Memoria
orală a satului Oarţa de Sus păstrează
şi acum informaţii interesante despre
soluţii pe care comunitatea le-a găsit pentru a putea supravieţui în
perioade grele ale existenţei sale. Mai multe relatări ale consătenilor mei
consemnează modul în care prin anii 1940-1950 îşi asigurau îmbrăcămintea şi
lenjeria necesară familiei. Erau ani foarte grei. Sărăcia se cuibărise aproape
în toate familiile satului. Agricultura de subzistenţă pe care o practicau abia
le asigura hrana zilnică. Populaţia
crescuse, iar pământul, divizându-se în loturi din ce în ce mai mici, nu mai
putea oferi cele necesare. Venituri din alte surse nu aveau. Războiul şi criza
economică închiseseră şi supapele emigraţiei. Lucruri de strictă necesitate,
zahăr, petrol, chibrituri, mărfuri industriale,
îşi procurau doar pe produse agricole, pe ouă în special. Nici vorbă
să-şi poată cumpăra haine. Au fost
nevoiţi să şi le confecţioneze singuri, din singurul produs.
„Noi am fost tare săraci. În familia noastă erau şasă guri de hrănit, iar pământ nu aveam aproape de
loc. Nu aveam nici măcar cât să ne cultivăm cânepă. Când eram fată meream păstă
Codru, în Ţara Ungurească, la zdrobdit
de cânepă. Acolo se cultiva multă cânepă. Am ajuns prin mai multe sate.
Câteodată ajunjeam şi la scos cânepa toptită din râu, din Crasna. O puneam pă lângă garduri, la soare şi când era bine
uscată ne apucam de zdrobdit. Era plin de zdrobitoare de cânepă în tăte satile. Apoi treceam la hecelă, la
periat. Făceam fuioare. Le călcam în picioare ca şi fie mai mânânţele, ca şi le
putem peria mai bine şi să să toarcă mai uşor. Mânuşile le făceam grămezi. Din
zece una era a noastă. Pă aia puneam fuior mai din bdiu, o făceam mai ţăpânucă.
Pă zâ, cele mai harnice puteam face cam
douăzăci de fuioare. Două erau a noaste.
Aveam on caier din două mânuşi. Lucram până ne umpleam un sac. Mâncam ce ne-am
pus cu noi. Mai şi căpătam uneori. Stăteam pe acolo şi câte o săptămână. Luam
sacu în spinare şi ne întorceam acasă. Veneam prin Supur, Horez, Babţa. Drumu
ţinea cam două zâle. Sacu era din ce în ce mai greu. Ne rupea şelele. O fost şi
femei care de la o vreme nu-l mai puteau duce. Aşe o păţât Măria Diacului. O vrut să-l arunce. Că nu mai
putea. O avut noroc cu Niculina lui Petcaş, mai învăţată cu lucru şi mai tare.
I-o luat ea sacu şi i l-o adus. Rămâneam de mas pă unde apucam. P’ân şuri.
Odată m-am dus cu Florica Mării Evii, Florica lui Cohal, cum i s-o mai zis. Ea era
măritată. Io eram fată. Am înnoptat în Dobra, înt-o şură. La casa aceea era on
fecior. On fecior tare fain. Şi o vinit la noi în hăbdişte. Am povestit ce-am
povestit şi de la o vreme prăpădita de Florica o ieşit afară. Am rămas sângură cu fecioru acela. S-o aruncat pă mine.
Deşi era tare frumos, nu m-am lăsat la el. Tare cu greu am scăpat. N-am vrut
să-mi las fetia acolo. Pă Florica n-am
iertat-o niciodată. I-o putut fi ruşine”
“ Şi la noi se cultiva cânepă. Da era mai măruntă şi
fuiorul mai aspru. Fuioru din Ţara Ungurească era mai lung şi mai fin. Mai mare
dragu. Unii nu aveau pământ să-şi samene. Când răsărea cânepa trebuia şi fii
foarte atent. Trebuia să o păzăşti cam
două săptămâni, pântu că
la păsări le era tare drag colţul răsărit. Veneau în stoluri şi dacă nu erai
atent, odată te trezeai că nu rămâne nimnica. O păţât destui. Îi puneau pă prunci să alunje păsările şi pruncii se mai
luau cu joaca şi uitau de cânepă. Pericolul
era mai mare unde câneptiştile erau izolate. Unde erau mai multe, paguba nu era
aşa de mare. O fost şi cazuri în care n-o fost bună sămânţa şi n-o răsărit. Alţii
erau mulţi în casă şi nu-şi puteau cultiva cânepă cât să le ajungă. Ăştia
mereau în Ţara Ungurească, la zdrobdit de cânepă. Aduceau câte on sac de
fuioare. Mai greu le-o fost celora care treceau păstă Codru. Drumu era lung şi
să mergi cu atăta terheti în spate, nu-i uşor pentru o femeie. Atunci femeile
erau mai slabe. Rar vedeai câte una
grasă. Acuma îs mai multe grase decât slabe. Cu cânepa era o problemă şi la cules. O culejeai în două-tri rânduri,
după cum să cocea. La urmă rămâneau haldurii, pe care era sămânţa.Tare le
plăcea la păsări sămânţa de cânepă. Puneam
tăt felu de spărietori. La noi s-o făcut
toptile. Unde erau izvoare. Acolo o băgau la toptit.
“Io am fost după cânepă în Ţara Ungurească când eram
fată. Meream mai ales cu Viorica Petrii Floarii, cu Reghina lui Doliş şi cu
măicuţa, Florica Vironii. Şi noi aveam câneptişte, dar nu să făce aşa de bine. Nu
să nici toptea tare bine. Fuioru era mai scurt şi mai aspru. Tare greu să meliţa,
iar periatu era un chin, numa nu să desprindea di pă pozdării. Nu ştiu ce soi
de cânepă era. Nici pământu nu era tare bun la noi. În Ţara Ungurească am fost
până p’ân Unimăt, Căuaci,Sărăuad, Kissfalău. Pă acolo. Lucram tătă zua până ne
adunam on sac de fuioare şi ne lăcomeam. Numa nu ne învăţam minte să punem mai
puţân. Era şi tare fain fuioru şi lung şi moale. Îţi era mai mare dragu si-l
torci.
Noi eram tare mulţi şi ne trăbuieu haine. Că nu aveam cu ce să ne cumpărăm. Mai
ales pă vremea Ungarii. Tătă iarna ţeseam şi tăt nu ne ajunja. Când ne
întorceam acasă vineam p’ân Supur şi p’ân Babţa. Tăte eram zdrobdite de atăta
terheti. Când ajunjeam acasă nu mai eram bune de nimnic. Mai târzâu, când o
vinit bumbacu, făceam o pânză tare faină. Şi făceam tăt felu de cipcuri şi de
tărcături, de ieşeau neşte spăcele şi neşte cămeşi minunate. S-o ajuns înt-o
vreme că s-o făcut concurenţă între femei. Nici nu te lăsau să intri în camera
unde era războiu. Ţâneau secret. Apoi să vezi a doua zâ de Paşti când
începea danţu! Să aduna tăt satu la şura danţului şi era cum
s-ar zâce amu „parada mozî”. Tăte să bdiciuleau unile pă altile. Era tare fain.
Oaminii erau tare nealcoşi”
Mereu nostalgic după acea lume
dispărută, îi caut mereu amintirile şi poveştile.
1
februarie 2013, prof.Traian Rus
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu