La
vremea lui, gânditorul englez Francis Bacon decreta că „Atâta știm cât putem”. Întrucât în România postdecembristă toate
s-au dat peste cap și viața merge mai departe à
rebours, pentru trăitorii pe aceste meleaguri este mai de actualitate
reciproca „Atâta putem cât știm”,
precum și corolarul politrucianist
„Atâta putem cât se vede (după 27 de ani de democrație originală)”.
Dar să
nu ne grăbim cu concluziile acuzatoare mai înainte de-a trece în revistă suita
faptelor de-a binelea revelatoare prin logica înlănțuirii lor întru demolarea României. Acuzat de genocid
economic și social, cuplul Ceaușescu este făcut vinovat de toate relele anilor optzeci,
deceniul în care s-au depus eforturi dezumanizant-supraomenești pentru plata datoriei externe de vreo 15 miliarde
dolari americani, și, în urma
unui proces-parodie, nu numai că este executat prin împușcare în chiar ziua de Crăciun a anului 1989, ci execuția are loc și pe fondul unei dezgustătoare satisfacții a grosului populației, cu totul și cu totul căzută în capcana percutantei campanii de
diabolizare a Ceaușeștilor.
Extrem
de regretabil pentru noi ca națiune
este faptul că niciun cult, ba chiar niciun prelat din România acelui timp n-a
protestat public împotriva acestei făcături planificată și dirijată din exterior (vezi pactul Bush-Gorbaciov de la
Malta), dacă nu împotriva asasinatului în sine (oricum sentința era irevocabilă, căci, pe urmele criminalului de Lenin,
Silviu Brucan susținea că
„revoluția română” este incompletă
fără sângele Ceaușeștilor), atunci măcar pentru împușcarea acestora într-o altă zi...
Ulterior
ne-am dat seama că răfuiala cu Ceaușeștii era
doar vârful enormului aisberg economico-politic, propulsat de neprieteni și gheșeftari
împotriva României. Da, pentru că cizmarul șiret și
profund devotat țării sale,
o calitate ce i-a fost recunoscută până și de cei mai înverșunați
adversari, îndrăznise să viseze la independența economică a României, de unde și eforturile depuse pentru dezvoltarea învățământului de toate gradele și a cercetării românești, precum și pentru punerea pe picioare a industriei grele, dar mai
ales, prin plata datoriei externe în regim de urgență, îndrăznise să dea cu tifla Fondului Monetar Internațional (FMI), ba chiar plănuia cu chinezii și unele țări
arabe ca, prin înființarea unei
bănci, să vină în ajutorul țărilor
sărace și astfel să mai reducă din
strivitoarea influență a
organismelor financiare occidentale...
După
execuție a venit la rând punerea
pe butuci a întregii țări și, la propriu, transformarea ei într-un uriaș morman de fiare vechi (peste 1200 de mari întreprinderi
sunt desființate, absolut toate
Cooperativele Agricole de Producție și
Intreprinderile Agricole de Stat sunt mătrășite, iar transporturile fluviale, maritime și feroviare ajung într-o stare de plâns). Adică un
dezastru cu mult mai temeinic decât în urma unui război. Da, fiindcă nicio
conflagrație, oricât ar fi ea de
monstruoasă sau îndelungată, nu izbutește să pună la pământ întreaga ființă a unei țări
– deopotrivă trupul (capacitățile
de producție, finanțele, transporturile, agricultura, bogățiile, infrastructura) și spiritul acesteia (școala, cercetarea, cultura, tradițiile, conștiințele, sentimentele).
Spre
deosebire de Germania și Japonia,
care s-au ridicat dintre dărâmăturile celui de-al doilea război mondial prin
forța mereu tânără a spiritului
național și, evident, cu banii americanilor, încât după câțiva ani de formidabil elan regenerativ își reocupau pozițiile în topul celor mai avansate țări ale lumii, România postdecembristă este nu doar
epuizată fizic, stare cauzată de economia distorsionată, ci și complet apatică în plan moral-spiritual după 27 de ani
de speranțe înșelate prin neîncetatele conflicte dintre competență și
impostură, adevăr și
minciună, onestitate și
nelegiuire, forțele răului
constituindu-se în urma acestor ciocniri într-un atotputernic și indestructibil sistem.
Pierderile
generate de această demențială stare
de lucruri antinațională
sunt de-a dreptul cutremurătoare pentru cineva cu scaun la cap și frică de Dumnezeu: națiunea tot mai slăbită din pricina masivului exod (peste
patru milioane de români plecați
din țară în perioada
postdecembristă), tot mai îmbătrânită din pricina avorturilor, mai predispusă
îmbolnăvirilor din cauza alimentelor contrafăcute și mai săracă (în ceea ce privește nivelul general de trai, România se situează la coada țărilor din Uniunea Europeană); tot mai mulți concetățeni
dezrădăcinați și atrași
de zona infracționalității (crimă, viol, tâlhărie, hoție), ba mulți dintre aceștia chiar dornici să ajungă după gratii, motiv pentru
care pușcăriile românești au ajuns suprapopulate; sfidătoarea îndepărtare a
grosului românilor postdecembriști,
îndeosebi a tinerilor, de valorile fundamental-tradiționale (omenie, cinste, disciplină, ascultare, cumpătare,
simplitate), fapt care în mod logic a dat peste cap scara valorilor noastre
politico-sociale și
moral-spirituale (impostura ia locul competenței, minciuna îi râde în nas adevărului și nelegiuirea se distrează copios pe socoteala
corectitudinii).
Se zice
că în cei 27 de ani de postdecembrism, aleșii și fârtații lor au furat din averea poporului peste 3000 de
miliarde de euro! Dar numai bunul Dumnezeu știe cu exactitate totalul pierderilor prin furtișaguri, nemuncă, impostură și abuz în serviciu. Culmea neobrăzării e că taman unii
dintre marii șnapani sunt sistematic
invitați de stupidele noastre
canale de dezinformare și
imbecilizare, unde aceștia
pălvrăgesc la nesfârșit, arată
cu degetul spre adversarii politici, chipurile că doar ei sunt vinovați de starea în care am ajuns, și dau lecții
de morală (sic!) celor care le fac nemeritata onoare să-i urmărească...
Sighetu
Marmației,
George PETROVAI
27 martie 2017
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu