Scurta mea povestea începe așa: tata s-a născut la doi ani după Marea Unire. Tânăr fiind, a făcut războiul și, apoi, a căzut prizonier la ruși. Datorită curajului său a organizat evadarea din lagăr a tuturor prizonierilor și nu a mai fost prins niciodată.
Prin anii 60' a fost "lămurit" ( a se înțelege bătut și maltratat) pentru a se înscrie în colectiv, adică, a da toate bunurile, animalele statului, inclusiv un cal pe care-l cumpărase cu "bani grei" și pe care toți îl iubeam nespus de mult.
Când a aflat că toate animalele vor fi sacrificate, tata n-a suportat ca... cel mai iubit dintre animale, să aibă un asemenea sfârșit, așa că... citiți tristul poem al ultimului cal:
Ultimul cal
A fost, cândva, demult, prin anii șasezeci,
Când nu băgase comuniștii colectivu-n sat
Și nu credem că s-a-ntâmpla în veci,
Că traiul nostru atât de rău va fi schimbat.
Se vorbea pe uliți, pe la porți și seara,
Cum, că, te "lămuresc" să-ți dai pământul
Și că, de-acum, va fi-noită întreagă țara,
Iar toate, sub partid, își vor lua avântul.
Dar, tata, care făcuse cruntul război la ruși
Și-n lagăr se-oțelise vreo doi ani și ceva,
Nu asculta minciunile celor mai sus-puși,
Când el luptase aprig pentru glia sa.
Și, într-o joi, venise de la târg cu-n armăsar,
O, Doamne, cât de falnic și de frumos era,
Îl cumpărase-anume să tragă la un car
Meșterit pentru purtat și ce nevoi avea.
Cinoș, c-așa-l chema pe mândrul maroniu,
Avea un piept cât muntele de mare și semeț,
Picioare și copite tari, iar botul, totul, cafeniu
De credeai că-i un voinic puternic și măreț.
Și, ca să ne-arate cât de iute și de aprig este,
Pe toți ai casei, tata, în căruță ne-a urcat
Și-apoi, ca-ntr-o minunată și de vis poveste
Am zburat pe uliță, în sus, cu-acel cal înaripat.
Vremea a trecut și s-a pornit durerea și amarul
Și tot în țară s-a colectivizat cu bătăi și chin,
Iar nouă ne-au luat pământul, vitele și calul,
Rămânând, de-acuma, în suferințe și pelin.
Ce a urmat, mai trist nici că se putea.
Tata nu-și dorea să-și vadă calul umilit
Și, plângând, singur la omorât, cu mâna sa,
Departe de hotar, rugându-se, în asfințit.
De-atunci, a început pieritul cailor la noi,
Sfârșind cu ei, odată, și bieții țărani români,
Nu măcelăriți prin lupte sau crime de război
Ci prin politruci vânduți, trădând pe la stăpâni.
De-acum mi-e de dor de tata, de țărani și... vai,
De tot ce-a fost cândva, curat și românesc,
Mi-e dor de turmele de oi și nechezat de cai,
De ciurzile de bivoli de pe lutul strămoșesc .
Mi-e dor de doina cântată seara-n șezătoare
Și de feciorii care trăgeau cu coasa la hotar,
Mi-e dor de mândrele care zâmbeau la soare
Și seara se iubeau, stingher, sub lampadar.
Mi-e dor vorbele rostite-n grai străbun,
Când mama bună, blândă, mă sfădea,
Mi-e atât de dor de înțeleptul tata bun,
Când stam pe laiță și de război ne povestea.
Mi-e dor de cioareci, de cămașă și suman,
De mama, când torcea fuioru-n clacă,
Mi-e dor de-acel cuvânt ce-aș vrea să-l am,
Să-i fac pe unii, când vorbesc... să tacă.
Autor Iacob Oniga,
cu toate drepturile ce decurg din lege.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu