Bat clopotele Învierii

 

                                                                          de Gheorghe Pârja

Acasă, în Săptămâna Mare, Noaptea Învierii era vestită și de toaca de lemn de paltin, atârnată într-un prun din preajma bisericii. Ca într-un ritual, noi, pruncii, așteptam să ne vină rândul să batem toaca. Puteau sta în fața lemnului răsunător doar cei care aveau priceperea cerută de muzica lemnului. Că nu era o joacă cu sunetele miraculoase care vesteau Învierea. După cum nu ne era îngăduit să ne jucăm cu funiile de la clopotele bisericii. Numai clopotarul știa să dăruiască satului augusta împăcare a sunetelor specifice. Și așa omul din pronaos, de prestigiu în viața satului, știa să lege Pământul cu Cerul, într-un fel aparte, cu smerenia cuvenită, în lina lumină a sărbătorilor noastre.

Clopotul în Noaptea Învierii bătea, și mai bate, cu un sunet distinct. Chiar îmi spunea preotul satului, Ioan Ardelean, să ascult altfel sunetul clopotelor din Noaptea Învierii. Cei care ne pierdem în stufișul existenței, în mărunțișurile cotidiene, cu agitații și supărări, acum ne putem aduna în jurul bisericii pentru o dreaptă cumpănire a sufletului. O lecuire a rănilor nevinovate. Crescut în umbra bisericii, am aflat că Învierea Mântuitorului este absolutul iubirii. Viața așezată în rugăciune este o alinare sufletească, o regăsire după multe peregrinări prin lumea asta anevoios împletită. Da, aceste răscruci ale Ființei, care sunt Crăciunul și Paștele – Nașterea și Învierea – prin armonia interioară ne pot duce spre restaurarea vieții, spre lumina atât de necesară în aceste vremi imprevizibile, când dă multora târcoale singurătatea, familii care trăiesc sărbătorile despărțite.

Așa s-a făcut o falie între nucleul statornic, familia, și umbletul lumii. Magnetul ceresc rămâne spațiul de meditație și rugăciune. Adică biserica, în care să intrăm cu evlavie și gânduri înălțătoare pentru Ființa din noi. Putem? Și Învierea poate fi o probă de conștiință creștină. Așa putem lua aripi, ele sunt dăruite de îngeri, dar rămânem cu fața spre altar, cu rugăciunea și, Doamne, călătoria spre mântuire. Poate nu ne vine a crede că drumul spre purificare depinde numai de noi. Îl putem dovedi cu sufletul curat, cu încredere în oameni. Cu faptele bune de care mai suntem în stare. Dar să mă refugiez într-un vers eminescian ca argument: „A pus în tine Domnul, nemargini de gândire,” vers care ne poate preface într-o nouă devenire.

Cred în miracolul Învierii, deoarece eu l-am văzut pe Iisus cum a ieșit într-o noapte dintr-o icoană, care era pe peretele sfântului locaș din sat. Era un timp al liniștii din vis, sau erau poveștile înțelepților satului întrupate? Cert este că a urcat pe Ulița Bisericii, îmbrăcat într-o mantie albă, înalt și frumos, cum îl știm. Cu ochii mei de prunc i-am urmărit mersul. Pașii erau cuvinte din psalmi, ori înțelepciuni din Cântarea Cântărilor. Se ridicase, parcă puțin din praful Uliței. Sătenii coborau la Slujba Învierii. Deodată, au bătut clopotele. Am văzut cum Domnul Iisus s-a așezat din nou în icoană. Am alergat repede la mama Pălăguța, nevasta clopotarului, care tocmai se pregătea de biserică. I-am spus ce am văzut. Cu vocea ei blândă, mi-a spus, da, este adevărat ce ai văzut!

Învierea este în Noaptea de Paști, dar nu toată lumea o vede. De atunci nu L-am mai văzut pe Iisus pe Ulița Bisericii din sat. Se pare că numai pruncilor le este dat să fie îngeri. Să vadă minunile lumii. Este Vinerea Mare. Bat clopotele Învierii!