luni, 4 februarie 2013

“Eu te-am făcut, eu te omor!”


La ei, copiii sunt trataţi cu toată seriozitatea. Părinţii au învăţat că nu sunt proprietarii odraslelor lor, că drepturile lor nu sunt discreţionare şi că nu pot face uz de ameninţarea: „eu  te-am  făcut,  eu  te  omor!“.  Orice  corecţie  aplicată  “părinteşte”  se  poate transforma într-o acuzaţie dintr-un rechizitoriu legal.
La noi, copii sunt aruncaţi în stradă să cerşească, sunt bătuţi pentru că plâng sau nu vor să fure, sunt obligaţi să se prostitueze sau sunt violaţi de cei care le-au dat viaţă. Rudele ştiu. Şi vecinii ştiu. De multe ori ştiu şi cei care ar trebui  să  vegheze  la  liniştea  comunităţii.  Ei  şi?  Legislaţia  nu-i  obligă  să intervină. Ba mai mult. Nici nu-i pedepseşte dacă, prin neglijenţa şi indiferenţa lor, permit aceste tragedii. Şi copiii, victime nevinovate şi neputincioase ale golului din părinţii lor (în care ar fi trebuit să existe sentimente), umplu spitalele sau străzile, cimitirele sau canalele. Încearcă să înţeleagă ce se-ntâmplă cu ei. Poate văd alţi puşti fericiţi, lângă adulţi grijulii. Şi se-ntreabă care le e vina. De ce sunt condamnaţi să trăiască în mizerie şi suferinţă. Părinţii nu ţi-i alegi. Poate, uneori, n-ar fi rău.
Cineva spunea că nu orice om merită să devină părinte. Pentru a obţine carnetul de conducere trebuie să treci testul psihologic. Pentru a ocupa o funcţie importantă, discuţi şi cu un psiholog. Doar ca să faci un copil nu trebuie să dovedeşti că eşti conştient de responsabilitatea care-ţi revine. Nu trebuie să ai un loc de muncă, nu trebuie să ai o  casă,  nu  trebuie  să  ai  o  familie. Nu  trebuie  să  ai  un  coeficient  de inteligenţă ridicat şi nici cunoştinţe pe care să le transferi copilului. Există restaurante în care nu ai voie să intri dacă nu eşti îmbrăcat cu haine de sute de dolari. Sunt cluburi în care intră doar cei ce au mai mult de 5 maşini. Nu poţi candida la preşedinţie dacă nu te-ai născut în ţara respectivă. Nici cu autobuzul nu poţi merge dacă nu ai bilet. Dar poţi face copii. Societatea nu-ţi cere nimic pentru asta deşi, de multe ori, trebuie să te suplinească şi să se descurce cu copiii pe care nu ţi-i mai doreşti.
În schimb, priveşte resemnată cum membrii ei decad din calitatea de om. Societatea decade, odată cu ei, din calitatea de civilizaţie.  Pentru că nu le poate asigura condiţii normale de dezvoltare spirituale şi fizice acelor copii pentru care părinţii ar dori să facă mai mult dar se văd copleşiţi de dificultăţile tranziţiei. Pentru că nu se mai îngrijeşte nimeni de modul în care va arăta sistemul de valori al acestor copii. Pentru că e dezinteresată de cei ale căror calităţi  care  le-ar  permite  să  ne  conducă  într-o  evoluţie  pozitivă  viitoare. Pentru că îi lasă pe părinţii care-şi ucid, violează sau bat copiii să aştepte în libertate judecata oficială, greoaie şi împiedicată. Pentru că, nu-i aşa, nu reprezintă un pericol pentru societate, onorată instanţă…
Mai  târziu,  mulţi  dintre  aceşti  copii  care  supravieţuiesc  vor fura, viola sau ucide. Pentru că ei nu înţeleg să respecte o societate căreia nu i-a păsat. Pentru că nu înţeleg de ce este rău să facă lucruri pentru care părinţii lor n-au fost pedepsiţi. Pentru că vor să răzbune suferinţele lor în modul cel mai primitiv cu putinţă, acela pe care l-au învăţat în casa lor în care societatea n-avea voie să intre: făcându-i şi pe ceilalţi să sufere. Vor fi ei scutiţi de pedeapsă? Nu, şi nici n-ar fi normal. Dar pe părinţii lor cine-i pedepseşte?

                                                                          Radu HERJEU

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu