Premiera Zorba’s Dionysos s-a jucat la noi, la Baia Mare cu
casa inchisa . Intuiţia şi concepţia regizorală ale regizorului Marcel Ţop,
şi-au găsit un public cald şi prietenos, dar mai ales un public avizat. După
aplauzele frenetice din final, se cuvine să gândim spectacolul dinspre impactul
emoţional şi spiritual al publicului spectator. Aşa este frumos şi drept,
publicul s-a dovedit a avea o receptare pe măsura provocării făurarilor de
spectacol . Umorul năucitor pune spectatorul la trudită încercare. Dai să râzi
, să râzi cu poftă, să te distrezi carevasăzică. Din râsul năvalnic, sănătos,
spectatorul rămâne priponit într-un chicot scurt şi parcă vinovat . Dacă te
porneşti la râs, pierzi firul acţiunii delirante şi aduci spectacolul în
deriziune. De exemplu, apariţia Străinei (CORINA MARCHIŞ) , fix la împărţeala
colivei şi amintirilor, e de căpiere, concurenţa îndoliată nu e deloc
ospitalieră cu intrusa. Rafalele de invective declanşează clipe de umor apocaliptic,
inevitabil dai să râzi cu lacrimi. După trecerea la acţiune , nici nu ştii dacă
străina a scăpat cumva doar chelfănită, sau dacă va fi primit şi ritualica
piatră în cap. Scena nu se vede, nu se aude. Îţi cam trece pofta de râs.
Urmărim şi un gropar pur sânge, Iancsi (ANDREI DINU). Acesta-şi debitează
monologul sapienţial fix cum îl taie capul, printre alte năzdrăvane închipuiri,
ţine şi o lecţie despre murire voluntară. Toate bune şi frumoase, logoreea
savuroasă este exprimată cu umor. Să mori de râs, nu alta. . Praful se alege de
mitul dacului măreţ şi temerar în faţa morţii . Năpraznica parodie e torpilată
de craniul mititel cu clop pe creştet. Te frământa trimiterea involuntară la
sărmanul Yorick. Publicul rămâne în cuviincioasă aşteptare a fantei tragice şi
va rezista cu greu ispitei râsului cu hohote. Groparul este doar un spărgător
de severe cutume maramureşene. Andrei Dinu sporeşte magistral tentaţia
cascadelor de râs, până la sufocare . Este pregnant scenic şi alaiul de
rugăciune închinată Sfintei Maria , un alai grotesc, de fiinţe parcă adunate de
pe gârlă. Vor fi fiind ei nostimi şi potenţial de râs, numai că ne fulgeră
aducerea aminte de cele sfinte, cu Sfânta Maică a Domnului, ocrotitoare a celor
slabi şi nevoiaşi. Nu prea mai e nimic de râs. Publicul se face părtaş la
adevărul sacru, cu milă şi îndurare la imaginea nevolniciei. Adonis (EDUARD
TRIFA) cel gingaş şi graţios, nu poate să nu stârnească duioşia, cum e el cam
slab de minte. Privirea disperată trimisă către taciturnul lui ocrotitor(RAUL
HOTCAŞ) este dătătoare de gânduri nu foarte curate, nu insistăm prea mult în
subiectul cuplului aproape imperceptibil echivoc. Primarul(IOAN COSTIN) pare
puţin cam încurcat, dar preocuparea lui supremă este comunitatea lui ca teatru
.
Actorii joacă şi se joacă , ţin publicul în captivitate , cu
un arsenal ingenios de sugestii scenice . În scena castingului, se ia seamă, la
un moment dat, de ipostaza statuară perfectă în care Andrei Dinu, ca actor,
dăinuie fără clintire. O grimasă discretă, din colţul gurii, este ca o fină
aluzie că totul e un joc , o joacă nevinovată. Spectatorul zâmbeşte cu
condescendenţă, dacă este un casting mai ciudat, pentru că aşa cere scenariul,
aşa să fie.
Într-un scenariu cu dedicaţie lui Zorba, ritualul văduvelor
bocitoare este epicentrul spiritualităţii arhaice, cu ingrediente un pic
asezonate contemporan. Văduvele şturlubatice( INNA ANDRIUCA , AURORA PRODAN,
WANDA FARCAŞ , DIANA PODĂREANU, RODICA DUNCA) sănătoase şi predispuse la dulci
păcate ; eros şi thanatos fără complicaţii abisale. Bocitoare autentice,
profesioniste. Scena se înviorează la apariţia lor. Una nu seamănă cu cealaltă
, sunt toate la un loc atunci când e cazul şi fiecare după capul ei . Nimic
tenebros, lugubru, terifiant. În spaţiul elenistic,cel străvechi şi cel
contemporan, şi, prin extensie, în tărâmurile misterioase ale Balcanilor,
morţii cu morţii viii cu viii. Occidentalii se arată cam vexaţi, în faţa
ereziei hedoniste. Bun, în spaţiul scenic de acţiune galopantă, apare şi
elementul occidental, o tripletă de juniori( DRAGOŞ CĂLIN, EDUARD BÎNDIU ;
MIRCEA GLIGOR). Răcnetul sălbatec cu care-şi fac apariţia, un răcnet de luare
în posesie, trimite inevitabil gândul la invazia totală a romanilor asupra
polisurilor greceşti. Ce răcnete triumfătoare izvodite din victorii militare,
din conştiinţa unei mari puteri, din apartenenţa la un regn superior ! Şi ce
seducţie ulterioară ! Învingătorul s-a lăsat sedus de învinşi. Tripleta junilor
şcoliţi în spirit doct şi încorsetat, îşi vor lua porţia de ademenire în
Balcani, mânaţi cu har de Zorba Dionysos . Ce mai contează dacă şiretenia
poporului maritim e financiar cam păguboasă pentru studenţii neiniţiaţi. Şi
Zorba pierde banii, rămâne singur şi descumpănit, dar o ia mereu sisific de la
capăt. Până nu va mai fi. Deloc. Până atunci, e hăt hăt departe , deocamdată
preoţimea , primarul şi învăţătorul au scăpat comunitatea de sub control. Nici
în călugări( DORU FÂRTE, RĂZVAN PAŞCA, ROMOK CAROL) nu mai există siguranţă,
nici nu-şi fac bine apariţia că-ţi vine a râde cu lacrimi, la cum sunt de
pitoreşti şi de înclinaţi către cele lumeşti. Straiele nu reuşesc să-i
uniformizeze.
Meritul regizoral şi al actorilor este acela de a nu umple
formal scena cu figuranţi, ci cu personaje episodice expresive şi bine
conturate atitudinal .
Bubulina(INNA ANDRIUCA) este construită cu permanenţa unei
aure spectrale. Ritualul nupţial al morţii femeiii nenuntite niciodată, îi
însoţeşte trecerea, fără sincope. Inna Andriuca nu şarjează, se expune cu
naturaleţe, în datele biografiei de conjunctură, aura spectrală nu-i inhibă
energia de mişcare, e o femeie stăpână pe viaţa şi pe moartea ei. Personajul nu
e centrat pe tema vieţii expirate , Inna Andriuca îşi conturează autoritar şi
cu siguranţă de sine personajul .
Atalanta ( DENISA BLAG), apariţie angelică într-o lume
viciată de profan. Un înger cu şorţ şi cu mătura în mână. Ochii privind
stăruitor la public, un zâmbet de o rară gingăşie. Farmec misterios, nu ştii de
unde vine şi ce caută îngerul ăsta de fată nu numai pe scenă, între dulăii
turbaţi ai societăţii instinctuale, ci poate chiar printre noi, adulţi nărăviţi
în false judecăţi orgolioase şi inflexibile. Frumoasă şi memorabilă compoziţie
de rol.
Precum se vede, stratul primordialei senzualităţi se lasă
dezgolit şi face loc durerii existenţiale pure. Zorba ia act de fiecare
anomalie a sechelelor tribale : violenţa, viaţa frântă înainte de a fi trăită,
ticăloşia ascunsă în « dreptul » celui puternic, singurătatea sfâşietoare a
făpturilor vulnerabile , rânjetul plebeu în faţa făpturilor năpăstuite .
Ajungem e cale naturală la personajul emblematic , la Nebuna
din Creta( SANDA SAVOLSKY) . Actriţa îşi dă măsura experienţei scenice,
desigur, a măiestriei artistice fără cusur. Ceea ce face diferenţa între
ademenirea de sirenă a scenei cu public şi chemarea lăuntrică a unui personaj,
este, la Sanda Savolski, unda de emoţie pe care o degajă din fiecare clipă
dăruită publicului ei. Pentru că Nebuna din Creta e un personaj distant faţă de
lumea din care îşi face apariţia. Imploră , aşa cum poate, fără replici
explicite, imploră din toată fiinţa ei, mântuirea . Se cufundă în clar-obscurul
resemnării, trăieşte frica, spaima groaza, într-o spirală fără de sfârşit a
suferinţei sale însingurate. Ritmul în care Nebuna din Creta face câte un ocol
în spaţiul scenic, indiferentă la exhibiţiile senzoriale, este un memento, un
memento avertizor. Ea, nebuna fără leac, a mers, a mers până acolo unde nu a
mai putut, ca să parafrazăm proverbul cretan. Tragicul insuportabil şi
alienant. Iar Sanda Savolski îşi găseşte resursele interioare ale înţelegerii
profunde.
Un personaj vivant, de o subtilă frumuseţe este Magdalena(
ALEXANDRA VANCI). Actriţa Alexandra Vanci, pe post de scumpă belea pe capul
bietului Zorba, nu se osândeşte să se maturizeze, îi este prea de ajuns osânda
adolescenţei frânte. La ce bun să pună pasul mai departe ? Împreună cu Vali
Doran , Alexandra Vanci formează un fel de cuplu analog cumva cu protagoniştii
din « La Strada » lui Fellini (1954). Zampano şi Gelsomina în variantă
contemporană. Magdalena, la umbra tutelară a preaputernicului Zorba. Magdalena
e însă blândă, infinit de blândă. Dacă în viaţa ei anterioară, de copil, a
învăţat că e urât să minţi, aşa rămâne, formată în spiritul corect şi drept.
Sublimă în inocenţa ei. Actriţa Alexandra Vanci are partitură dificilă şi
riscantă, ea însă îşi duce rolul cu virtuozitate şi cu implicare empatică
subtilă faţă de personaj.
Salba de personaje cu mintea dusă sau rămasă în încremenire,
este impresionantă în scenariul semnat tot de regizor, Marcel Ţop. Consemnăm şi
criza erotică a doamnei învăţătoare(AURORA PRODAN), o simplă aparenţă de
creatură posedată. Paroxismul eşuează în terapie culinară, în banalitate.
Nebunia sacră mitologică, cu valenţele ei destructurante, este scoasă din uz.
Nu nebunii strică ordinea lucrurilor. Presiunea distructivă asupra artei şi a
bucuriei simple de a trăi o fac cei ca Savas(DORIN GRIGUŢA) de care ne temem
toţi să nu ţâşnească la vreun colţ de stradă. Nebunia sacră antică şi-a pierdut
virtutea magică, profetică.
Din puzzle-ul propus de scenarist, putem reconstitui
întregul răului contemporan, ura omului faţă de om. Zorba’s Dionysos este
iniţiat. Rolul său de călăuză sapienţială este cutremurător prin intensitatea
trăirii şi netrăirii de care se contaminează . Îşi parodiază propria sa
condiţie, îşi pune masca de falit, de de şmecher , de escroc sentimental , de
băutor neobosit, de risipitor de timp , incurabil în dorinţa lui de peregrin,
de muritor rătăcitor în toate dimensiunile posibile de prospectare a Balcanilor
: mentalităţi, stereotipuri, cutume decăzute în forme fără fond, clişee
exportate occidentuluiui , religiozitatea adusă în derizoriu, datini idioate.
Zorba a obosit, şi odată cu el, este istovit însuşi Dionysos cel energizant.
Zorba mimează cu convingere aplecarea spre păcat, în fapt e
biruit de inumanitatea şi de răceala înfrigurată a vremilor pe care le trăim.
Actorul VALI DORAN străluceşte în acest rol de vis. Domnia se face una cu
personajul, în Zorba făurit de el, ne recunoştem în neliniştile noastre,
fiecare. Vali Doran îşi programează cu ardoare funcţia de personaj catalizator
al celorlaţi semeni care se perindă prin existenţa sa aventuroasă. Zorba’s
Dionysos se află în contemplarea unui sfârşit de ev, în Balcani şi Europa. Nu
ne rămâne decât să facem haz de necaz, în ritm de sirtakis.
Zorba, tracul Dionys, este şi al nostru. Sincretismul atent
elaborat în integralitatea spectacolului, ne trimite cu fineţe o sugestie, o
sugestie abia perceptibilă. La un moment dat, în ritm de sirtakis, dansatorii
unduiesc în spirală… de Ciuleandră.
Virginia Paraschiv
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu