Un silogism inseamna expunerea unor premise corecte, urmate de o concluzie sustinuta de respectivele premise. Domnul Tudorel Toader si-a dezvoltat pemisele, cu lux de amanunte, intr-o demonstratie imbatabila. Dupa care, intr-un mod extrem de abrupt, a prezentat o concluzie care se batea cap in cap cu premisele. Oare de ce? Nu ar fi fost oare mai simpla o expunere succinta, cu argumente mult mai blande, lipsita de acuzatii dure impotriva sefului DNA si a procurorului general, si apoi concluzia ca acestia trebuie schimbati? Ma framanta, si ar trebui sa ne framante pe toti, motivul pentru care a ales sa procedeze asa cum a procedat. Opinia mea este ca a incercat sa ne transmita cateva semnale. Noua si altora. Celor care au urechi sa auda. De ce? Care sunt aceste semnale?
Revazand intregul discurs, am acum convingerea ca expunerea, cele 19 pagini, era finalizata cu doua zile in urma. Respectiv luni. In ziua in care se incheiau cele doua saptamani pe care le solicitase Tudorel Toader. Iar apoi a asteptat doua zile. Pentru a aseza dinadins, peste respectiva demonstratie, o palarie care nu i se potriveste deloc. Si precizand cu acest prilej ca, in ciuda crimelor savarsite, procurorii sefi nu trebuie schimbati din motive de oportunitate.
Pentru a intelege mai bine lucrurile, sa ne reamintim ca, in urma cu circa doua saptamani, presedintele Klaus Iohannis a afirmat ca nu i se va cere revocarea celor doi procurori de catre ministrul Justitiei. Intrebat de un reporter de unde stie, presedintele Romaniei a raspuns simplu: “Stiu”. Am banuit atunci existenta unui blat. Intre Klaus Iohannis si Liviu Dragnea. Pentru ca, nu-i asa?, si Liviu Dragnea precizase ca nu se impune demiterea procurorilor sefi dupa ce Curtea Constitutionala consatase ca acestia incalcasera grav Constitutia. Iar mai tarziu, nuantand, acelasi Liviu Dragnea ne-a spus ca va sustine concluziile ministrului Justitiei, indiferent care vor fi acestea. Blatul presupus a fost intarit de vizita inopinata, la ministrul Justitie, a domnului Hans Klemm, ambasadorul Statelor Unite la Bucuresti, al carui mandat a stat sub semnul sustinerii neconditionate a doamnei Laura Codruta Kovesi. Ei bine, eu aici cred ca sta intreg chichirezul.
Este posibil si cat se poate de plauzibil ca domnul Tudorel Toader, fara sa fi facut cu nimeni vreun blat, sa fi construit o argumentatie beton – cele 19 pagini de text – care, in mod implacabil, sa oblige la concluzia si masura revocarii celor doi procurori sefi. Mai este posibil ca, in ziua respectiva, adica luni, sa se fi trezit pe cap cu domnul Hans Klemm, care, intr-un fel sau altul, l-a determinat sa isi schimbe pozitia. Anterior, acelasi Hans Klemm a discutat si cu Liviu Dragnea si cu Klaus Iohannis. Acestia stiau ce stiau. Dar, pana in ziua de luni, domnul Tudorel Toader nu a fost pus la curent.
De luni pana miercuri, acesta o fi incercat sa vada in ce ape se scalda Dragnea sau chiar Iohannis. Iar dupa ce a aflat, a cedat.
Si totusi a preferat sa nu isi schimbe deloc analiza. A lasat-o asa cum e. Iar cand a virat-o brusc, in concluzie, a vorbit despre oportunitate, in sensul ca schimbarea nu este oportuna. Oportunitatea se putea referi si la contextul politic sugerat mai sus, la care poate fi adaugata reactia previzibila a opozitiei deghizata in societate civila. Lasand premisele asa cum erau, peste care a pus mot o concluzie contrara, motivata de oportunitate, Tudorel Toader a evitat un nou conflict interinstitutional, a reusit totusi sa spuna adevaruri care pana acum nu au mai fost spuse, si inca intr-un mod extrem de apasat, si l-a determinat pe presedintele Klaus Iohannis ca, pentru prima data, sa recunoasca public autoritatea ministrului Justitiei asupra procurorilor. Nu este exclus, de aceea, ca aparenta victorie impotriva sa sa fie, de fapt, otravita.
Autor: Sorin Rosca Stanescu
Sursa: Sorin Rosca Stanescu Blog
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu