoluţionarilor.

În sfârşit ne-au trimis acasă după vreo două săptămâni. Au venit cei adevăraţi, nu ne-am săturat de joacă, ne-a întrebat de la obraz directorul Casei de Cultură. Atunci am înţeles că a venit timpul să-mi recuperez în sfârşit felicitările. Degeaba, a început sesiunea, am amânat două săptămâni, profii se uitau la mine ca la o arătare extraterestră.

Am uitat de tot de felicitări, studentul a plecat în Canada cu containerul, după ce a scăpat şocat de un tanc, ca prin minune, la Timişoara. Mi-am amintit de felicitări după un an, la prima comemorare. M-am apropiat de tonetă şi când să trag sertarul, hop un alt vânzător de felicitări era luat la întrebări de un agent fiscal. M-am îndepărtat precaut.

Peste încă un an mi-am amintit din nou de tonetă, dar numai la finalul ceremoniei, în cimitirul eroilor. Studentul ajunsese deja în SUA, mi-era să nu îmi ceară banii pe felicitări.

La un moment dat, când alaiul comemorativ scăzuse după câţiva ani evident, am încercat să deschid sertarul cu felicitările, dar părea înţepenit, am renunţat. Anul următor taraba era ocupată. Apoi toneta a dispărut. Am căutat-o în tot oraşul.

Între timp revoluţionarii erau tot mai puţini şi tot mai nervoşi, mai ales că paznicul de la Casa de Cultură le luase banii de ţigări şi băutură. Cum să le cer lor despăgubiri pentru felicitările mele? Dacă se întoarce studentul meu, între timp ajuns medic în Noua Zeelandă şi îmi cere banii?

Începeam să regret că nu am cerut şi eu diplomă de revoluţionar. Dar dacă mă întrebau ce căutam în centrul oraşului, cum să le spun că vindeam fără autorizaţie felicitări dintr-o activitate evident ilegală, care putea fi interpretată ca evaziune fiscală?!

Editorial - Mona Pivniceru săltată de procurorii clujeni de la întâlnirea cu Pişta baci

               Scris de Mihai Bacalu

Pişta baci este unul dintre numeroşii români de etnie maghiară, care consideră că justiţia este o frază de dânşii inventată. Bătrânul vine zilnic la Palat, să se plângă de hoţii care îl fură, de la portar la ministru.

Moşul a venit şi vineri de dimineaţă. S-a oprit în faţa jandarmilor de la intrare, înainte să-şi caute un muşteriu, pentru povestea sa complicată, cu furtul unor bani din casă, orchestrat de anchetatori. „Frumoase costume aveţi astăzi. Vi s-a schimbat ţinuta?”

N-a apucat săşi termine constatarea, că vâjj, pe lângă el a trecut val vârtej o blondă cu accent moldovenesc, însoţită de un tip scund şi gras, care plesnea de bine şi de griji. „No, pe asta am văzut-o la televizor, se certa cu preşedintele”, a mai apucat să spună bătrânul, înainte ca persoana suspectată a fi mare vip, să dispară pe scările palatului.

Pişta baci şi-a făcut imediat o strategie, să apuce s-o vadă la ieşire. S-a strecurat printre gură cască şi ziarişti, ocupând o poziţie favorabilă undeva pe treptele rămase neocupate de camere de filmat.

Prin aer pluteau tot felul de zvonuri. Că nu putea fi ministrul. Asta nu vine pe ascuns, la prima vizită la Cluj. Că nu ea trebuia să fie la bilanţùl procurorilor, ci Daniel Moraru. Că ministrul e la guvern sau în străinătate. Că totuşi e ministrul, dar nu vrea să fie văzut cu procurorii. Că acum se decide viitorul procurorilor ca magistraţi, al lui Daniel Morar, şi a şefei CSM, tot un procuror. Că de fapt a venit la Cluj să-i ceară binecuvântarea guvernatorului, la domeniul de la Tarniţa.

Pişta a mai aflat şi superstiţia miniştrilor, care evită Clujul, din cauza conflictelor de aici între procurori şi judecători, care au dus nu odată chiar la sacrificarea deţinătorului de portofoliu de la Justiţie, chiar când acesta se afla în oraşul de pe Someş.

La un moment dat, au început diversiunile. Ba că ministrul ar fi undeva prin curte, să vadă de ce se lucrează aşa încet la extinderea clădirii vechi şi coapte, ba că s-a dus să vadă ce multe dosare au pe masă judecătorii, înghesuiţi în trei schimburi din cauza lucrărilor, ba că face audienţe pe coridor cu oamenii necăjiţi.

După vreo trei ore bune, cam la ora mesei, a apucat să vadă cum ziariştii îşi iau zborul şi aleargă ca atleţii către ieşirea de pe culoarul arestaţilor, târând după ei aparatura de filmat. A mai apucat să vadă o maşină demarând în trombă din faţa clădirii, încadrată de procurori. Blonda cu accent părea să fie pe bancheta din spate.

„Mă, aieştia au arestat-o pe doamna ministru”, a mai apucat să spună cu năduf bătrânul, supărat că a pierdut şansa să-i spună şi Monei, teoria sa privind hoţia din sistem.

Prima condamnare spectaculoasă la Cluj. Primul şantaj de presă de calibru din ţară de la Ziua de Iaşi

CLUJ NAPOCA. Completul de judecată prezidat de magistratul Ioana Morar, împreună cu Adina Lupea şi Monica Rodina, de la Curtea de Apel a admis joi, în jurul orei 14, recursul procurorilor DNA şi i-a condamnat definitiv pe ziariştii Florin Asimionesei şi Alin Tocan, de la publicaţia Ziua de Iaşi, la pedeapsa de 3, respectiv 2 ani de închisoare cu suspendare condiţionată, pe durata de încercare de 5, respectiv 4 ani, pengtru infracţiunea de şantaj în formă continuată. Cei doi trebuie să achite părţilor civile sume de bani totalizând în jur de 100.000 de lei.

Patronul Asimionesei şi redactorul şef Tocan au fost trimişi în judecată de procurorii DNA, cu acuzaţia de şantaj şi asociere, în veferea comiterii de infracţiuni, în anul 2005, la sesizarea unui număr de circa 20 de oameni de afaceri şi politicieni din Iaşi, printre care deputatul Relu Fenechiu.

Procesul s-a strămutat la Cluj, unde inculpaţii au fost achitaţi la Judecătorie şi în apel la Tribunal. Completul prezidat de Ioana Morar a casat în recurs, în luna iunie decizia de achitare a magistraţilor tribunalului şi a dispus repunerea pe rol a dosarului şi reaudierea părţilor civile, în special a celor care nu au fost deloc prezenţi în faţa magistraţilor.

Ultima audiere a reclamanţilor şi judecarea recursului a avut loc în data de 19 decembrie. Ministrul Relu Fenechiu, unul din reclamanţii care au decis să meargă până la capăt cu acuzaţiile şi cu recursul ne-a declarat atuncvi când a fost prezent la unul din termene, în luna octombrie, că Asimionesei şi Tocan continuă şi în prezent să facă presă de şantaj şi că au distrus mulţi oameni din Iaşi, prin această practică.

Asimionesei ne-a declarat că este nevinovat şi că dimpotrivă, Fenechiu este infractorul care profită de funcţiile sale politice.

În cazul în care cei doi condamnaţi vor mai comite infracţiuni în perioada de încercare, vor fi decăzuţi din drepturile civile, de a alege şi de a fi ales şi de a practica meseria de jurnalist şi manager de presă.

În afară de procurorul DNA Ancuţa Mărincean, şi avocatul lui Relu Fenechiu a cerut condamnarea lui Asimionesei şi Tocan. Acesta ne-a explicat de ce consideră că pedeapsa trebuia să fie cu executare.

 Doar Asimionesei a fost prezent în faţa magistraţilor la judecarea recursului, în data de 19 decembrie. Acesta ne-a justificat de ce se consideră nevinovat şi a cerut achitarea sa.

 Asimionesei trebuie să-i achite ministrului Relu Fenechiu despăgubiri morale în valoare de 20.000 de lei, dar şi omului de afaceri Şorănescu, firmei Comat suma de 17.975 lei, iar firmei Fenegrup a lui Fenechiu suma de 3.000 de euro.

Alin Tocan trebuie să-i achite lui Ioan Budeanu suma de 20.000 de lei.

Relu Fenechiu a fost audiat la începutul lunii octombrie, când a justificat magistraţilor motivul pentru care i-a acţionat pe ziarişti în instanţă.

http://oradecluj.oradestiri.ro/deputatul-relu-fenechiu-a-fost-audiat-la-curtea-de-apel-din-cluj-intr-un-dosar-de-santaj/actualitate/2012/10/03/

Alţi directori vizaţi de materialele inculpaţilor au descris şi ei experienţele trăite, la termenul de judecată din luna noiembrie.

http://oradecluj.oradestiri.ro/victimele-santajistilor-de-la-ziua-de-iasi-au-rememorat-pentru-judecatorii-clujeni-calvarul-prin-care-au-trecut-in-ultimii-10-ani/actualitate/2012/11/06/

Florin Asimionesei ne-a transmis reacţia sa la aflarea sentinţei, arătându-se nemulţumit de ignorarea probelor apărării. Asimonesei ne-a comunicat că va sesiza instanţele Curţii Europene a Drepturilor Omului, pretinzând că materialele din publicaţia pe care o patronează au fost bine documentate.

“Instanţa Curţii de Apel Cluj a parafat, astăzi, căsătoria politicului cu justiţia! Soluţia instanţei de judecată clujene este un certificat de naştere pentru dictatura politică şi imixtiunea oamenilor politici în actul de justiţie. Este o sentinţă care ridică mari semne de întrebare în ceea ce priveste libertate de exprimare şi libertatea presei în general.

Două instanţe de judecată au dispus achitarea inculpaţilor din acest dosar pe motiv că faptele nu există! În recurs, ca urmare a presiunilor făcute de Relu Fenechiu, Curtea de Apel Cluj a considerat că cele două soluţii anterioare trebuie reanalizate şi a reţinut cauza spre rejudecare.

Era de aşteptat ca acest proces să aibă ca scop aflarea adevărului, nu transformarea justiţiei într-o slugă a politicului şi a lui Relu Fenechiu. Curtea de Apel Cluj a refuzat să ia în calcul argumentele apărării şi a dat o soluţie neconformă cu realitatea şi cu actele din dosar. Asta înseamna justiţie?

Anchetele jurnalistice publicate în BUNA ZIUA IASI au fost bine documentate şi au stat la baza constituirii unor dosare penale finalizate cu sentinţe de condamnare definitivă. De asemenea, şi celebrul dosar “Transformatorul”, în care Relu Fenechiu este acuzat de corupţie, a fost instrumentat ca urmare a unor anchete jurnalistice ale BZI.

Ne vom adresa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi, cu siguranţă, adevărul va ieşi la suprafaţă în cele din urmă, pentru că există dovezi clare, de care instanţa nu a ţinut cont.

Sentinţa Curţii de Apel Cluj reprezită un predecent extrem de periculos pentru libertatea de exprimare în România. Probabil ca unii colegi de breasla vor înţelege asta, alţii nu”.

                                                                       Scris de Mihai Bacalu