Oamenii se tratează astăzi de tot felul de boli. Iar cele ale sufletului, altfel numit „psihic”, nu sunt deloc puține. Cu toate acestea, există o boală care, dacă ar fi tratată, multe lucruri s-ar rezolva de la sine în viața noastră. Numele ei este „nepăsarea”. Pare atât de simplu – și, totuși, nu este așa cum pare.
Da, nepăsarea este o boală și, odată cu anii, devine
tot mai greu de tratat. Aici mă refer atât la anii vieții noastre, cât și ai
epocii în care trăim. Nu cred că în trecut boala nepăsării era atât de
răspândită. Asta, pentru că prin fire omul se simte cumva solidar cu ceilalți,
simte nevoia să se dăruiască. Nu degeaba un mare psihiatru contemporan observa
că două din cauzele principale ale bolilor psihice sunt faptul că nu iubești și
că nu te simți util. Asta, pentru că așa suntem noi, oamenii, clădiți sau
gândiți de Dumnezeu. Iar dacă se întâmplă că astăzi suntem contaminați de
pandemica nepăsare, este pentru că un defect a pătruns în mintea și în viața
noastră.
„Unde”, mi s-ar putea reproșa, „vedeți că nepăsarea
este o boală și că ar fi chiar atât de răspândită!?”. Atât de mult s-a schimbat
lumea astăzi încât, precum în țara orbilor, cei care vorbesc despre lumină sunt
închiși la spitalul de nebuni; la fel, devine tot mai greu de realizat că
nepăsarea este o boală mortală pentru sufletul nostru.
Faptul că nu ne gândim la celălalt, la greutățile
lui, la cum am putea să-l odihnim, este pentru că suntem bolnavi. Fiecare se
plânge – o văd peste tot. Se plânge și îi condamnă pe ceilalți pentru un rău pe
care îl suferă. Dar dacă te muți cu centrul de referință la celălalt, și acela
se vede nedreptățit și batjocorit de cei din jur, și asta se întâmplă cu toată
lumea. Desigur, fiecare are partea lui de dreptate, iar acest lucru trebuie să
ne dea de gândit. Răul se naște și se răspândește, pentru că noi înșine am
pierdut într-o măsură foarte mare simțământul compătimirii. Nu ne mai doare
pentru celălalt. Nu-l mai luăm în calcul.
Dacă
ne-am implica mai mult…
Întrebând odată copiii de la o școală de ce stau
mulți dintre ei pe Facebook, o fetiță de clasa a doua mi-a dat răspunsul exact:
pentru că vor să li se acorde atenție. Părinții nu le mai acordă atenție,
profesorii îi tratează adeseori ca pe o turmă. Nimeni nu are răbdare să-i
asculte. Dar aceasta este drama întregii lumi în care trăim. Avem sateliți care
luminează cerul și monitorizează tot ce este pe pământ. Suntem înconjurați de
calculatoare prin care putem vedea într-o oră mai mult decât puteau oamenii
acum o sută de ani cunoaște în câteva vieți, dar suntem nefericiți, pentru că
nu mai aflăm un om căruia să-i pese de noi. De fapt, oamenii nu au nevoie de a
ști atâtea, cât au nevoie de sprijinul unui suflet omenesc, să știe că nu sunt
singuri, că cineva se gândește la ei.
Nu știu dacă există ceva rău în viața noastră și în
lumea în care trăim care să nu fie rodul nepăsării oamenilor. De ce să nu
mărturisim acest adevăr, că noi înșine suntem vinovați de tot răul? În
societatea românească am ajuns atât de săraci și de batjocoriți de străini
pentru că nu ne-a păsat când toată lumea fura. S-a distrus prin furt mai tot
ceea ce se construise în patruzeci ani, prin multe jertfe ale întregului popor.
Mai mult, clasa politică românească este, într-o anumită măsură, expresia
nepăsării românilor față de viitorul țării. Noi nu avem organizații care să ne
apere interesele sau sunt foarte puține și expresia inițiativei a numai câtorva
oameni. Avem însă multe care sunt subvenționate de străinii care, prin ele, își
apără propriul interes. Iar dacă acest rău este tolerat în țară, este tot
datorită nepăsării noastre generalizate și urcată la putere instituțională. De
pildă, orice primar poate să vândă mai tot ce înseamnă proprietate publică, să
schimonosească chipul localității pe care o administrează, că mai nimeni nu-i
spune nimic. Presa, dacă e plătită bine, chiar îl laudă. Iar oamenii,
hipnotizați și abrutizați de aceeași mass-media și anihilați de nepăsare, chiar
aplaudă.
Dar răul în sine are o rădăcină mult mai adâncă.
Este vorba de milioanele de copii avortați în ultimii treizeci de ani, practic
omorâți în pântece de propriile lor mame. Și cu mult mai mulți omorâți cu
ajutorul contraceptivelor. Și aici vedem nepăsare – fie a bărbaților care nu au
vrut să-și asume propriul copil, fie a mamelor care au recurs la ucidere pentru
a-și salva confortul relației cu bărbatul sau al propriei vieți, fie a
bunicilor care adesea s-au făcut avocații măcelăririi propriului nepot în
pântecele fiicei lor.
Dar și mulți dintre preoții României au contribuit
la acest fenomen tot prin nepăsare, prin neglijarea lui, prin nepropovăduirea
adevărului. Nu mai vorbim de faptul că unii dintre ei nu o puteau face fără a
se vădi ca farisei, ei înșiși lepădându-și copiii nenăscuți.
Cu durere, observăm pe străzi tot mai mulți copii cu
dizabilități. Unii s-au născut așa, pentru că atâta timp cât s-au aflat în
pântecele mamei lor, ea nu s-a îngrijit să-i protejeze, sau tatăl lor s-a
transformat prin patimi în agresorul propriului copil, urgisit de acesta încă
dinainte de a se naște. Foarte mulți însă sunt victimele vaccinărilor cu trei,
cinci sau șase vaccinuri aplicate odată, care le-au produs un răspuns
inflamator ce le-a afectat pe termen lung creierul, intestinul și funcționarea
altor organe. Nu puteau fi lucrurile acestea evitate? Cu siguranță, dar pentru
aceasta trebuia să ne pese mai mult, să ne frământăm cu adevărat mai mult
pentru soarta copilului nostru, a cărui sănătate, de ce să nu o spunem, este
vânată mai mult ca niciodată de instituțiile statului modern.
Este adevărat, nu e ușor să iei o decizie, dar dacă
fiecare dintre noi s-ar implica mai mult în viața celuilalt, a tuturor celor
din jur, dacă ar compătimi și ar striga, cu siguranță s-ar salva mai mulți. Am
întâlnit mulți părinți în ultimii ani, chiar și zilele trecute, care mi-au
mărturisit că în urma vaccinării băiatul, mai ales băieții, a dobândit autism
sau tot felul de dizabilități. Dar mai nici unul dintre acești părinți nu se
luptă să se facă auzită în societate mărturisirea lui, în așa fel încât să nu mai
treacă și alții prin același necaz. Același lucru s-a întâmplat și cu terapia
genică numită „vaccin anti-COVID”. Am cunoscut mulți oameni convinși că
vaccinul le-a făcut mult rău lor înșiși sau le-a omorât pe cineva apropiat, dar
ți-o spun cumva la ureche, de parcă le-ar fi frică de cineva. Dar de ce nu ne
gândim și la ceilalți, la cei care se vor vaccina în continuare?
Victime
și agresori deopotrivă
Nu mai vorbim de politicieni! Dacă li se bagă o lege
în față să fie votată, nu mai stau să se gândească dacă nu cumva vor suferi
oamenii din cauza ei, chiar propriii copii și urmașii urmașilor lor. O votează,
pentru că așa este ordinul, iar confortul conexiunii cu cei de la putere nu
poate fi eludat. Dar cine are puterea cu adevărat astăzi? Cine orientează oare
acest noian de legi antiumane și antiromânești?
Nepăsarea a ajuns, așadar, o boală endemică, prin
care cel rău pune tot mai mult stăpânire asupra lumii noastre. Ne plângem de
ceilalți, dar, din păcate, noi înșine suntem atât victimă, cât și agresor. Vrem
să ni se acorde atenție, să fim iubiți, să fim cineva în ochii celorlalți, dar
uităm că aceeași nevoie o au și ceilalți. De fapt, închiși în egoismul nostru
ca într-o carapace, nu mai putem vedea lumea cu ochii celorlalți. Suntem
infirmi. Am pierdut vederea panoramică asupra lumii, asupra sentimentelor
celorlalți, pentru că ne-am îndepărtat foarte mult de Dumnezeu.
De fapt, nepăsarea se naște în urma unei
restricționări pe care o acceptăm tot mai mult în viața noastră. Ne delimităm
de ceilalți. Îi tăiem cumva de la noi ca pe niște mădulare moarte. E un fals
reflex de supraviețuire. Vrem să ne salvăm pe noi înșine acționând cumva
conștienți de neputința și vulnerabilitatea noastră. Acest puternic sentiment
nu este însă altceva decât expresia împuținării harului. Desigur, mijloacele
electronice, ecranul sub toate formele lui de manifestare, ne separă de
ceilalți. Dar e mai mult de-atât.
Capcana pe care ne-a întins-o societatea de consum,
sau cum vreți să-i spunem, este că ne hrănește într-o măsură fără precedent
ego-ul, mândria, părerea de sine, inculcându-ne în același timp gândul că
suntem de fapt nimeni și nimic pentru lumea aceasta. Fenomenul este, până la
urmă, firesc. Toate aceste mijloace care ne despart de ceilalți și ne hrănesc
patimile nu fac altceva decât să ne îndepărteze de Dumnezeu. Această împuținare
a harului o resimțim însă ca vulnerabilitate, ca suferință, fără să ne dăm
seama că aceasta nu se datorează agresivității celorlalți pe care îi condamnăm
circumstanțial, ci însăși părăsirii lui Dumnezeu.
Am enunțat dintru început nepăsarea ca fiind o
boală, pentru că lupta cu ea este una din căile principale prin care se poate
vindeca sufletul nostru. Puterea nu o vom dobândi decât implicându-ne, dăruind,
jertfindu-ne, iar duhul lui Dumnezeu ne va ajuta atunci să creștem din putere
în putere. Numai cei care se jertfesc pentru ceilalți pot înțelege aceste
lucruri.
Îmi amintesc de o întâmplare istorisită în Patericul
Egiptean, unde ucenicii unui Părinte, mergând undeva, întâlnesc la margine de
drum un om rănit și neputincios, aflat în primejdia de a muri în lipsa unui
ajutor. Ei bine, ucenicii trec mai departe, scuzându-se în fața aceluia că se
grăbesc spre a ajunge la destinație. În urma lor vine și Părintele lor
duhovnicesc, Bătrânul. Văzându-l pe acel om căzut și în suferință, se oferă
să-l ajute, chiar dacă era tare neputincios. Omul însuși refuză ajutorul,
văzându-l atât de bătrân și fără putere, dar Părintele insistă și-l ia în spate
pe cel bolnav. La început îl simțea foarte greu, abia putându-l duce, dar cu
timpul îi pare tot mai ușor, pentru ca la un moment dat acesta să dispară. Era
îngerul lui Dumnezeu, care voise să-i arate cât de departe erau ucenicii lui de
el, ca măsură duhovnicească!
Să
dăm puțin de la noi!
În fapt, această întâmplare rezumă foarte bine taina
aceasta a jertfirii noastre pentru cei din jur, arătându-le atenție ca lui
Hristos. Aceasta este ce vrea Dumnezeu de la noi. Toată puterea de la El o vom
primi, și cu cât ne vom dărui mai mult, cu atât mai multă putere vom primi de
la El, ca să putem duce mai departe mărturisirea iubirii Lui către lume prin
cei care Îi urmează. Nimic nu putem face fără Dumnezeu, iar dacă ne considerăm
neputincioși și ne închidem în sine, este doar pentru că nu avem această
credință. Este pentru că suntem mândri și credem că noi înșine putem face ceva,
putem să fim ceva prin noi înșine, fără ajutorul Domnului.
Nepăsarea este, prin urmare, unul dintre simptomele
cele mai evidente ale adevăratei boli de care suferă lumea astăzi: îndepărtarea
omului de Dumnezeu. Convins că este puternic, a ajuns cât se poate de slab.
Amăgit că este foarte deștept, a ajuns să nu mai înțeleagă cele mai evidente
rațiuni. Încredințat că le poate pe toate prin îndrăzneală și chiar obrăznicie,
a ajuns să cadă în deznădejde, în lipsa totală a curajului de a lupta cu viața
și a birui cu ajutorul lui Hristos.
Dar noi să nu fim așa! Oricât am fi de puțini, dacă
vom urma poruncilor Sfintei Scripturi de a iubi în primul rând pe Dumnezeu și
pe urmă pe aproapele ca pe noi înșine, avem încredințarea că harul Domnului va
lucra într-o asemenea măsură, încât ceea ce pare cu neputință la oameni se va împlini.
Atât viața noastră va fi alta, dar și a lumii românești în care trăim. Noi doar
trebuie să dăm puțin de la noi, luptându-ne în primul rând să ne lepădăm
egoismul, iar Dumnezeu va face restul, căci lumea aceasta este a Lui și S-a
jertfit pentru ea, tocmai pentru că o iubește.
Autor: Virgiliu Gheorghe
Sursa: revista „Familia Ortodoxă” nr. 178 (noiembrie
2023)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu