de Mihai Maci
Pentru a nu pune la încercare răbdarea potenţialilor
cititori, o spun de la început: şcoala românească produce tâmpiţi industrial şi
cu metodă. Sau, reformulând: tâmpiţii nu sunt rezultatul unor accidente sau
disfuncţii punctuale ale învăţământului românesc actual, ci consecinţa necesară
(şi, ca atare, firească) a logicii funcţionării lui.
Înainte de a trece la argumentele cu care pot susţine aceste
afirmaţii, se mai cuvine a spune un lucru: învăţământul românesc actual nu e
interesat în nici un fel de ceea ce produce; tot interesul lui e focalizat pe
propria supravieţuire (şi pe afacerile conexe). Nu există – în ciuda
declaraţiilor “specialiştilor” oficiali
– nici o corelaţie între ciclurile preuniversitare şi învăţământul universitar
şi nici între acesta şi cererea pieţei (atâta şi aşa cum e ea). Şcolile şi
universităţile funcţionează pur şi simplu pentru ca personalul lor (didactic şi
nu numai) să-şi încaseze salariul şi, eventual, să mai beneficieze de nişte
“suplimente” de venit. Atât şi nimic mai mult.
Toate patetismele referitoare la “prioritatea educaţiei”,
“viitorul ţării”, “societatea cunoaşterii” “bazată pe competenţe”, etc. nu sunt
decât nişte artificii retorice, al căror cinism e comparabil cu cel al
declaraţiilor electorale referitoare la majorarea pensiilor şi a salariilor.
Aceste formule vor fi reiterate la nesfârşit, tocmai pentru că nu spun nimic,
dar astupă urechile oamenilor cu ceea ce aceştia vor să audă. Dincolo de ele,
starea efectivă a învăţământului de toate nivelele se degradează ameţitor de la
un an la altul. Cândva am comparat învăţământul universitar postdecembrist cu o
industrie care a stabilizat oraşele României (creând locuri de muncă şi drenând
banii populaţiei) după prăbuşirea industriilor propriu-zise. Acum aş spune că
această industrie (extinsă la tot sistemul de învăţământ) e aidoma industriilor
lui Ceauşescu în anii ’90: imensă, ocupând o enormă masă umană (şi, ca atare, o
problemă socială), un gigantic consumator de resurse (adică o problemă pentru
bugetul de stat), care produce pe stoc (respectiv fără căutare pe piaţă) ceva
de o calitate submediocră sau fără nici o calitate (ceea ce, în limbajul său
frust, Preşedintele a numit “tâmpiţi”). E o industrie aflată de facto în
faliment, însă care nu poate fi lichidată printr-un simplu ucaz guvernamental.
Aceasta e drama ei. Voi încerca, în continuare, să o privesc mai îndeaproape,
focalizând câteva aspecte concrete (care îmi sunt accesibile mie) ale
funcţionării industriei educaţiei. Mă voi opri mai întâi asupra învăţământului
preuniversitar şi asupra felului în care acesta, în loc de-a le da elevilor
nişte cunoştinţe generale menite a-i orienta în alegerea unei facultăţi şi a-i
susţine la începutul acesteia, îi blochează la un nivel foarte jos şi-i face
opaci la orice formă de cunoaştere riguroasă – fapt care, la nivelul cel mai
vizibil, se traduce în degradarea civilităţii cotidiene. Apoi voi încerca să
arat felul în care universităţile improvizează lucruri fără măsură comună cu
nici o cerinţă academică sau practică – ceea ce le pune în situaţia de a
produce absolvenţi rătăciţi între un amestec (niciodată digerat) de termeni
tehnici şi platitudini generoase, care (nici unele, nici celelalte) nu le sunt
de folos pe piaţa muncii. Puţinele lor cunoştinţe se risipesc – iremediabil – în
anii în care sunt angajaţi pe posturi temporare, slab plătite şi, de regulă,
fără nici o legătură cu studiile lor. În fine, într-o a treia parte voi încerca
să văd care sunt consecinţele acestui tip de educaţie asupra “actorilor lui”:
elevi, studenţi, dar mai ales profesori şi funcţionari oficiali, precum şi
tipul de societate pe care îl generează o astfel de şcoală.
*
S-ar putea ca toate lucrurile despre care voi vorbi în continuare
să fie suspendate cu o clasică remarcă: sigur, pretutindeni există probleme,
dar – totuşi – să nu generalizăm! Experienţa m-a învăţat că, atunci când chiar
vrem să înţelegem cum stau lucrurile, e mult mai eficient să formulăm această
observaţie invers: peste tot există oameni oneşti, care-şi fac treaba, dar să
nu generalizăm!
*
Sunt tatăl unei eleve de clasa a V-a, pe care – zilnic – fie
eu, fie soţia mea o însoţim dimineaţa de acasă la şcoală şi la amiazăzi de la
şcoală înapoi, acasă. La 11 ani ar fi fost normal să facă singură drumul dintre
casă şi şcoală (mai ales că nu e unul atât de lung), însă – dincolo de
riscurile trecerii a două bulevarde (cu maşini pentru care semaforul e
facultativ şi cu semafoare ce stau pe verde pentru pietoni 16 secunde) – ceva
ne împiedică s-o lăsăm. E vorba de ghiozdan. Acesta cântăreşte în medie 7 – 9
kilograme (cu un vârf de 12 kilograme) la o greutate a copilului de 32 de
kilograme. Dacă un copil în creştere ar purta zilnic greutatea aceasta timp
de-o oră, două rezultatul ar fi, în termeni medicali, fie scifoza, fi scolioza
(ambele fiind deformări ale coloanei vertebrale). Am întrebat la şcoală dacă
există vre-un normativ al Ministerului Educaţiei cu privire la greutatea pe
care o poate duce un copil în funcţie de distanţă, de vârstă şi de
înălţimea/greutatea lui. Mi s-a răspuns că nu. (Dar am vaga bănuială că, pe la
Minister, va fi existând o comisie care ar trebui să se ocupe cu aşa ceva, însă
ai cărei membri sunt de negăsit, dat fiind că îşi împart timpul între
traininguri la Vancouver şi conferinţe la Brisbane.) La început am crezut că,
din exces de scrupulozitate, fiica mea îşi ia zilnic cu ea toate cărţile şi
caietele, astfel că i-am cerut să le pună pe jos – la ea în cameră – pe
materii, şi să le alegem doar pe cele necesare. Ei bine, doar cele menite să
ajungă zilei în cauză făceau întreaga greutate menţionată. Dacă vă întrebaţi
cum de e cu putinţă aşa ceva, răspunsul e simplu: la fiecare materie erau o
puzderie de caiete, cel puţin un manual, şi cel puţin o culegere. Aproape toate
acestea fuseseră cumpărate de către noi (de părinţi)....
Citeste intreg articolul lui Mihai Maci pe Contributors.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu