Evanghelia de Duminică: „Mântuitorul Hristos ne îndeamnă să căutăm desăvârșirea, nu bogăția

 

DUMINICA A 30-A DUPĂ RUSALII (DREGĂTORUL BOGAT – PĂZIREA PORUNCILOR) LUCA 18, 18-27

În vremea aceea un dregător oarecare s-a apropiat de Iisus şi L-a întrebat, zicând: Bunule Învăţător, ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci? Iar Iisus i-a zis: Pentru ce Mă numeşti bun? Nimeni nu este bun, decât Unul Dumnezeu. Ştii poruncile: „Să nu săvârşeşti adulter, să nu ucizi, să nu furi, să nu mărturiseşti strâmb, cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta”. Iar el a zis: Toate acestea le-am păzit din tinereţile mele. Auzind, Iisus i-a zis: Încă una îţi lipseşte: Vinde toate câte ai şi le împarte săracilor şi vei avea comoară în ceruri; apoi vino de urmează Mie. Iar el, auzind acestea, s-a întristat, căci era foarte bogat. Şi, văzându-l întristat, Iisus a zis: Cât de greu vor intra cei ce au averi în Împărăţia lui Dumnezeu! Că mai lesne este a trece cămila prin urechile acului decât să intre bogatul în Împărăţia lui Dumnezeu. Zis-au cei ce ascultau: Şi cine poate să se mântuiască? Iar El a zis: Cele ce sunt cu neputinţă la oameni, sunt cu putinţă la Dumnezeu.

Evanghelia din această duminică ne aduce aminte de întâlnirea pe care Mântuitorul Iisus Hristos a avut-o cu un tânăr dregător bogat. În urmă cu câteva luni, în Duminica a 12-a după Rusalii, am ascultat istorisindu-ni-se același episod, atunci de către Sfântul Apostol și Evanghelist Matei (19, 19-26). Acest fapt ne arată importanța învățăturilor revelate cu prilejul întâlnirii Mântuitorului Iisus Hristos cu acel tânăr bogat și dornic de desăvârșire, Părinții Bisericii socotind potrivit ca două pericope evanghelice din duminicile de peste an să prezinte același eveniment.

Astăzi ne dorim să facem vorbire despre bogăție și desăvârșire, două „stări” pe care oamenii le-au căutat încă din cele mai vechi timpuri și care, de multe ori, par a fi antagonice.

Prima – bogăția – a fost de cele mai multe ori asociată cu păcatul, cu avariția.

Cea de-a doua „stare” – desă­vâr­șirea – este starea de bine a su­fle­­tului pe care o propovă­duiește Mântuitorul atunci când ne îndeamnă și ne spune tuturor: „Fiți desăvârșiți” (Matei 5, 48). Această stare începe cu împlinirea poruncilor lui Dumnezeu, se continuă cu eliberarea de orice altă grijă lumească și se plinește în virtutea cea mare a iubirii.

Viața de zi cu zi ne arată suficiente exemple de oameni care și-au impus ca țel în această lume bogăția. După ea umblă neîncetat, aleargă de dimineața și până seara, nu precupețesc nici un efort; orice altă preocupare pălește înaintea acestui „deziderat suprem”.

Avem însă și exemple de oameni care au căutat și continuă să caute desăvârșirea. Este de ajuns să ne îndreptăm privirea spre calendarul nostru și găsim acolo astfel de modele. Și, totuși, mai există o categorie de oameni care nu pot fi încadrați în cele două tipare prezentate mai sus din simplul motiv că ei nu caută doar bogăția ori doar desăvârșirea. Și le doresc pe amândouă, iar tânărul dregător din pericopa evanghelică de astăzi este un astfel de exemplu. Până la un punct poate fi socotit chiar un model pentru că, tânăr fiind, păzise poruncile lui Dumnezeu din „tinerețile sale”, adică dintotdeauna; nu căzuse în „păcatele tinereților” și dusese o viață virtuoasă. Și, totuși, bogat fiind, ceva îi lipsea. Această lipsă îl îndeamnă să vină înaintea Mântuitorului și să pună întrebarea: „Învăţătorule bun, ce să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?” (Luca 18, 18). Căuta deci și desăvâr­și­rea. Iată prima dovadă că bogăția nu este neapărat o piedică în calea desăvârșirii, că bogăția nu este rea în sine. Există și oameni bogați care caută cu ardoare desăvârșirea și lucrează pentru dobândirea ei, dovadă fiind împlinirea poruncilor.

Pentru studiul de caz pe care ni-l propune pericopa evanghelică de astăzi ar fi fost interesant de știut dacă acest tânăr devenise bogat ca urmare a propriilor strădanii sau dacă moștenise bogăția. Sfinții evangheliști nu ne dau însă amănunte în această privință. Totuși, putem presupune că moș­tenise aceste averi, pentru că tânăr fiind nu avusese când să le agonisească. Mai degrabă, suntem tentați să credem că făcea parte dintr-o familie înstărită, cunoscută de comunitatea locală și nu numai. Se explică astfel și faptul că era oarecum cunoscut și de către apostoli, ba chiar și de Mântuitorul, pentru că, deși pericopa evanghelică începe cu sintagma „un dregător” (Luca 18, 18), spre sfârșit Sfântul Evanghelist Luca precizează că „era foarte bogat” (Luca 18, 23). Nu spune simplu, bogat, ci foarte bogat, dovadă că-l știa bine.

Plecând de la ipoteza anterioară, ne putem explica mai ușor și dorința de desăvârșire a acestui tânăr. El era bogat pentru că moștenise averile sale, nu pentru că alergase după ele. Alerga însă după desăvârșire; toată viața respectase poruncile legii mozaice și simțea în continuare că îi mai lipsește ceva.

Și, totuși, ce l-a împiedicat pe acest tânăr bogat să dobândească desăvârșirea, dacă nu bogățiile sale? Răspunsul la această întrebare ni-l dă Sfântul Ioan Gură de Aur: „Eşti bogat? Foarte bine. Eşti zgârcit? Foarte rău. Nu cei bogaţi vor fi osândiţi, ci aceia care slujesc bogăţiei”. Zgârcenia este cea care împiedică pe om să ajungă la desă­vârșire. Bogăția și desăvâr­șirea nu sunt antagonice a priori. Zgârcenia sau atașa­mentul de orice fel de bunuri ori valori le face așa. Deși suntem tentați să punem semnul de egalitate între bogat și păcătos, realitatea este alta.

Zgârcenia însoţeşte omul până la ultima suflare, căci „cel avar nu îmbătrâneşte niciodată” (Olteanu Pandele, Floarea darurilor, p. 108). Multe suflete au pierit din cauza acestei patimi. Alimentat de această grijă permanentă de îmbogățire, omul nu se mai poate bucura de darurile primite zilnic de la Dumnezeu; trăiește permanent adâncit cu gândirea în trecut și în viitor. Nu se regă­sește deloc în prezent. Cel zgârcit cu mare greutate îşi poate mântui sufletul, pentru că îl are legat de cele materiale, nu înţelege că viaţa aceasta trecătoare nu are nici o valoare pe lângă viața cea veșnică. Tânărul bogat din pericopa evanghelică de astăzi căzuse în această patimă a zgârceniei. El nu a pierdut desăvâr­șirea pentru că era bogat, ci mai degrabă pentru că era zgârcit. El s-a întristat nu pentru că era bogat, ci pentru că sufletul lui fusese cotropit de această bogăție; deși își dorea cu adevărat desăvâr­șirea, nu era capabil să dea ca preț pentru aceasta propria sa avere. Când Mântuitorul îi cere să aleagă între averea sa și desăvârșire, o alege pe cea dintâi. De aceea a plecat întristat. Con­știen­tizase că între bogăție și desăvârșire își construise singur un zid pe care acum nu-l mai putea trece: zidul zgârceniei.

Un alt aspect ce trebuie lămurit este legat de prezența zgârceniei și în inimile oamenilor obișnuiți. Să nu înțelegem că zgârciți pot fi exclusiv oamenii bogați, că doar ei pot fi împiedicați să ajungă la desăvârșire de această patimă. La fel de adevărat este și faptul că mulți oameni simpli ori nevoiași pot fi afectați de patima zgârceniei. Ba chiar în astfel de situații își face loc și o altă patimă, la fel de grea sau chiar mai grea: invidia, care este viciul opus iubirii și care nu părăseşte sufletul omului niciodată, indiferent de neputinţele trupeşti.

Toate cele afirmate mai sus pleacă de la premisa că avuțiile sunt acumulate în mod cinstit, licit. Chiar și așa, am văzut câtă pagubă sufletească poate aduce goana după bogăție. Și, totuși, câte averi nu au fost strânse pe truda și efortul altora? Oare câți oameni suferă de foame ori de alte lipsuri pentru că un semen de-al lor strânge averi care greu mai pot fi măsurate? Cât de greu apasă asupra sufletului nedreptățile făcute unor lucrători sărmani cărora li se oprește plata cuvenită pentru truda lor din dorința unor semeni bogați de a deveni și mai bogați!

Neamul omenesc a fost încercat de patima agonisirii fără limite încă din cele mai vechi timpuri. Vedem că protopărinții neamului omenesc, Adam și Eva, în grădina Edenului fiind și bucurându-se de toate darurile lui Dumnezeu cele bogate, și-au dorit să mănânce și din pomul din care Creatorul le-a poruncit să nu mănânce, pentru că îndată vor muri.

De câte ori nu am socotit și noi avuțiile din această lume mai importante decât propria noastră desăvârșire? De câte ori nu ne amăgim, în zi de duminică sau de sărbătoare, spunându-ne că mai importante decât rugăciunea la sfânta biserică sunt „obligațiile cotidiene”? Și într-o altă logică, de câte ori am fost în stare să renunțăm măcar la o parte din averile noastre pentru vreun folos obștesc?

Gândim noi despre bogăție așa cum ne îndeamnă Sfinții Părinți să o facem? Sfântul Ioan Gură de Aur spunea: „Cauţi bogăţie? Fă-ţi-L prieten pe Dumnezeu şi eşti cel mai bogat”, iar Sfântul Teodor Studitul afirma că „bogăţia faptei este bogăţia sufletului”.

Bogăţiile obişnuite pot fi furate, adevăratele bogăţii, nu. Să-L rugăm pe Bunul Dumnezeu să ne călăuzească pașii pe cărarea mântuirii, să fim feriți de patimile lumești și să ne dăruiască nouă „toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit”.

(Pr. conf. dr. Sergiu Grigore Popescu, Facultatea de Teologie Ortodoxă din Craiova)