”te uiți la părinți
și
știi că aceeași lege a durerii te așteaptă
tata
râde chinuit când îi povestesc
ce
spunea părintele virgil la o înmormântare
despre
suferință
ce
credeți că moartea vine
cu
bătut pe picior
și
pușcat în degete
lupta
are loc în bezne
victoria
e pe margine
lângă
răspunsul lucid al urzicilor
orice
amănunt social se uzează
un
grup de refugiați
în
dezordine
să
aștepți
de
aceea sunt săli de așteptare
limba
se uscă
palmele
cad
frunzele
de odinioară
freamătă
de-a lungul nervurilor
rămânem
pe loc
așteptând
ordine
nu
aștepta nici o răsplată
din
cunoașterea lucrurilor
nici
înțelepciunea condensării viitorului
în
prezent
beau
un pahar proaspăt
și
privesc lucrurile care încă au sens
plin
de umezeală
am
zărit un porumbel pe pervaz
o
imagine pierdută o monedă îngropată
îmbrățișări
frânte râsete întrerupte
lucrări
oprite și stații tăcute ”
Tulburarea apei
”despre
ochiul rotindu-se
asemeni
unui fulg de păpădie
scrie
la pagina unsprezece
și
despre faptul că ar putea fi chiar speranța
unui
stăpân
că
vreodată va ajunge mai înțelept
și
mai liber
după
o zi în natură
cu
elixirul absorbit din pahar
vine
și mustrarea
aceeași
distanță același semn
printre
legile unor trecute întâmplări
oglinzile
se dilată
am
ajuns
și
am uitat gestul potrivit
cum
scrie sub lanterna magică
felurite
chei pentru extaz
trec
prin fața mea
și-mi
șterg sudoarea de pe frunte
la
pagina o sută cincizeci
timpul
îmi aruncă un braț îndrăgostit
după
gât
scrie
în ispitirea timpului
un
braț de curtezană
un
braț de caracatiță
un
ștreang
dumnezeiește
mângâie el
sorbind
lacom mulțumirile
după
o zi în natură
și
unele împrejurări
bătute
de vânt”
Poarta de fugă
”mă
tem că într-o primăvară
copacii
nu vor mai izbuti să înverzească
spune
mircea
în
viața din viața mea
fericite
vrăbiile
n-au
zei și poate nici nu știu că sunt vii
în
această betonieră
în
care ne învârte soarele
întotdeauna
există o poartă de fugă
iubirea
noastră a evadat
din
ultima hartă
tu
rabdă
te
voi duce cu mine în tranșeea mea
o
viață compusă între limitele
prin
care trupul și sufletul
mărturisesc
prăbușirile lor
unul
spre celălat
și
tu treci și privești și îți spui
că
începi să înțelegi
și
ești orb de fapt
dar
ce înseamnă ce-ți spune
lumina
de soare
și
alintătoarea lunecare de vânt
n-ai
să știi niciodată
tu
cauți
în
orașul alchimic
tu
cauți locul din preajma începutului
golul
de care plinul e îndrăgostit
întotdeauna
există o poartă
de
fugă
din
această betonieră
în
care ne învârte soarele”
Rolul cămilei
în simplificarea vieții
”citești
despre felul cum se schimbă lumina
pe
chipurile celor strânși în piețe
despre
rolul cămilei în simplificarea vieții
toate
sunt bune
zeul
sevei miroase la fel
intrăm
printr-o fereastră
scrie
la pagina cincizecișipatru
țipătul
își veghează victima
stând
așezat pe marginea patului
scrie
la pagina următoare
limbile
încurcate ale lui babel
fără
înrudire cu gramatica
despre
care vorbește seferis
limbi
enigmatice
lipite
ca stinse chiștoace
pe
buze crăpate
nimeni
nu vine
un
fir de iarbă
trece
prin hain părăsită
acum
suntem texte vii
amenințate
de limpezimea dinaintea amintirii
cum
trece timpul doamne
un
drum lung se întinde dincolo
și
eu aici
adâncit în propria-mi viață
cred
în binefaceri
în
umezeala distinsă de pe buze
ca
atunci când la capătul tinereții iubești
o
femeie încă frumoasă și tremuri
ținând-o
în brațe la amiază”
Viața cu ziua
și cu ora
”memoria
doare când o atingi
căldura
pânzelor de seve luminoase
dansează
în punctele mici tremurânde
panta
se-nclină
lași
locul lași somnul
lași
aceleași nedeslușite urme
ale
acelei prezențe
pe
care nu o vezi decât tu
viețile
noastre cu ziua
cu
ora
despărțiri
fără vorbe
pe
strada cu oameni absenți
tăcute
se oglindesc urmele formei
cel
rău
sau
cel bun apasă pe buton
în
amintirea mea
dormi
șapte zile pe săptămână
memoria
doarme când o atingi
publicul
foarte atent
așteaptă
cu aceeași nerăbdare cântecul
eu
sunt
iată-mă
întreagă a ta
învață-mă
dansul
și
tot ce se-ntâmplă
are
aceeași seninătate
gata
mulțimea
e mai puțin densă
saluturile
cu pălăriile s-au rărit
vitrinele
magazinelor sunt mai puține
am
să traversez
dar
nu se termină călătoriile
sunt
băieți buni/zile întregi asudă peste vâsle
cu
ochii plecați
respirând
ritmic”
Poezia îndură
viața printre uși glisante
”gândul omenesc astăzi
și el o marfă
încearcă să-l schimbi/este în zadar
când dănțuie curtenii cu monstruoase măști
scrie în ultima stație
unde așteptăm
să răsară ora întoarcerii
ca o veche datorie
ariadna a intrat și ea
în jocul ușilor interzise
deschise apoi pe furiș
ar trebui să-l ia foarte în serios
pe cel care le-a încuiat
și ține cheia la el
scrie la pagina optzecișidoi
dar cum ar putea să-l mai creadă
pe cel care dansează dansul pe sârmă
al vorbelor în fața ei
prefăcându-se că-și pierde echilibrul
ca o veche datorie
ea se va duce și va deschide acea ușă
dincolo de care nu e nimic
tăcerea frunzei cade
peste ploape fierbinți
poezia îndură viața
deschide nenumărate uși glisante
palmele înainte de acțiune
trec prin cuvinte
o viață compusă
un rest între limite
mi-e teamă de cuvinte/argint de lacăt
de frigul lor sărat mai mult decât de timpul
meu pierdut/dacă m-auzi
ascultă-mă-n trecut”

Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu