Scrisoare pastorală. Foaie periodică gratuită a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi. Anul XVI (2017), nr. 345 (1-15 martie)

                               de pr. Al. STĂNCIULESCU-BÂRDA

Dragii mei enoriași!

Glasul Pământului.Am avut fericitul prilej de a participa la festivitatea de lansare a unei cărți de valoare, publicată de Domnul prof. Marius Arbănași din Turnu Severin, intitulată Toponimia submontană a Mehedințiului (Târgu Jiu, Editura Măiastra, 2016, 352 pag.). Este de fapt teza de doctorat a Domniei Sale.
La festivitate au participat personalități ale culturii mehedințene, public interesat de problemă și elevi. Au vorbit despre carte lingviști, alți filologi, istorici. Cum nu putea să lipsească martie din post, și subsemnatul a fost invitat să ia cuvântul, chiar dacă era un simplu preot rătăcit accidental printre oameni de cultură.
Dacă toți vorbitorii au lăudat autorul și cartea, subsemnatul a început prin a-l critica. Domnul prof. Marius Arbănași s-a dovedit a fi de modă veche. Cine mai lucrează azi la o teză de doctorat de la tinerețe până la bătrânețe? Cine mai are răbdarea și puterea de a străbate peste 140 de localități, de a sta de vorbă cu sute de oameni, de a pierde mii de ore în biblioteci și arhive, la masa de scris, încercând să descifreze taine pe care doar pământul le mai știe? Astăzi, în epoca lui copy-paste, nu se mai procedează astfel. Astăzi, când plagiatul este sport de performanță la români, o teză de doctorat se poate face într-o noapte. Sunt dezbateri grele, privind procentul obligatoriu de originalitate dintr-o teză de doctorat. Unii zic că e suficient chiar și 20%. Depinde și ce funcție ai! Cred că nu peste mult timp se va ajunge la a fi suficiente numele autorului, titlul și coperțile tezei. În asemenea condiții, o teză de doctorat se poate realiza chiar și înainte de bacalaureat!
Domnul prof. Marius Arbănași este zidarul care încearcă să repare zidurile unei cetăți greu lovite de obuzele diletanților. La lingvistică și la fotbal toți se pricep!
Faptul că a ales partea submontană a Mehedințiului nu este întâmplător. Acolo au fost așezările cele mai stabile. Cele mai vechi documente ale noastre sunt legate de aceste localități. Aici a fost continuitate de populație. Altfel s-au petrecut lucrurile în zona de câmpie a județului. Pe acolo au mărșăluit hoardele migratoare, pe acolo au năvălit în repetate rânduri bandele de turci din sudul Dunării. Românii au incendiat tot în calea dușmanului, iar ce a scăpat de la ei, au distrus invadatorii. Mama îmi spunea adesea fragmente dintr-o poezie, care poate rezuma foarte bine situația acelor sate de câmpie: „Alte vremi erau ’nainte, / Le cunosc cei din morminte! / Rar putea să-și vadă lanul / Secerat de grâu săteanul. / Când era mai plin, mai des / Rodul spicului pe șes, / Mări-atuncea că veneau, / Holda de i-o pârjoleau, / Hoarde negre, hoarde mari, / Când de turci, când de tătari”. Românii se retrăgeau în munți, în codri, în stufărișul apelor, până trecea pustiirea. „Pe la case când veneau, / Ce credeți că mai găseau? / Scrum, tăciuni, în loc de case, / Iar în loc de vite – oase!”
Munții și codrii ne-au fost cetate de apărare, izvor de viață, comoară nesecată de bogății.
Toponimele, adică denumirile locurilor, munților, dealurilor, câmpiilor, văilor, satelor s-au păstrat din generație în generație. Dacă întâlnim în hrisovul lui Vladislav Vodă de înființare a Mânăstirii Vodița, la 1370, denumiri de sate și de locuri, acelea dăinuie și azi, după șapte sute de ani! Documentul însă le menționează la acea dată, însă ele existau cu mult înainte. Unele toponime sunt creații pur românești, altele dacice, altele slave etc. Satele de munte oferă cercetătorului o adevărată arheologie spirituală, fie că e vorba de toponime, fie de muzică, de port, de dans, de limbă, de datini și obiceiuri. Cu mulți ani în urmă, colindând eu însumi satele din nordul județului Mehedinți, ca să adun folclor, în satul Bârâiacu am întâlnit un bocet tulburător. În acel cântec funerar se vorbește de Hristos, care umblă călare și adună de la porți sufletele celor morți și le trece în lumea cealaltă. Nicăieri în Sfânta Scriptură sau în tradiția creștină nu-L găsim pe Mântuitorul umblând călare pe „cal negru mohorât”, având funcție htonică, adică transportând sufletele morților dintr-o lume-ntr-altă lume. În realitate, nu era altceva decât creștinarea unor elemente precreștine. În cazul de față, cultul cavalerului trac, care fusese prezent în spațiul carpatodanubian și chiar balcanic în secolul al IV-lea, își făcea simțită prezența după mai bine de un mileniu și jumătate prin cântecul funebru din Munții Mehedințiului. Numai o populație care a avut o continuitate neîntreruptă pe aceste locuri putea să păstreze asemenea nestemate.
Cartea Domnului prof. Marius Arbănași ar trebui să ajungă pe masa celor cu putere de decizie din domeniul administrației publice și nu numai. De la revoluție încoace, se tot fac măsurători de terenuri, localizări, hotărnicii, cadastru etc. În toate documentele oficiale se vorbește de „blocuri”, „parcele”, „tarlale”, toate numerotate, dar nicăieri de toponimele locului, care au supraviețuit de secole. În nici un document de cancelarie veche românească nu se vorbește de „blocuri”, „parcele” sau „tarlale” numerotate, ci de puncte precis localizate și însemnate cu pietre de hotar, cu văi, cu ape, cu alte semne de reper. Când se hotărnicea un sat sau o bucată de teren, țăranul își lua copiii la fața locului și acolo, la piatra de hotar din Govăra, din Năgară, din Goișa etc. îi dădea bătaie zdravănă, ca să țină minte toată viața lui hotarul acela. Autoritățile trebuie să revină asupra dispozițiilor ce sunt date primăriilor și inginerilor hotarnici și cadastrali, ca să reintroducă în evidențe și-n documente punctele toponime. Ele vorbesc de istoria locurilor și a oamenilor, ele vorbesc de continuitatea noastră neîntreruptă pe aceste locuri. Peste veacuri, când alți cărturari vor face o altă lucrare de genul celei realizate de Domnul Arbănași, ei nu vor mai putea să localizeze în teren nici o denumire istorică a locurilor. Dacă strămoșii noștri au putut să salveze aceste toponime chiar prin mileniul întunecat al migrațiilor, nu vom putea și noi să le salvăm în mileniul acesta, al globalizării?
Cartea Domnului Marius Arbănași este un strigăt de ajutor către cei cu putere de decizie, ca să facă ceva cât nu e prea târziu, ca să nu lase satele noastre să se topească sub ochii noștri.
Cartea Domnului Marius Arbănași va fi o lucrare de referință în domeniul lingvisticii și numai, un model de muncă onestă a unui autentic cărturar din provincie. Dumnezeu să-i dea viață și sănătate, ca să mai poată dărui culturii române și alte asemenea monumente.

*

Sfaturi părintești. Din cartea Părintelui Arsenie Boca Cărarea Împărăției, mai spicuim:

RĂSPUNZĂTORII. Faptul că din partea Sa Dumnezeu a făcut totul pentru om, până şi jertfa Sa de pe cruce, dovedeşte că omul are un preţ imens, necrezut de mare. Omul are dimensiunile intenţiei divine; centrul şi sinteza creaţiunii Sale: lumea văzută îmbinată cu lumea nevăzută. Iată de ce suntem datori a vieţui potrivit acestei intenţii divine; adică să trăim deodată, şi ca persoane văzute, şi ca persoane nevăzute; căci omul are valoarea arătată de jertfa de pe cruce. Când omul trăieşte în adevărata lui valoare, e subiect de istorie, pe când, dacă renunţă la dimensiunile sale divine, ajunge obiect de istorie, în rând cu oricare dintre obiecte; nu mai poartă un nume, ci poartă un număr.
Deci, ce poate să însemneze coborârea omului la simpla valoare economică, decât o degradare a lui în rândul vitelor, care se vor sălbătăci întreolaltă şi-şi vor împinge conducătorii până la marginile nebuniei. Asta înseamnă treaba unuia care ar încovoia crinii în gunoi, preţuind mai mult gunoiul decât mirosul crinului. Pentru o alunecare a omului de la nume la număr, au să dea seama toţi înzestraţii lui Dumnezeu, cei cu daruri, cu răspunderi, cu măriri, cu puteri şi cu tot felul de haruri. Regele David, înzestrat deodată cu darul stăpânirii şi cu darul proorociei, a căpătat o straşnică pedeapsă, numai fiindcă a îndrăznit să numere poporul. Darul proorociei i s-a luat o vreme, iar din popor i-au murit 70 de mii de oameni – şi doar el greşise, nu poporul. Deci, înaintestătătorii şi deţinătorii puterii au să dea seama, chiar de venirea sabiei după dreptate, după cum ni se destăinuie aceasta prin Iezechiil, văzătorul tainelor […].
Slujba cea anevoioasă şi plină de primejdii o au însă drepţii, când trebuie să dea pe faţă păcatele poporului. „Prin ştiinţa lui, dreptul, sluga Mea, va îndrepta pe mulţi.” De aceea trebuie să fie deodată şi stâlp de fier, şi zid de aramă, şi faţă de cremene, şi, pe deasupra tuturora, trebuie să fie păstorul cel bun, care-şi pune viaţa pentru oile sale. Într-adevăr, slujba aceasta n-o poate face decât un lepădat de viaţă şi un îndrăgostit de Dumnezeu. De aceea zice Petru că şi dreptul abia se mântuieşte, socotind greutatea sarcinii. Căci nimeni nu e drept fără vreun rost de la Dumnezeu, fără vreo treabă de făcut. Mântuirea dreptului e condiţionată de împlinirea destinului său de la Dumnezeu şi e primejduită de cruţarea vieţii proprii, când o face în dauna intenţiei divine.
Nici Dumnezeu n-a avut alt cuvânt mai tare decât jertfa. Jertfa e maxima apropiere a voinţei şi iubirii lui Dumnezeu de libertatea omului. Ea e hotarul de atingere între voinţa divină şi libertatea omului. Iar în ucenicii Săi trimişi în fiecare veac de oameni, tot El e Cel ce-şi repetă cuvântul şi aduce aminte preţul pe care-l are omul înaintea lui Dumnezeu. El, trăit din toată sinceritatea fiinţei, e singura cale care mai poate aduce pace între oameni şi bună învoire; toate celelalte rezolvări alăturea de trăirea creştinismului grăbesc apocalipsul. Ştiinţa fără Dumnezeu şi împotriva omului s-a apucat să facă şi nebunia ei cea mai de pe urmă: desfacerea şi aprinderea stihiilor.

*

Răsplata dezertorului. Părintele Stelică Zoican a relatat o întâmplare cutremurătoare, trăită de Ion Răducan, locuitor al satului Izverna, în vremea celui de-al Doilea Război Mondial. O repovestim mai jos:

Toată floarea satelor românești fusese recrutată. Tineri între 18 și 40 de ani luaseră drumul frontului, lăsând în urma lor plâns și jale. Aproape din fiecare casă lipsea câte unul. Copii, femei, bătrâni erau cu lacrimile în ochi și priveau cu teamă viitorul. Așteptau cu toții cu răsuflarea tăiată momentul când trecea poștașul. Doar-doar le-o aduce vreo scrisoare. Voiau să știe dacă cei plecați mai sunt în viață. La două-trei zile se auzeau țipete la câte o casă, fiindcă poștașul adusese vestea că moartea li-l răpise pe cel drag. Plângeau, se rugau, îi făceau pomenile și parastasele cuvenite, îi puneau o cruce în cimitir și trăiau cu speranța că într-o bună zi îl vor întâlni dincolo de moarte, pe lumea cealaltă. Pământul rămânea nemuncit, fânul necosit, vitele erau rechiziționate pentru front, seceta bântuia ca moartea, ucigând și ea tot ce putea.
Cei plecați pe front nu o duceau mai ușor. Armata română, alături de cea germană, înainta din greu, dar sigur, spre Răsărit. La ordinul mareșalului, a trecut Prutul. Nemții voiau cu orice preț să ocupe Rusia toată. Se dădeau lupte grele, lupte pe viață și pe moarte. Nu conta numărul morților sau al răniților. Rămâneau câmpurile de luptă pline de cadavre. Când era vreme, cei rămași în viață le îngropau, când nu, le luau doar armele și plecau mai departe. În zona Odessei a fost iadul pe pământ. Acolo era și Ion Răducan cu regimentul lui. Acasă nu tăiase un pui de găină. Acum nu-l mai înspăimânta moartea. Aștepta dintr-un moment în altul să se întâlnească cu ea și parcă era un făcut că ea întârzia mereu. Mergea înainte, dar gândul îi era tot la cei de acasă, la copii, la soție, la părinți, la consătenii lui. Doamne, ce n-ar fi dat să fi descoperit că totul era un vis de coșmar și că se scoală într-o bună dimineață în patul lui, în casa lui, că schimbă o vorbă cu ai casei, înfulecă ceva și pleacă în revărsat de zori la câmp, la muncă, așa cum făcuse de când se ridicase flăcăiaș în sat. Parcă niciodată nu i se păruse mai frumoasă și mai fericită viața ca acasă, în satul lui, cu toți ai lui, așa cum i se părea acum, când își amintea de ea, șezând zile și nopți în noroiul din tranșee, înfiorându-se când îi treceau gloanțele pe la ureche, când explodau obuzele la doi pași de el și-i sfârtecau camarazii de luptă. Se ruga în sinea lui, se ruga alteori în șoaptă sau cu voce tare lui Dumnezeu să-l scape de iadul acela, se ruga pentru cei de acasă, pentru pace, pentru viață, pentru ce știa și pentru ce nu mai știa.
De la o vreme, când luptele se încrâncenaseră peste măsură, în mintea lui Ion Răducan a început să se zămislească gândul dezertării. Știa că este deosebit de riscant, dar parcă nu mai avea de ales. Nu putea crede că dacă merge înainte cu frontul se va mai întoarce vreodată acasă; dacă dezerta, putea fi prins și împușcat fără milă, fie de români, fie de nemți, fie de ruși. Până acasă erau aproape două mii de kilometri, așa cum socotea el. Trebuia să-i străbată pe timp de noapte, orientându-se după stelele cerului, după Drumul Robilor, așa cum făceau strămoșii lui când erau răpiți de hoardele tătare. Nu avea bani, nu avea mâncare, nu știa limba rusă. Și, totuși, dorul de casă, de familie, pe de o parte, neînțelegerea unui război absurd, moartea care secera mii de vieți nevinovate în fiecare zi, pe de altă parte, l-au convins că trebuie să facă pasul decisiv, indiferent de consecințe.
Pentru ca să-și pună planul în aplicare, și-a făcut rost de încă două rânduri de haine soldățești – rusești și nemțești –, pe lângă cele românești. Nu a fost greu, fiindcă morții erau amestecați pe câmpul de luptă și putea să își aleagă ce dorea. Într-o noapte, s-a strecurat din tranșee și s-a depărtat ușor-ușor de linia frontului. Era înarmat cu un pistol-mitralieră, iar în buzunare înghesuise câteva benzi de cartușe. Nimeni nu l-a sesizat. A luat-o peste câmp, când pe burtă, când în genunchi, când cocoșat. Inima-i bătea să-i spargă pieptul, aștepta dintr-un moment în altul un glonț ucigaș. Șoptea în sinea lui o rugăciune, dar rațiunea nu mai putea să urmărească textul. Dimineața era destul de departe de linia frontului. S-a ascuns în niște stufărișuri pe valea unui râuleț și a rămas acolo până s-a lăsat din nou întunericul. Noaptea a pornit din nou. Era frig, începutul lui decembrie 1943. Îmbrăcămintea lui era subțire, sărăcăcioasă, trupul vlăguit de neodihnă și de foame. Își dădea seama că trebuie să facă ceva, că așa nu mai poate continua. Se apropiase de un orășel din zona Odessei. Știa că acolo sunt garnizoane germane, care supraveghează populația. S-a îmbrăcat nemțește și s-a apropiat de localitate. S-a strecurat ca o umbră pe străzi, ascunzându-se înfricoșat, când se apropia câte o santinelă. La un moment dat, și-a luat inima în dinți și a deschis o poartă. A bătut ușor la ușă de mai multe ori. Nu i-a deschis nimeni. Ușa nu era încuiată. A pătruns în casă. Era o locuință de oameni înstăriți. Undeva, la o ferestruică, se vedea o rază de lumină. A înaintat pe coridor, atent, cu pistolul pregătit să riposteze în caz că e atacat. A deschis ușa camerei în care era lumină. Două femei îl priveau îngrozite. Ca la o comandă, au căzut în genunchi în fața icoanei Maicii Domnului. Așteptau să fie împușcate. Ion Răducan a rămas o clipă descumpănit. Se așteptase să fie străpuns de o rafală de mitralieră. Acum, în fața lui erau două ființe fără apărare. S-a lăsat ușor în genunchi, lângă ele, și a început și el să se închine și să se roage.
Femeile au prins curaj când l-au văzut îngenuncheat lângă ele, când l-au văzut făcându-și Sfânta Cruce. După o vreme, s-au ridicat. Cele două femei erau mamă și fiică. Tremurau. În localitate se întâmplaseră multe cazuri când soldații germani violaseră femei, împușcaseră oameni. Ion s-a aplecat, le-a luat mâinile într-ale sale și le-a sărutat. Le-a făcut semn cu mâna la gură, că-i este foame. În câteva minute, femeile au scos ca din pământ tacâmuri și mâncare. S-au închinat toți trei, au rostit fiecare în șoaptă, pe limba lui, rugăciunea Tatăl nostru. S-au așezat la masă. Femeia cea tânără știa mai multe limbi, printre care și germana. A încercat să intre în vorbă cu el, și atunci au înțeles că e român. Cea vârstnică știa cuvinte românești, fiindcă avusese în copilărie vecini români. Mai prin cuvinte, mai prin gesturi, Ion le-a explicat că vrea să se ducă acasă. Le-a arătat o poză, în care era cu soția și copiii. Le-a câștigat încrederea. A rămas la ele timp de trei luni, până a dat spre primăvară și frontul se depărtase mult. Ion era foarte respectuos, așa cum învățase el de la părinți în copilărie. Muncea în gospodărie, tăia lemne, făcea toate treburile, iar femeile erau foarte mulțumite de el. Nu le-a supărat, nu le-a jignit, iar primăvara când a plecat, aveau toți trei lacrimi în ochi, când și-au luat rămas bun.
Ion a rătăcit luni în șir, înaintând câte puțin, noapte de noapte, spre Prut. Nu știa unde se află, știa doar că trebuie să ajungă acasă. Mânca iarbă, lăstari, frunză și înainta spre apus. Într-o noapte, a fost somat de o garnizoană. Erau români. L-au prins și l-au arestat. A trebuit să dea multe declarații, să fie supus la multe anchete. A fost deferit Tribunalului Militar și apoi Curții Marțiale pentru dezertare de pe front. Între timp, lucrurile s-au schimbat și armata română a întors armele împotriva nemților. Toți cei aflați în curs de judecată au trebuit să mai aștepte. La începutul lui decembrie 1944, Ion a fost dus la Curtea Marțială. Completul de judecată era format din judecători români și sovietici. Erau procurori români și sovietici. Între timp, se strânseseră noi probe. Cei mai mulți dintre cei judecați, dezertori ca și Ion, au fost condamnați la moarte. Erau la dosar plângeri împotriva lor pentru fapte grave, pe lângă dezertarea propriu-zisă. Unii uciseseră, alții violaseră, alții răniseră sau se comportaseră necivilizat cu populația rusească. La proces erau uneori și ruși, aduși fie ca părți vătămate, fie ca martori.
Ion era sigur că va fi și el condamnat la moarte. Când a intrat în sala de judecată, era un cadavru viu. Nu mai știa nici cum îl cheamă. Răspundea buimac, parcă de pe altă lume. Și, totuși, ceva se întâmpla. Judecătoarea aceea care conducea completul de judecată îi era cunoscută. Nu știa de unde. O privea și nu înțelegea dacă e vis sau realitate. Nu-i venea să-și creadă ochilor. Femeia aceea, judecătoarea, nu era alta decât gazda lui cea tânără, la care locuise în iarna precedentă. Oare, ea îl recunoștea? Parcă ceva îi licărea în ochi, parcă buzele ei schițaseră un zâmbet abia perceptibil. Împotriva lui nu erau plângeri. Singura vină era doar dezertarea de pe front. Pentru asta i-au dat doisprezece ani de pușcărie. A făcut jumătate din ei, fiindcă a câștigat prin muncă.
Ion Răducan s-a întors acasă prin 1950. Nimeni nu mai știa ceva de el. Îi făcuseră cei de acasă toate pomenile și toate parastasele. A trăit până pe la 80 de ani. Cui avea timp să-l asculte, îi spunea povestea lui și nu uita să se întrebe dacă judecătoarea l-a cunoscut sau nu, dacă ea l-a scăpat de la moarte. Sfătuia pe oricare, tânăr sau bătrân, de câte ori avea prilejul, să nu uite că Dumnezeu veghează asupra noastră, că nu lasă nerăsplătită fapta bună, sau nepedepsită fapta rea. „Cinstea, mă, tată, te scoate și din ghearele morții!” – nu uita el să precizeze de fiecare dată.

*

File de jurnal – 19 dec. 1981.
Într-una din zilele acestea am fost la câmp după porumb. Situația e dezastruoasă. În Rogova, Vânjuleț, Cioroboreni, Pătulele, Poiana Gruii, Gruia, Pristol, Gârla Mare, Vrata și Salcia n-am găsit nimic. Se vaită și locuitorii satelor respective că n-au. Unii au fost în Banat, la cules de porumb și au adus de acolo câte ceva. Aceia vând cu 170-200 de lei banița. Vream să cumpăr un bob și să-l trimit la Banca Națională, ca să-mi comunice aliajul, fiindcă numai de aur poate să fie, dacă se vinde la un asemenea preț! Mergând spre Salcia am găsit trei marinari, pe care i-am luat cu mașina. Le-am spus care mi-e necazul. Mi-au promis că mă ajută ei să rezolv. Și-au cumpărat ce și-au cumpărat din Salcia, și apoi am plecat cu ei în portul din acel sat. Acolo veniseră de vreo săptămână cu o dragă, ca să sape un canal. În nava respectivă aveau și ceva porumbi. Spuneau că i-au luat de la o fermă din Călărași, unde au lucrat „la global” în timpul liber. Ne-am înțeles că-mi vând cu o sută de lei banița. N-au avut decât vreo șapte banițe de boabe, iar restul erau drugi necurățate. M-au înșelat foarte rău, socotindu-mi o baniță de boabe la un paneraș de știuleți. Am pus în Škodița mea 31 de panerașe de drugi și doi saci de boabe. Am umplut portbagajul și interiorul. Le-am dat 3.400 de lei și o găleată de brânză. Am ajuns cu bine acasă, deși mi-a fost groază de acel drum făcut noaptea, pe vreme de iarnă și cu greutate de cca 400 kg în mașină. Dacă mă prindea miliția… (…).
Tot zilele astea, am fost la Craiova și i-am dus revistele „Biserica Ortodoxă Română” mitropolitului Nestor. Nu l-am găsit și i le-am lăsat acolo (…). În Craiova e criză mare de alimente. Cozi interminabile te întâmpină pretutindeni. A fost imposibil să găsesc niște bomboane în vreo cofetărie. Vitrinele sunt împodobite cu cutii dintre cele mai drăguțe, dar goale. Pufuleți de vată, globulețe și artificii dau impresia falsă de belșug și bunăstare (…).
Din Filiași la Strehaia, am luat un medic din Strehaia. Nu cunoștea nimic despre uciderea vreunui primar sau milițian în zona orașului Strehaia, așa cum s-a auzit la noi pe la începutul lunii. Mi-a spus că, ducându-se la Timișoara să-și înmormânteze socrul, a auzit și el o variantă asemănătoare, dar localizată în zona orașelor Ploiești-Pitești. Mi-a mai povestit că-ntr-o seară, fiind de gardă la spital, au venit trei milițieni cu un cetățean bătut și plin de sânge. Pe când îi curăța rănile de pe față, l-a întrebat pe rănit: „Da’ ce s-a întâmplat, măi nene, care te-a ștampilat așa?” „A, nu, nimic – a zis respectivul –, omorâi pe unu!” Medicului i-a căzut penseta din mână, spre hazul milițienilor. Criminalul era la a treia faptă de acest fel.

*

Avea bunica. Am găsit pe internet o poezie interesantă, scrisă deDoamna Aurelia Panait, cu acest titlu, poezie care vorbește de drama satului și a omului de astăzi. Iat-o:

Avea bunica mea de toate:
Avea o prispă cu mușcate,
Avea fântână, pâine, sare,
Avea putere și răbdare.
Avea credință și iubire
Și-un dor nespus de nemurire,
Avea un cal la o căruță,
Și lapte bun de la văcuță.
Avea povești nenumărate
Și cântece nemaicântate,
Și le spunea adeseori
La clacă și la șezători.
Avea o sobă, un vătrai,
Avea și gura mea de rai!…
Nu mai găsesc ce am lăsat,
Căci satul s-a modernizat:

Nu mai zăreşti ca altădată
La geamuri floarea de mușcată,
Văd atârnate la balcon:
Begonii și rhododendron….
Fântâna e necurățată,
Căci bem din sticle apă plată.
Văcuțe sunt puține-n sat,
Bem lapte pasteurizat.
Căruţe vezi foarte puţine,
Dar te-întâlneşti cu limuzine.
Nu mai există șezători,
Cu basme și cu ghicitori,
Pe potecuţa spre vecini
Crescut-au spini şi mărăcini,
Căci avem facebook și așa
Știm noi a socializa…
Nu mai avem deloc răbdare,
Bisericile sfinte-s goale,
Porunca dată, să iubim,
Deloc nu ne-o mai amintim!

Bunico, satul de poveste
Azi îl vedem, dar nu mai este…

*

Ajutoare și donații. În această perioadă, parohia noastră a primit câteva ajutoare și donații, astfel: Domnul Ovidiu Mitran-De Keyser din Zoersel (Belgia): 447 de lei; Domnișoara Rodica-Ecaterina Bordeiașu din București: 200 de lei; Părintele Arhim. Ioachim Pârvulescu, starețul Mânăstirii Lainici: 120 de lei; Doamna ec. Aneta Popescu din București, fiică a satului Malovăț, și Doamna Crăciun Adriana-Doinița din Mangalia (CT): 100 de lei; Doamna Sandu Aurica din Turnu Severin, fiică a satului Malovăț: 75 de lei; Doamna Dragomiroiu Daniela din Turnu Severin: 50 de lei.
Domnul Baltac Alexandru din Malovăț a mai achitat 50 lei pentru contribuția de cult, totalizând până acum 100 de lei.
Le mulțumim tuturor cordial. Dumnezeu să le răsplătească jertfa!

*

Publicații. În această perioadă, preotul Dvs. a reușit să mai publice câteva materiale, astfel: Dumnezeu e viu, în „Națiunea”, București, 2017, 13 mart., ediție și on-line (http://www. ziarulnatiunea.ro); în „Omniscop”, Craiova, 2017, 19 mart., ediție on-line (http://www.omniscop.ro); „Scrisoare pastorală” – 344, în „Observatorul”, Toronto (Canada), 2017, 13 mart., ediție și on-line (http://www.observatorul.com); în „Bibliotheca septentrionalis”, Baia Mare, 2017, 13 mart., ediție și on-line (https://ebibliothecaseptentrionalis.wordpress.com/2017/03/13/scrisoare-pastorala-foaie-periodica-gratuita-a-parohiei-malovat-mehedinti-anul-xvi-2017-nr-344-16-28-februarie/); pe blogul Domnului Ben Todică, directorul secției române a postului de radio Sydney (Australia), 2017, 14 mart. (http://bentodica.blogspot.com.au/2017/03/scrisoare-pastorala); Viața de dincolo, în „Climate literare”, Târgoviște, an. 10 (2017), nr. 99 (febr.-mart.), p. 37, ediție și on-line (http://climate.literare.ro).

*

Zâmbete.

 Auzită de la Părintele Protopop Ursachi, originar din județul Neamț: Dumnezeu împărțea daruri oamenilor. Întâmplarea a făcut ca moldoveanul să rămână la urmă. Dumnezeu i-a spus: „Măi, băiatule, măi, ce să-ți mai dau eu ție?! Mai am un pic de frumusețe și un pic de prostie. Din care vrei să-ți dau?” Moldoveanul i-a răspuns: „Doamne, am auzit că frumusețea e trecătoare! Mai bine dă-mi din cealaltă, că știu cel puțin că o am toată viața!”
 „Părinte, vă rog găsiți-mi și mie un client! Am o gripă bună și aș vrea s-o vând!” „Ceri mult pe ea, dadă Ană?” „Părinte, nu pot s-o dau de pomană! O dau degeaba!” „Bine, dadă Ană, îți caut client!” „Mă gândeam că poate vreți s-o luați dvs.!” „Nu, mulțumesc!”
 Fiecare femeie are dreptul să hotărască singură câți ani are!
Proverb românesc: „Norocul dă lapte când mintea paşte!”
,,Tot ceea ce costă bani e costisitor” (politician român).
 „La finanțe trebuie să punem un finanțist. Altfel, riscăm să punem pe altcineva” (politician român).

*

Colectă. Ca în fiecare an, la începutul Postului Mare, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române inițiază o colectă pentru Fondul Central Misionar. Din acel fond se susțin activitățile misionare, culturale, sociale și caritabile ale Bisericii. Orice donație pentru acest fond este binevenită. Colecta se încheie la 31 martie.

*

Apel. Rugăm pe toți enoriașii parohiei noastre, tineri sau vârstnici, ca și pe oricare dintre credincioșii din afara parohiei, care au acces la internet și o adresă de e-mail, să ne comunice acea adresă și vor primi „Scrisoarea pastorală” și multe alte materiale ziditoare de suflet și de conștiință creștinească și românească. Totul e gratuit.

*

Excursii.Joi, 6 aprilie, organizăm o excursie-pelerinaj pe următorul traseu:

Bârda – Malovăț – Motru – Târgu Jiu (muzeul) – Mânăstirea Lainici – Petroșani – Hațeg – Mânăstirea Prislop (mânăstirea, mormântul Părintelui Arsenie Boca) – Caransebeș (Mânăstirea Teiuș) – Mânăstirea Sf. Nectarie – Mânăstirea Piatra Scrisă – Orșova – Severin – Malovăț – Bârda. Costul e de 45 lei/pers. Plecarea va fi la ora 7.30 pentru cei din Turnu Severin și Malarișca – la Podul Gruii) și la ora 8.00 de la Table (Bârda) și Primărie (Malovăț). Până la închiderea acestei ediții, avem deja înscrise 69 de persoane din Malovăț, Bârda, Turnu Severin și Malarișca. Mai primim înscrieri, ca să facem de două autobuze. În caz contrar, vor merge doar primii 55 din cei care au achitat valoarea excursiei.

*

Anunț. Ne-au venit câteva făclii de Paști, cu 15 și cu 25 de lei/buc. și tămâie cu 22 lei/kg.

*

Program. În cursul lunii aprilie avem următorul program de slujbe: 1 apr. (Bârda-Malovăț); 2 apr. (Bârda); 8 apr. (Bârda – Malovăț); 9 apr.(Malovăț); 10 apr. (Denie la Bârda); 11 apr. ( Denie la Malovăț); 12 apr. (spovedit și împărtășit, dimineața, la Bârda, la biserică și în sat; Denie la Bârda); 13 apr. (pomeniri dimineața la Bârda; slujbă la Malovăț; Denie la Malovăț); 14 apr. ( spovedit și împărtășit adulții, dimineața, la Malovăț, la biserică și în sat; Denie la Bârda, de la ora 19; denie la Malovăț, de la ora 21); 15 apr. (spovedit și împărtășit copiii, dimineața, în Malovăț; seara, la ora 20, pomeniri în Malovăț; de la ora 23, Slujba Învierii); 16 apr. (în noaptea de 15 apr., la ora 23, Slujba Învierii la Malovăț, cu Sf. Liturghie; la ora 3 dimineața, slujba Învierii la Bârda); 17 apr. (Bârda, cu slobozirea paresimilor la vii); 18 apr. (Malovăț, cu slobozirea paresimilor la vii); 22 apr. (Bârda, dimineața, iar de la ora 11 în Malovăț, cu slobozirea paresimilor la morți); 23 apr. (slujbă la Bârda; pomeniri la Malovăț, la ora 12,00); 29 apr. (Bârda – Malovăț); 30 apr. (Malovăț).
În restul timpului, la orice oră din zi sau din noapte, preotul poate fi găsit la biserică, acasă, la școală, la telefon: 0724.99.80.86, ori pe adresa de e-mail: stanciulescubarda @gmail.com

Sfintele Sărbători ale Paștelui să aducă sănătate, pace și bucurii în casele și în sufletele Dvs.

Anunțuri