Editorial - Despre atestate şi echivalări !

                                                de  Constantin Cucoș

Recunoașterea unor parcursuri de formare care au avut loc în medii non-formale și informale mi se pare un principiu ce trebuie să fie respectat și concretizat și în învățământul românesc. Validarea experienței capitalizate, pe de o parte, dă seama de competența reală, în funcțiune, a cadrelor didactice, iar, pe de altă parte, o mobilizează, o propensează. E un semn că persoana și-a luat în propriile mâini profesionalizarea, că este autonomă, conștientă și responsabilă de necesitatea auto-perfecționării. E un gest care atestă, de asemenea, că aceste eforturi contează și că sunt cuantificate în evaluarea cadrului didactic. Apoi, acest principiu are și valoare praxiologică, în sensul că profesorii pot crește valoric nu numai prin întoarcerea lor în școală, facultate (ceea ce costă, presupune timp), ci pot învăța la locul de exercitare a profesiei, în mod treptat, unii de la alții, de la experți, prin ei înșiși etc. De aceea, considerăm că este benefic să „formalizăm”, la un moment dat, experiența dobândită în cadrul non-formal și informal, adică să o certificăm, prin investirea acesteia cu o anumită valoare, eventual cu un sistem de credite transferabile. E necesar să recurgem la proceduri care să conducă la o evaluare corectă și echitabilă a acestor acumulări, dar și la o creștere a interesului profesorilor pentru o continuare a profesionalizării în sens ascendent.

Validarea acestor competențe in actu nu are de a face cu parcursul inițial de formare, în sensul că nu trebuie să îl substituie, să îl supradimensioneze, să îl supraliciteze. Nici în literatura de specialitate, nici în demersurile practice nu se regăsesc astfel de situații.  Experiența de ani de zile la catedră, participările la stagii de pregătire, rezultate concretizate în publicații, expertiza împărtășită și altora, disiparea bunelor practici, activismul didactic, poate chiar și cel comunitar – pe linie educațională -, trebuie să fie contabilizate și semnificate corespunzător. Dar asta nu are cum să aibă incidență asupra formării și certificării inițiale. Oricât de mult ai „crește” profesional, nu mai poți „umbla” la certificarea de bază,  decât dacă intri din nou într-un astfel de angrenaj. O licență nu poate fi substituită de o suită de stagii de perfecționare survenite ulterior, după cum realizări notabile în materie de creativitate didactică nu pot fi echivalate cu o diplomă de licență/master/doctor în științele educației. Ele contează, de bună seamă, dar nu în sensul unei certificări post-factum, ci în sensul unei adeveriri permanente, necesare, chiar obligatorii a ceea ce s-a „creditat” inițial. Că există o legătură între formarea inițială și cea continuă, este adevărat; dar acestea nu se substituie reciproc. După cum, există și situația când competențele presupuse de deținerea unui certificat nu devin numaidecât reale la nivelul deținătorului (dar asta e o altă poveste). În orice caz, învățarea experiențială este un principiu valid atât pentru formarea inițială, cât și pentru cea continuă, însă pe coordonate distincte.

Este adevărat că în multe țări se echivalează aceste cumulări pe parcursul vieții – dar depinde cu ce. Buna practică, oricât de exemplară ar fi, nu este însoțită automat de emiterea unui certificat care, formal, ar credita-o. Dacă performezi la un moment dat mai bine decât ar pretinde-o un certificat, emis inițial, nu trebuie „reformat” (schimbat) certificatul de bază pentru a „acoperi” realitatea la care ai ajuns. Dacă am agrea astfel de substituiri am asista la un adevărat „zgomot” instituțional, când nu vom mai înțelege cine, unde și cum pot fi obținute mai știu eu ce certificate. La o adică, dacă am ști că anumite achiziții personale sau predispoziții native ar fi recunoscute la un moment dat, nu am mai intra în nici un parcurs  de formare instituționalizată. La ce bun să mai faci o facultate dacă știi că la un moment dat, prin ceea cunoști sau ești în stare să faci, poți obține o licență în domeniul respectiv?

Încât, e bine să nu încurcăm planurile: cel al formării inițiale și cel al formării continue. Am putea echivala aceste performanțe individuale din exercițiul școlar cu niște certificate de excelență didactică (deci, cu referire la formarea continuă), și nu cu o diplomă de licență (care este un rezultat formalizat în urma unui ciclu de pregătire inițială). Nu cred în ruptul capului că învățătorilor/educatoarelor din sistem, formați prin fostele școli normale, le trebuie diplome de licență pentru a proba ceea ce știu să facă sau fac deja. Nu găsesc de cuviință că aceștia trebuie să se întoarcă în universități pentru a obține o certificare de nivel superior. Ca unul care merg des în școală (dacă e să am în vedere doar inspecțiile pentru obținerea gradului I), cunosc și apreciezi competențele superioare și dăruirea dascălilor de acest calibru, din păcate din ce în ce mai puțini. A-i trimite forțat din nou în școală mi se pare un gest ce denotă o crasă eroare de politică educațională. Că e nevoie (și) de învățători cu pregătire superioară, este o realitate pentru generațiile actuale și de perspectivă de formatori. Mulți dintre ei au și parcurs între timp o facultate de profil. Dar asta trebuie să rămână o problemă de opțiune personală, și nu o obligație.

La cele două niveluri ale formării identificăm funcții, proceduri și instituții diferite: de inițiere, pregătire și intrare într-o meserie – în prima rută și una  de dezvoltare, reconstruire și ameliorare permanentă – în a doua rută. Nu suntem în situația de deficit la nivelul acestei categorii profesionale astfel încât să recurgem la traiecte colaterale, la subterfugii, la accelerări sau la parcursuri „emergente” de formare.

Apoi, să nu uităm că o astfel de procedură de echivalare generează și alte aporii sau consecințe. Recunoașterea și echivalarea unor parcursuri secundare (prin colegii, școli postliceale etc.) cu licența vor da oare dreptul deținătorului unui atestat de echivalare de a merge spre un master sau un doctorat? Un astfel de atestat nu se va constitui într-un „pașaport de intrare” pe o rută academică care este altceva decât o rută profesională? Nu creăm nedreptăți prin punerea semnului egalității între învățătorii care între timp au obținut o licență „pe bune” și cei care vor beneficia de o echivalare „pe bază de dosar”?  Nu deschidem cumva o „cutie a Pandorei” și nu vom mai ști pe ce temeiuri  sau valori funcționează un sistem de învățământ? Nu mă pricep la chestiuni de jurisprudență, dar nu  cumva un astfel de cadru „legal” devine problematic, contradictoriu chiar atacabil din punct de vedere juridic?

Nu exclud faptul că toată această tevatură ar putea fi și un joc al unor interese politice, ocazie de „plătit polițe”, gesturi de voluntarism sau amatorism în materie de politică educațională. Nu este drept ca să ne batem joc de o categorie socio-profesională și așa tracasată și desconsiderată simbolic sau material. Să nu cultivăm speranțe deșarte sau să vindem iluzii unor oameni care știu deja câte parale face o diplomă. Nu de certificate sau de atestate au ei nevoie, ci de considerația și respectul nostru pentru ceea ce fac!