La mulți ani, România!

 I DE SĂRBĂTOARE

Azi e zi de sărbătoare

Pentru cei ce sunt ROMÂNI,

Drapelu se vede în zare

Noi aici suntem stăpâni.

Azi de ziua ROMÂNIEI

Românul sărbătorește,

E momentul bucuriei

Și simte că mai trăiește.

El a mers ca să depună

Coroane multe de flori,

La monument și tribună

Pentru bravii noștrii eroi.

El nu uită niciodată

Pământul cea moștenit,

Că eroii luptară odată

Și bunicii s-au jerfit .

Mai sunt unii și acuma

Care sunt la guvernare,

Vând pământ, una-întruna

De țărișoară grijă nu are .

Dar noi Români adevărați

Încă tot sperăm, sperăm,

Și frumos toți îmbrăcați

Cât trăim noi nu cedăm.

Autor Nelu Danci

Obiceiuri populare de Sfântul Andrei, de la alungarea strigoilor la aflarea ursitului

 

30 noiembrie este  marcată o sărbătoare creștină prin care este cinstit Sfântul Andrei, unul dintre cei 12 apostoli ai lui Iisus, de această zi s-au legat în timp mai multe credințe populare și obiceiuri păgâne. De pildă, în satele din Maramureș noaptea de 30 noiembrie este prevestitoarea ursitului pentru fetele nemăritate și cea în care se trezesc spiritele rele.

Majoritatea obiceiurilor din această zi se leagă de trecerea de la un anotimp la altul, marcând sfârșitul unei perioade. Folosind tot felul de obiecte din gospodărie, oamenii se ocupau de o serie de practici prin care aflau ce le rezervă viitorul.

Tot ceea ce se întâmplă în perioada aceasta de sfârșit de an și de trecere înspre un nou an, în mentalul popular era pus sub semnul întrebării în sensul că se întrebau ce se va întâmpla, care va fi viitorul oamenilor, al animalelor, al gospodăriei sau al vieții sociale, pentru că tot ceea ce a fost cunoaștem, dar ceea ce va fi de mâine nu știm. Pentru a pune sub semnul binelui oamenii făceau tot felul de practici magice, unele mai interesante și mai ciudate decât altele, iar de atunci de când au trecut la creștinism s-au oficiat ritualurile creștine prin rugăciuni și slujbe religioase speciale prin care se încearcă să îi determine pe oameni să creadă în destinul benefic în ceea ce privește viața ulterioară.

O mare parte dintre obiceiurile care se practicau în noaptea de Sfântul Andrei au fost uitate și ne mai amintim de ele doar cu ajutorul cărților în care au fost consemnate.

Se spune că fetele numără parii la gard cu fusul, numără de la 10 înapoi până la 1 apoi leagă ultimul par cu o ață, asta se întâmplă noaptea. Se uită la par a doua zi ca să îl vadă mai bine. Dacă îi pică par drept și frumos, va avea bărbat frumos, dacă parul este cioturos, mai micuț, asa îi va fi mirele. Tradiția aceasta o găsim și în satele din stânga Tisei, de pe valea Izei, Cosăului și Vișeului.

Mai este obiceiul ca în această noapte fetele să confecționeze o păpușă din cârpe pe care o așează pe o laviță sau pe pat și pe urmă o jelesc pentru că a murit. Păpușa aceasta în mentalul tradițional simboliza anul vechi care a murit și anul care se prefigurează, deci anul nou.

Pentru fetele nemăritate de pe Valea Izei și Valea Cosăului turta sărată mâncată în ziua de Sfântul Andrei este un alt obicei prin care își află norocul şi soarta în dragoste.

În ziua premergătoare nopții de Sfântul Andrei, fetele ajunau, seara își preparau o plăcintă din făină, apă și foarte multă sare, sau la Cuhea, de exemplu, în loc de apă se folosea slatină, adică apă sărată, prăjeau plăcinta pe plită și apoi mâncau jumătate, iar restul o puneau sub pernă, noaptea simțeau nevoia să bea apă și visau ursitul că vine să le aducă apă, adică viitorul soț.

În ceea ce privește spiritele malefice din noaptea de Sfântul Andrei, localnicii din satele maramureșene au diferite practici prin care se feresc de acestea.

Ca mijloace de prevenție, ca să nu cadă victime acestor ființe fantastice, malefice, ungeau ramele ușilor, ale ferestrelor, ale tuturor locurilor care marcau o trecere cu usturoi, usturoiul având o funcție de protecție extrem de importantă în toate credințele astea populare. Dacă eventual scăpa vreun moroi de ăsta atunci omora oameni, le sugea sângele și se întâmplau o mulțime de lucruri îngrozitoare.

În tradiția populară încă se crede că fetele nemăritate își pot afla în această noapte ursitul, iar puțin usturoi pus în fereastră ne ferește de spiritele rele.

                                                                                                     C.L.L.

Eu vă vorbesc într-un alt fel despre Ziua Națională a României!

Scurta mea povestea începe așa: tata s-a născut la doi ani după Marea Unire. Tânăr fiind, a făcut războiul și, apoi, a căzut prizonier la ruși. Datorită curajului său a organizat evadarea din lagăr a tuturor prizonierilor și nu a mai fost prins niciodată.

Prin anii 60' a fost "lămurit" ( a se înțelege bătut și maltratat) pentru a se înscrie în colectiv, adică, a da toate bunurile, animalele statului, inclusiv un cal pe care-l cumpărase cu "bani grei" și pe care toți îl iubeam nespus de mult.

Când a aflat că toate animalele vor fi sacrificate, tata n-a suportat ca... cel mai iubit dintre animale, să aibă un asemenea sfârșit, așa că... citiți tristul poem al ultimului cal:

Ultimul cal

A fost, cândva, demult, prin anii șasezeci,

Când nu băgase comuniștii colectivu-n sat

Și nu credem că s-a-ntâmpla în veci,

Că traiul nostru atât de rău va fi schimbat.

Se vorbea pe uliți, pe la porți și seara,

Cum, că, te "lămuresc" să-ți dai pământul

Și că, de-acum, va fi-noită întreagă țara,

Iar toate, sub partid, își vor lua avântul.

Dar, tata, care făcuse cruntul război la ruși

Și-n lagăr se-oțelise vreo doi ani și ceva,

Nu asculta minciunile celor mai sus-puși,

Când el luptase aprig pentru glia sa.

Și, într-o joi, venise de la târg cu-n armăsar,

O, Doamne, cât de falnic și de frumos era,

Îl cumpărase-anume să tragă la un car

Meșterit pentru purtat și ce nevoi avea.

Cinoș, c-așa-l chema pe mândrul maroniu,

Avea un piept cât muntele de mare și semeț,

Picioare și copite tari, iar botul, totul, cafeniu

De credeai că-i un voinic puternic și măreț.

Și, ca să ne-arate cât de iute și de aprig este,

Pe toți ai casei, tata, în căruță ne-a urcat

Și-apoi, ca-ntr-o minunată și de vis poveste

Am zburat pe uliță, în sus, cu-acel cal înaripat.

Vremea a trecut și s-a pornit durerea și amarul

Și tot în țară s-a colectivizat cu bătăi și chin,

Iar nouă ne-au luat pământul, vitele și calul,

Rămânând, de-acuma, în suferințe și pelin.

Ce a urmat, mai trist nici că se putea.

Tata nu-și dorea să-și vadă calul umilit

Și, plângând, singur la omorât, cu mâna sa,

Departe de hotar, rugându-se, în asfințit.

De-atunci, a început pieritul cailor la noi,

Sfârșind cu ei, odată, și bieții țărani români,

Nu măcelăriți prin lupte sau crime de război

Ci prin politruci vânduți, trădând pe la stăpâni.

De-acum mi-e de dor de tata, de țărani și... vai,

De tot ce-a fost cândva, curat și românesc,

Mi-e dor de turmele de oi și nechezat de cai,

De ciurzile de bivoli de pe lutul strămoșesc .

Mi-e dor de doina cântată seara-n șezătoare

Și de feciorii care trăgeau cu coasa la hotar,

Mi-e dor de mândrele care zâmbeau la soare

Și seara se iubeau, stingher, sub lampadar.

Mi-e dor vorbele rostite-n grai străbun,

Când mama bună, blândă, mă sfădea,

Mi-e atât de dor de înțeleptul tata bun,

Când stam pe laiță și de război ne povestea.

Mi-e dor de cioareci, de cămașă și suman,

De mama, când torcea fuioru-n clacă,

Mi-e dor de-acel cuvânt ce-aș vrea să-l am,

Să-i fac pe unii, când vorbesc... să tacă.

Autor Iacob Oniga,

cu toate drepturile ce decurg din lege.

Virgiliu Gheorghe: ”Marele nostru dușman este nepăsarea fiecăruia dintre noi”

Oamenii se tratează astăzi de tot felul de boli. Iar cele ale sufletului, altfel numit „psihic”, nu sunt deloc puține. Cu toate acestea, există o boală care, dacă ar fi tratată, multe lucruri s-ar rezolva de la sine în viața noastră. Numele ei este „nepăsarea”. Pare atât de simplu – și, totuși, nu este așa cum pare.

Da, nepăsarea este o boală și, odată cu anii, devine tot mai greu de tratat. Aici mă refer atât la anii vieții noastre, cât și ai epocii în care trăim. Nu cred că în trecut boala nepăsării era atât de răspândită. Asta, pentru că prin fire omul se simte cumva solidar cu ceilalți, simte nevoia să se dăruiască. Nu degeaba un mare psihiatru contemporan observa că două din cauzele principale ale bolilor psihice sunt faptul că nu iubești și că nu te simți util. Asta, pentru că așa suntem noi, oamenii, clădiți sau gândiți de Dumnezeu. Iar dacă se întâmplă că astăzi suntem contaminați de pandemica nepăsare, este pentru că un defect a pătruns în mintea și în viața noastră.

„Unde”, mi s-ar putea reproșa, „vedeți că nepăsarea este o boală și că ar fi chiar atât de răspândită!?”. Atât de mult s-a schimbat lumea astăzi încât, precum în țara orbilor, cei care vorbesc despre lumină sunt închiși la spitalul de nebuni; la fel, devine tot mai greu de realizat că nepăsarea este o boală mortală pentru sufletul nostru.

Faptul că nu ne gândim la celălalt, la greutățile lui, la cum am putea să-l odihnim, este pentru că suntem bolnavi. Fiecare se plânge – o văd peste tot. Se plânge și îi condamnă pe ceilalți pentru un rău pe care îl suferă. Dar dacă te muți cu centrul de referință la celălalt, și acela se vede nedreptățit și batjocorit de cei din jur, și asta se întâmplă cu toată lumea. Desigur, fiecare are partea lui de dreptate, iar acest lucru trebuie să ne dea de gândit. Răul se naște și se răspândește, pentru că noi înșine am pierdut într-o măsură foarte mare simțământul compătimirii. Nu ne mai doare pentru celălalt. Nu-l mai luăm în calcul.

Dacă ne-am implica mai mult…

Întrebând odată copiii de la o școală de ce stau mulți dintre ei pe Facebook, o fetiță de clasa a doua mi-a dat răspunsul exact: pentru că vor să li se acorde atenție. Părinții nu le mai acordă atenție, profesorii îi tratează adeseori ca pe o turmă. Nimeni nu are răbdare să-i asculte. Dar aceasta este drama întregii lumi în care trăim. Avem sateliți care luminează cerul și monitorizează tot ce este pe pământ. Suntem înconjurați de calculatoare prin care putem vedea într-o oră mai mult decât puteau oamenii acum o sută de ani cunoaște în câteva vieți, dar suntem nefericiți, pentru că nu mai aflăm un om căruia să-i pese de noi. De fapt, oamenii nu au nevoie de a ști atâtea, cât au nevoie de sprijinul unui suflet omenesc, să știe că nu sunt singuri, că cineva se gândește la ei.

Nu știu dacă există ceva rău în viața noastră și în lumea în care trăim care să nu fie rodul nepăsării oamenilor. De ce să nu mărturisim acest adevăr, că noi înșine suntem vinovați de tot răul? În societatea românească am ajuns atât de săraci și de batjocoriți de străini pentru că nu ne-a păsat când toată lumea fura. S-a distrus prin furt mai tot ceea ce se construise în patruzeci ani, prin multe jertfe ale întregului popor. Mai mult, clasa politică românească este, într-o anumită măsură, expresia nepăsării românilor față de viitorul țării. Noi nu avem organizații care să ne apere interesele sau sunt foarte puține și expresia inițiativei a numai câtorva oameni. Avem însă multe care sunt subvenționate de străinii care, prin ele, își apără propriul interes. Iar dacă acest rău este tolerat în țară, este tot datorită nepăsării noastre generalizate și urcată la putere instituțională. De pildă, orice primar poate să vândă mai tot ce înseamnă proprietate publică, să schimonosească chipul localității pe care o administrează, că mai nimeni nu-i spune nimic. Presa, dacă e plătită bine, chiar îl laudă. Iar oamenii, hipnotizați și abrutizați de aceeași mass-media și anihilați de nepăsare, chiar aplaudă.

Dar răul în sine are o rădăcină mult mai adâncă. Este vorba de milioanele de copii avortați în ultimii treizeci de ani, practic omorâți în pântece de propriile lor mame. Și cu mult mai mulți omorâți cu ajutorul contraceptivelor. Și aici vedem nepăsare – fie a bărbaților care nu au vrut să-și asume propriul copil, fie a mamelor care au recurs la ucidere pentru a-și salva confortul relației cu bărbatul sau al propriei vieți, fie a bunicilor care adesea s-au făcut avocații măcelăririi propriului nepot în pântecele fiicei lor.

Dar și mulți dintre preoții României au contribuit la acest fenomen tot prin nepăsare, prin neglijarea lui, prin nepropovăduirea adevărului. Nu mai vorbim de faptul că unii dintre ei nu o puteau face fără a se vădi ca farisei, ei înșiși lepădându-și copiii nenăscuți.

Cu durere, observăm pe străzi tot mai mulți copii cu dizabilități. Unii s-au născut așa, pentru că atâta timp cât s-au aflat în pântecele mamei lor, ea nu s-a îngrijit să-i protejeze, sau tatăl lor s-a transformat prin patimi în agresorul propriului copil, urgisit de acesta încă dinainte de a se naște. Foarte mulți însă sunt victimele vaccinărilor cu trei, cinci sau șase vaccinuri aplicate odată, care le-au produs un răspuns inflamator ce le-a afectat pe termen lung creierul, intestinul și funcționarea altor organe. Nu puteau fi lucrurile acestea evitate? Cu siguranță, dar pentru aceasta trebuia să ne pese mai mult, să ne frământăm cu adevărat mai mult pentru soarta copilului nostru, a cărui sănătate, de ce să nu o spunem, este vânată mai mult ca niciodată de instituțiile statului modern.

Este adevărat, nu e ușor să iei o decizie, dar dacă fiecare dintre noi s-ar implica mai mult în viața celuilalt, a tuturor celor din jur, dacă ar compătimi și ar striga, cu siguranță s-ar salva mai mulți. Am întâlnit mulți părinți în ultimii ani, chiar și zilele trecute, care mi-au mărturisit că în urma vaccinării băiatul, mai ales băieții, a dobândit autism sau tot felul de dizabilități. Dar mai nici unul dintre acești părinți nu se luptă să se facă auzită în societate mărturisirea lui, în așa fel încât să nu mai treacă și alții prin același necaz. Același lucru s-a întâmplat și cu terapia genică numită „vaccin anti-COVID”. Am cunoscut mulți oameni convinși că vaccinul le-a făcut mult rău lor înșiși sau le-a omorât pe cineva apropiat, dar ți-o spun cumva la ureche, de parcă le-ar fi frică de cineva. Dar de ce nu ne gândim și la ceilalți, la cei care se vor vaccina în continuare?

Victime și agresori deopotrivă

Nu mai vorbim de politicieni! Dacă li se bagă o lege în față să fie votată, nu mai stau să se gândească dacă nu cumva vor suferi oamenii din cauza ei, chiar propriii copii și urmașii urmașilor lor. O votează, pentru că așa este ordinul, iar confortul conexiunii cu cei de la putere nu poate fi eludat. Dar cine are puterea cu adevărat astăzi? Cine orientează oare acest noian de legi antiumane și antiromânești?

Nepăsarea a ajuns, așadar, o boală endemică, prin care cel rău pune tot mai mult stăpânire asupra lumii noastre. Ne plângem de ceilalți, dar, din păcate, noi înșine suntem atât victimă, cât și agresor. Vrem să ni se acorde atenție, să fim iubiți, să fim cineva în ochii celorlalți, dar uităm că aceeași nevoie o au și ceilalți. De fapt, închiși în egoismul nostru ca într-o carapace, nu mai putem vedea lumea cu ochii celorlalți. Suntem infirmi. Am pierdut vederea panoramică asupra lumii, asupra sentimentelor celorlalți, pentru că ne-am îndepărtat foarte mult de Dumnezeu.

De fapt, nepăsarea se naște în urma unei restricționări pe care o acceptăm tot mai mult în viața noastră. Ne delimităm de ceilalți. Îi tăiem cumva de la noi ca pe niște mădulare moarte. E un fals reflex de supraviețuire. Vrem să ne salvăm pe noi înșine acționând cumva conștienți de neputința și vulnerabilitatea noastră. Acest puternic sentiment nu este însă altceva decât expresia împuținării harului. Desigur, mijloacele electronice, ecranul sub toate formele lui de manifestare, ne separă de ceilalți. Dar e mai mult de-atât.

Capcana pe care ne-a întins-o societatea de consum, sau cum vreți să-i spunem, este că ne hrănește într-o măsură fără precedent ego-ul, mândria, părerea de sine, inculcându-ne în același timp gândul că suntem de fapt nimeni și nimic pentru lumea aceasta. Fenomenul este, până la urmă, firesc. Toate aceste mijloace care ne despart de ceilalți și ne hrănesc patimile nu fac altceva decât să ne îndepărteze de Dumnezeu. Această împuținare a harului o resimțim însă ca vulnerabilitate, ca suferință, fără să ne dăm seama că aceasta nu se datorează agresivității celorlalți pe care îi condamnăm circumstanțial, ci însăși părăsirii lui Dumnezeu.

Am enunțat dintru început nepăsarea ca fiind o boală, pentru că lupta cu ea este una din căile principale prin care se poate vindeca sufletul nostru. Puterea nu o vom dobândi decât implicându-ne, dăruind, jertfindu-ne, iar duhul lui Dumnezeu ne va ajuta atunci să creștem din putere în putere. Numai cei care se jertfesc pentru ceilalți pot înțelege aceste lucruri.

Îmi amintesc de o întâmplare istorisită în Patericul Egiptean, unde ucenicii unui Părinte, mergând undeva, întâlnesc la margine de drum un om rănit și neputincios, aflat în primejdia de a muri în lipsa unui ajutor. Ei bine, ucenicii trec mai departe, scuzându-se în fața aceluia că se grăbesc spre a ajunge la destinație. În urma lor vine și Părintele lor duhovnicesc, Bătrânul. Văzându-l pe acel om căzut și în suferință, se oferă să-l ajute, chiar dacă era tare neputincios. Omul însuși refuză ajutorul, văzându-l atât de bătrân și fără putere, dar Părintele insistă și-l ia în spate pe cel bolnav. La început îl simțea foarte greu, abia putându-l duce, dar cu timpul îi pare tot mai ușor, pentru ca la un moment dat acesta să dispară. Era îngerul lui Dumnezeu, care voise să-i arate cât de departe erau ucenicii lui de el, ca măsură duhovnicească!

Să dăm puțin de la noi!

În fapt, această întâmplare rezumă foarte bine taina aceasta a jertfirii noastre pentru cei din jur, arătându-le atenție ca lui Hristos. Aceasta este ce vrea Dumnezeu de la noi. Toată puterea de la El o vom primi, și cu cât ne vom dărui mai mult, cu atât mai multă putere vom primi de la El, ca să putem duce mai departe mărturisirea iubirii Lui către lume prin cei care Îi urmează. Nimic nu putem face fără Dumnezeu, iar dacă ne considerăm neputincioși și ne închidem în sine, este doar pentru că nu avem această credință. Este pentru că suntem mândri și credem că noi înșine putem face ceva, putem să fim ceva prin noi înșine, fără ajutorul Domnului.

Nepăsarea este, prin urmare, unul dintre simptomele cele mai evidente ale adevăratei boli de care suferă lumea astăzi: îndepărtarea omului de Dumnezeu. Convins că este puternic, a ajuns cât se poate de slab. Amăgit că este foarte deștept, a ajuns să nu mai înțeleagă cele mai evidente rațiuni. Încredințat că le poate pe toate prin îndrăzneală și chiar obrăznicie, a ajuns să cadă în deznădejde, în lipsa totală a curajului de a lupta cu viața și a birui cu ajutorul lui Hristos.

Dar noi să nu fim așa! Oricât am fi de puțini, dacă vom urma poruncilor Sfintei Scripturi de a iubi în primul rând pe Dumnezeu și pe urmă pe aproapele ca pe noi înșine, avem încredințarea că harul Domnului va lucra într-o asemenea măsură, încât ceea ce pare cu neputință la oameni se va împlini. Atât viața noastră va fi alta, dar și a lumii românești în care trăim. Noi doar trebuie să dăm puțin de la noi, luptându-ne în primul rând să ne lepădăm egoismul, iar Dumnezeu va face restul, căci lumea aceasta este a Lui și S-a jertfit pentru ea, tocmai pentru că o iubește.

 

Autor: Virgiliu Gheorghe

Sursa: revista „Familia Ortodoxă” nr. 178 (noiembrie 2023)

LA MULȚI ANI, ROMÂNIA!

 Noiembrie 30, 2023

 

ROMANIA, LA MULTI ANI!

Este o traditie pentru Alianta Familiilor din Romania sa ureze Romaniei "La Multi Ani"! de 1 decembrie. O facem din nou astazi cind Romania implineste 105 de ani! Patriotismul este o valoare cardinala pe care o practicam si promovam. Ii spunem Romaniei "La Multi Ani" si cerem binecuvintarile marinimoase ale lui Dumnezeu peste ea! E bine pentru o natiune sa-si puna soarta in mina lui Dumnezeu si sa-i ceara calauzirea. Mai ales in vremurile tulburi in care traim. E bine ca Romania sa-si aminteasca ca bunastarea ei tine de Dumnezeu nu de omul muritor. Nici politicienii, nici executivul, nici legiuitorii si nici Curtea Constitutionala nu i-o pot da. Daca Romania a ajuns la 105 de ani si azi e mai libera, mai in siguranta si mai prospera ca niciodata in istoria ei, asta se datoreaza doar dragostei si milei lui Dumnezeu. Si a faptului ca generatiile de dinaintea noastra, cu mult mai simple si sarace ca noi, au fost credincioase lui Dumnezeu si au pastrat si pretuit valorile crestine. Romania, nu iti alipi inima de idolii veacului acestuia! Iubeste pe Dumnezeu si cinsteste-L!

Nici NATO nici Uniunea Europeana nu pot da Romaniei securitatea si prosperitatea de care ea are nevoie. NATO si Uniunea Europeana sunt uriasi cu picioare de lut care azi sunt dar miine nu.

Astazi, Uniunea Europeana e mai slaba, mai putin o "uniune" si mai mica. Marea Britanie s-a retras din acest experiment al secularismului european post-modern in 2016, iar in urmatorii citiva ani nu este exclus ca si alte tari sa o abandoneze. NATO e in defensiva si in deriva, in fata unei Rusii agresive si a unei migratii musulmane fara precedent. Tancurile Rusiei stau tot la 100 de kilometri de Romania, in Transnistria, asa cum au fost si acum un an.

Iar razboiul din Ucraina dovedeste, din nou, ca Uniunea Europeana este incapabila de a rezolva problemele fundamentale cu care ea se confrunta.

Tot mai multe carti se scriu, pe ambele maluri ale Atlanticului, privind declinul in aparenta terminal si ireversibil al Europei. Idolii secularismului european vin si trec. Sholz, omul in care europenii isi pun nadejdea, e si el muritor, iar evenimentele din ultimul an indica ca steaua lui apune. Ultima vedeta a secularismului european, Emmanuel Macron, e si el dezorientat si neputincios sa rezolve marile probleme cu care se confrunta francezii, fie ele de natura materiala (somaj, saracie, stagnare economica) ori spirituala (materialism, hedonism, ateism, secularism).  Singura nadejde a Romaniei si Europei e Dumnezeu, crestinismul si valorile crestine.

Romania nu trebuie sa uite mina providentiala a lui Dumnezeu. Secularismul a falimentat. Secularismul si-a dovedit inaptitudinile multiple in anii recenti ai pandemiei. Increderea oarba in stiiinta a cauzat pandemia cu care ne confruntam. Stiinta a creat virusul COVID-19, l-a scapat de sub control, si e neputincioasa sa eradicheze cea mai raspindita pandemie de dupa Primul Razboi Mondial. Secularismul si stiinta ne-au promis un viitor fara pandemii, boli, suferinte, si prosperitate perpetua. Dar ultimii trei ani au dovedit nu intelepciunea si capacitatea secularismului si a stiintei ci neputintele lor.

Uram Romaniei binecuvintarile lui Dumnezeu, amintindu-i ca fara El nu se poate astepta la un viitor binecuvintat. Supravietuirea multiseculara cu care ne mindrim se datoreaza in primul rind credintei pe care noi si cei de dinaintea noastra au avut-o in Dumnezeu, si respectului deosebit pe care ei l-au avut fata de valori, in primul rind viata, familia si casatoria. Doar aceste institutii ne pot asigura supravietuirea si in viitor. Bizuinta pe lucrurile trecatoare ori structurile europene nu se pot substitui acestor garantii incercate de timp. 

ARTICOLUL 16 DIN DECLARATIA UNIVERSALA A DREPTURILOR OMULUI

Articolul 16 din Declaratia Universala a Drepturilor Omului afirma: "Cu incepere de la implinirea virstei legale, barbatul si femeia, fara nici o restrictie in ce priveste rasa, nationalitatea sau religia, au dreptul de a se casatori si de a intemeia o familie. ... Familia constituie elementul natural si fundamental al societatii si are dreptul la ocrotire din partea societatii si a statului". Familia romana isi cere drepturile. Aceste drepturi le pledam, le-am pledat din 2006 incoace, si vom continua sa le pledam. Sunt cele mai pretioase dintre drepturi dar si cele mai abuzate azi. Pretuiti-le!

JOIN US ON FACEBOOK / URMARITI-NE SI PE FACEBOOK!

Publicam comentariile noastre de joi si pe Facebook. Va rugam sa ne urmariti si sa deveniti prietenii nostri pe Facebook: https://ro-ro.facebook.com/Alianta.Familiilor/

VRETI SA FITI INFORMATI?

Buletinul informativ AFR apare in fiecare Marti si e dedicat mai mult stirilor de ultima ora, iar publicatia AFR online apare in fiecare Joi si e dedicata mai mult comentariilor si opiniilor. Cei care doriti sa primiti saptaminal stiri si comentarii la zi privind valorile si evenimentele legislative, politice si sociale care va afecteaza familiile, atit la nivel national cit si la nivel unional si international, sunteti invitati sa va abonati la buletinul informativ saptaminal AFR. Cum? Inregistrindu-va numele si adresa electronica pe pagina home a sitului nostru electronic www.alianta-familiilor.ro. 

FACETI-NE CUNOSCUTI!

Faceti-ne cunoscuti familiilor si prietenilor d-tra. Dati mai departe mesajele noastre si incurajati-i sa se aboneze. Va multumim.  

ANUNTURI

Cei care doriti sa faceti anunturi prin intermediul AFR privind evenimente legate de familie si valori va rugam sa ni le transmiteti la contact@alianta-familiilor.ro. 

 Alianta Familiilor din Romania

www.alianta-familiilor.ro

Portret de artist. Nuțu Bota (Ioan Vasile Bota), melanjul între poezie și pictură

 

Cel care a hrănit privirile a mii de oameni flămânzi de frumos de-a lungul a peste trei decenii este Nuțu Bota. Dacă am vrut să-l căutam, l-am găsit la răscrucea dintre poezie și pictură. Între cele două lumi, inima lui vibrează și pulsează neobosit.

Viața poetului și artistului Nuțu Bota e un amalgam de culori, vise, simțiri trăite la maximă intensitate. Mâna-i neobosită pictează fără încetare portrete, peisaje, natură moartă, compoziție.

Dacă-i privim lucrările, acestea evidențiază frumusețea peisajului românesc de la țară și chipul oamenilor care nu știu să respire decât prin tradiție și simplitate. Portretele și le-a înnobilat într-o expoziție intitulată „Paleta de prieteni”, care se află la a doua ediție.

 Când culorile îi cer să se odihnească, Nuțu Bota ia condeiul în mână, lăsând frâu liber frământărilor interioare care nasc versuri mult prea sensibile și de neînțeles pentru oamenii care n-au iubit vreodată. Astfel, de-a lungul atâtor ani s- au născut 7 volume de versuri pornite din inima poetului.

 Pentru anul care vine, Nuțu Bota pregătește a III-a expoziție „Paleta de prieteni” și un nou volum de versuri, „Tăcerea luminii”. Pentru acest eveniment a ales toamna, anotimpul culorilor, bogăției și nostalgiei.

Nuțu Bota, profunzime, emoție desăvârșită și bucuria frumosului rămâne puntea de legătură care sudează realitatea contradictoriului dintre fericire, durere și emoție cu nemiluita pe pânză.

Lăcrimioara ZOTA

Semnal editorial - Poeta Dana ZEN (CRISTEA) - DOAR CĂRȚILE, eCreator Baia Mare

 

A INTRAT LA TIPAR prima carte de critică semnată de Dana Zen (Cristea), a șasea ei carte de fapt, anterioarele cinci fiind de poezie.

Prefața celui de-al 23-lea volum apărut în Colecția Critica a Editurii Ecreator este semnată de dr. Adriana Craciun, postfața de prof. Valentin Lupea, referințe critice drd. Iulia Maria Ciherean, dr. Marta Cordea, Dragos Gelu și Ioan Romeo Rosiianu Ecreator.

Coperta este realizată de mereu inspiratul Florin Dochia, după o idee a autoarei.

Ilustrațiile îi aparțin prof. Carmen Mihaela Coca.

Concepția grafică îi aparține lui Solticzki Adalbert de la Panda Print.

Autoarea a cuprins de-a lungul - și de-a latul! - celor 226 de pagini comentarii aplecate la patru cărți semnat ede prof. Valentin Lupea, trei alei poetei și eseistei Liliana Carmen Stoica, câte două sunt semnate de Epli Mihai, Grigoraş Ciocan, Carmen Mihaela Coca și Adriana Craciun.

În afară de acești autori privilegiați, sunt comentate cărți semnate - în ordinea includerii în volum - de Ana Ardelean Vecerda, Elena Borcuti, Mihaela Tibil, Grigore Călin, Iulia Maria Ciherean, Oanca Aurelia, Codleanu Florin, Cristian Alina Narcisa, Nicolae Crepcia, Stefan Damian, Florin Dragomir, Ica Gaftone, Bogdan Nicolae Groza, Oana Noorani Ileana, Flaviu Mihali Claudiu, Ioan-Nicolae Popescu, Claudia Talpoș, Loreta Toader, @Ioan Romeo Rosiianu Ecreator.

Mai există un excelent eseu „Confesiune” la începutul cărții, un comentariu de suflet pentru antologia „Septentrion” făcută cu scriitorii din Satu Mare, precum și „Nota autorului”.

O lucrare bogată, consistentă, în care (iarăși!) 90% din cărțile comentate au apărut sub sigla Editurii Ecreator.

De luni, 4 decembrie 2023 va începe tehnoredactarea ultimei antologii a anului, „Iarna din SUFLET”, antologia nr. 39, la care încă vă puteți înscrie până atunci.

Ioan Romeo ROȘIIANU