2.Romanul O zi mai lungă decât veacul
Apărut
în anul 1981 în fostul URSS, și parcă intuind glasnostul lui Mihail Gorbaciov (din 1985, Aitmatov devine
consilierul reformatorului și apoi ambasador al Uniunii Sovietice la ONU și
Bruxelles), romanul O zi mai lungă decât
veacul, ne spune Alexandru Mușina în Postfața A treisprezecea zodie la această carte cu exact 12 capitole și
tradusă de Ion Covaci și Denisa Fejes (Editura Univers, București, 1996),
întocmai ca Ulysses (celebra scriere
a lui James Joyce), se „întrupează” într-un loc
sacru (halta Boranlî-Burannîi, „un cătun cu opt căsuțe” din imensitatea
spațiilor deșertice Sarî-Ozeki, lucru statornicit de autor prin laitmotivul:
„Pe aceste meleaguri trenurile goneau dinspre Est spre Vest și dinspre Vest
spre Est...Iar de o parte și de alta a căii ferate se întindeau marile spații
deșertice Sarî-Ozeki - Ținutul stepelor galbene. Pe aceste meleaguri, toate
distanțele se măsurau pornind de la calea ferată, ca de la un meridian
Greenwich...Iar trenurile goneau dinspre Est spre Vest și dinspre Vest spre
Est...”) și un timp sacru în
limitarea lui (acțiunea romanului, ne înștiințează prefațatorul, „durează exact
o zi, dar această zi e «mai lungă decât veacul», deoarece pe parcursul ei
personajul principal, Burannâi Edighei, un fel de Leopold Bloom, își trăiește
întreg trecutul, dar și ascultă sau își reamintește vechi legende locale și, în
final, se confruntă cu ceva care va marca, pentru secole de aici înainte,
destinul întregii umanități”), fapt care – prin „racursiuri temporale”, dese
întoarceri în timp și prin introducerea unor elemente științifico-fantastice –
fac din această creație aitmatoviană, de-o simplitate „sinonimă cu viața”, un
captivant și instructiv „roman inițiatic”.
Toate
legendele și amintirile lui Edighei Jangheldin, botezat în ținut Edighei
Burannîi (pentru că, ne lămurește autorul, „lucra la halta Boranlî-Burannîi
încă de când se întorsese din război”) sunt adorabile nuvele, pe care Aitmatov,
urmând celebrul exemplu cervantesc din nemuritorul roman Don Quijote de la Mancha, le altoiește în chip firesc și logic pe
firul acțiunii, astfel conferind scrierii sale multiple planuri, dimensiuni,
componente și sensuri, care necesită efort din partea cititorilor interesați,
întru descoperirea și decriptarea lor.
De pildă,
fermecătorul poem în proză Tânguirea lui
Raimalî-aga către fratele său Abdilhan sau poemul despre „un Goethe al
stepei”, nu este decât tragica poveste kazaho-kirghiză a îndrăgostirii
bătrânului și vestitului cântăreț Raimalî (prin extensie a artistului genial)
de tânara, nonconformista și înzestrata Beghimai, cântăreț și poet care – spre
deosebire de marele bard german – va fi condamnat la moarte de mărginiții membrii ai
familiei sale, în principal de nătângul lui frate Abdilhan, el însă – bătut și
legat de un mesteacăn – continuând să viersuiască până în ultima clipă a
vieții: „Când tabăra va coborî din munții vineții,/nu m-aștepta, iubită
Beghimai:/de bunăvoie m-am suit la ceruri...”
Dar cea
mai izbutită inserție artistică și cu cel mai mare impact socio-cultural,
despre care Alexandru Mușina susține că „nu are doar o valoare etiologică”, ci
constituie chiar „pattern-ul care
structurează cartea lui Aitmatov și care ne permite să descoperim semnificația
și complexitatea legăturilor simbolice între planurile cărții, legături altfel doar
«semnalizate» din când în când”, este terifianta legendă a mankurtului,
inventată sau poate preluată și magistral prelucrată de scriitorul kirghiz.
Cu atât
mai mult cu cât, pe tot parcursul romanului (pentru Edighei, de exemplu,
măruntul și flecarul activist Sabitjan, fiul defunctului și vrednicului
Kazangap, este un mankurt!) suntem avertizați că „«mankurtizarea» este
omniprezentă, că ea se manifestă sub deghizările cele mai neașteptate, că ea
reprezintă o primejdie potențială în orice clipă a vieții noastre, în orice
moment al evoluției omenirii” (Al. Mușina).
De
altfel, continuă postfațatorul, „lupta împotriva mankurtizării nu ia niciodată
sfârșit, cu atât mai puțin în «era cosmică»”, depinzând doar de noi „ca a treisprezecea zodie, «Zodia Mankurtului»,
să nu le înlocuiască – definitiv! – pe toate celelalte”.
După prima citire a romanului în urmă cu mai mulți ani,
iată ce scriam în articolul Schimbarea la
față a mankurtizării: „Legenda mankurtului,
una din cele mai teribile şi mai terifiante utopii negre, este magistral
prezentată în superbul roman O zi mai
lungă decât veacul a scriitorului kirghiz Cinghiz Aitmatov.
Într-o
manieră cuceritoare, graţie echilibrului şi forţei de expresie, marele artist
relatează înfricoşătoarea istorie a mankurtului.
Cândva, se spune, în întinsele stepe de la Sarî-Ozeki năvălise blestematul popor al juanjuanilor,
popor nomad, sălbatic şi războinic, în permanentă căutare de pradă şi robi.
Printr-o barbarie demnă de cele mai tenebroase perioade ale istoriei, aceştia
le aplicau prizonierilor un „tratament” ce-i aducea în starea de mankurt, adică de robi desăvârşiţi: li
se ucidea memoria!
Nefericiţii
erau tunşi chilug, după care li se aplica pe capul astfel pregătit un şiri, un fel de «căciulă» din pielea de
pe gâtul unei cămile, anume sacrificată pentru această operaţiune. Apoi
prizonierii, astfel dichisiţi, erau expuşi la soarele torid al stepei. Fâşiile
de piele se uscau şi strângeau capul victimei ca nişte cercuri de fier. Mulţi
mureau din cauza durerilor insuportabile. Dar dacă vreuna dintre victime trecea
această probă de foc, după câteva zile trebuia să mai reziste la o încercare
înspăimântătoare: firele de păr creşteau şi, neputând să iasă prin platoşa de
piele, ele se răsuceau şi pătrundeau în ţeasta condamnatului la acest supliciu!
Într-un
asemenea mod inuman se obţineau robi de mare preţ: complet idiotizaţi prin
uciderea raţiunii şi a aducerilor aminte, respectivii mankurţi funcţionau ca nişte roboţi eficient programaţi! Cu voinţa
complet neutralizată şi fără urme de dorinţe umane, ei erau devotaţi stăpânului
până la sacrificiu şi-i îndeplineau ordinele fără crâcnire, chiar dacă aceste
ordine vizau săvârşirea unei crime.
În
stilul său duios-răscolitor, Cinghiz Aitmatov narează peripeţiile lui
Naiman-Ana (o altă Vitoria Lipan), plecată din aul (sat tătăresc) pentru
salvarea fiului ei, devenit mankurt
după ce căzuse prizonier în mâinile juanjuanilor. Sărmanul rob nu-şi mai
recunoaşte mama, se arată complet insensibil la dovezile ei de dragoste şi la
rugăminţile ei fierbinţi de a pleca împreună, ba mai mult, la ordinul
stăpânului, singura autoritate care-l pune în mişcare, tânărul mankurt îşi ucide mama…
Termenul
de mankurt a fost aplicat
oportuniştilor bolşevici, care de regulă (cel puţin în faza de început) îşi
trădau ţara, familia şi prietenii, pentru a deveni fideli executanţi în slujba
unei ideologii asasine. Prin extensie, oricare zelos activist de partid, ce
punea/pune cu nădejde umărul la făurirea universului concentraţionar
(naţionalizare, deportări, colectivizare, torturi, crime, globalizare), se
comporta/se comportă aidoma unui mankurt.
E drept că acolo unde metodele «paşnice» de îndoctrinare, respectiv de
absorbţie şi spălare de creiere, nu dădeau rezultatele scontate, se trecea fără şovăire la arsenalul mijloacelor
brutale: privare de drepturi şi libertate, necontenită teroare fizică şi
psihică, bătăi şi torturi, prin care se urmărea «remodelarea» victimelor
vizate, adică anularea socio-intelectuală a «înrăiţilor» ce refuzau compromisul
şi colaboraţionismul, chiar cu riscul de a-şi pierde viaţa. Nu aşa s-au
petrecut lucrurile la noi prin atrocele program de reeducare, conceput de
Nikolski şi uneltele sale? O asemenea unealtă în mâinile securiştilor a fost
însuşi Eugen Ţurcanu, teribilul călău prin intermediul căruia s-a derulat acest
program. Dar când tăcerea a fost sfâşiată de răcnetele torturaţilor (din păcate
nu toţi au rezistat la acest crâncen test) şi de protestele străinilor,
securiştii n-au ezitat să-l dea morţii pe Ţurcanu…
Regimul
ceauşist s-a străduit la rândul lui să creeze omul nou, o monstruozitate
docilă, laşă, linguşitoare, mincinoasă, leneşă, primejdios ticăloşită în
substanţa sa intimă. E drept, nu mai erau la modă metodele barbare anterioare,
însă scopul urmărit prin mijloacele mai rafinate de erodare psihică aveau
aceeaşi nedezminţită finalitate: ascultarea oarbă de preceptele comuniste şi
distrugerea oricărui germen de opoziţie! Or, între omul nou şi mankurt cu siguranţă se poate pune
semnul egalităţii.
Am
sperat că după Decembrie ’89 lucrurile vor intra pe un alt făgaş. Din nefericire,
cele peste trei decenii scurse de la acest eveniment, nu ne-au convins de
bunele intenţii şi de capacitatea moral-intelectuală a guvernanţilor de care am
avut parte până în prezent. Cu foarte puţine excepţii, cu totul neconcludente,
putem spune cu mâna pe inimă că subtilitatea formelor utilizate pentru ca
grosul electoratului să «gândească» cu capul partidelor aflate la putere, ne
duc nesmintit cu gândul la opiul lui Marx şi la mankurtizarea lui Aitmatov”.
Cu
aceste informații suplimentare, ne vine mult mai ușor să-i identificăm în roman
pe siniștrii urmași ai juanjuanilor: securistul Tansîkbaev (Ochi-de-erete îi
spune Edighei), cel care pe ultima turnantă a stalinismului (cu puțin mai
înainte de moartea tătucului) îl arestează pe blândul, inimosul și cultul
Abutalip Kuttîbaev pentru „amintiri dușmănoase” (are un jurnal cu amintiri
despre partizanii iugoslavi, alături de care luptase după fuga din captivitatea
germană, fără să țină cont de faptul că Stalin la acea vreme îl ura pe Tito); revizorul
care l-a turnat pe Abutalip; locotenentul Tansîkbaev, șeful gărzii
cosmodromului Sarî-Ozeki (pesemne fiul nkvd-stului Ochi-de-erete), care nu nu
numai că nu le permite să intre în strămoșescul cimitir Ana-Beiit pentru a-l
înmormânta după datină pe Kazangap (până la urmă va fi înmormântat în stepă,
loc ales de Edighei), cimitirul fiind încorporat în cosmodrom și îngrădit, dar
chiar refuză să vorbească cu Edighei în limba kazahă („Vă rog să vorbiți
rusește, sunt în exercițiul funcțiunii!”); josnicul și măruntul activist Sabitjan,
cel care dorește să se descotorosească în orice condiții și cât mai repede de
părintele lui, potrivit zicalei „Mortu-odată îngropat, de o grijă ai scăpat”,
deși Kazangap era cu respect numit „patriarhul cătunului”; nu în ultimul rând
conducătorii programului spațial ruso-american Demiurg, transformat pe urmă în Obruci
(Cercul).
Sigur că
da, când lucrurile s-au așezat în „normalitatea” poststalinistă (denunțarea
cultului personalității lui Stalin, lichidarea lui Beria și a acoliților săi), prin
străduința veteranului Edighei este reabilitat nevinovatul Abutalip, cel care
moare la scurt timp după arestare, respectiv după îndepărtarea de familie
(soția Zaripa și cei doi băieți), singura rațiune a existenței sale într-un
regim ateu și criminal. Edighei merge la Alma-Ata, iar aici - cu ajutorul
geologului Afanasi Ivanovici Elizarov – reușește ceea ce și-a propus, astfel
ajutându-i pe băieții lui Abutalip, deși Zaripa alesese cu ani în urmă să
părăsească halta în lipsa lui și să se stabilească într-o localitate neștiută
de foștii ei vecini și tovarăși de trudă, unde (asta a aflat mai târziu și pe
căi lăturalnice) s-a recăsătorit. Da, a suferit atât de mult Edighei după
plecarea Zaripei, încât la un moment dat chiar s-a gândit să-și dea demisia și
să plece cât mai departe de aceste locuri nesuferite fără prezența femeii
iubite. Noroc cu Kazangap, care i-a spus fără înconjur că Zaripa a avut mai
multă minte ca el, plecând cu demnitatea neștirbită, și că oriunde va pleca, de
el și de chinul lui n-are unde să fugă. Așa că a rămas la haltă cu înțeleapta
Ukubala, cu cele două fetițe și cu duioasa-i nostalgie...
Cum în
romanele aitmatoviene nu poate fi omisă relația specială a omului cu animalele,
motivul se învederează în O zi mai lungă
decât veacul prin strânsa legătură dintre Kazangap și cămila Belogolovia,
respectiv dintre Edighei și atanul/cămiloiul necastrat Karanar („frați de
lapte”, dacă se are în vedere faptul că atât puiul de cămilă, cât și rănitul în
război au băut amândoi din laptele Belogoloviei, doar astfel omul
însănătoșindu-se).
Nu doar
atât, căci cele două cămile descind din animalul mitic Akmaia, alba cămilă a
legendarei Naiam-Ana, „femeia venerată de generații întregi pentru că a murit
încercând să-și salveze fiul devenit «mankurt»” (Al. Mușina).
Vasăzica,
atractiva acțiune a romanului O zi mai
lungă decât veacul rezultă uneori din împletirea, alteori din alternarea
celor trei dimensiuni: realistă, mitică și științifico-fantastică (cosmonauții
1-2 și 2-1, aflați la bordul stației Paritet,
iau legătura cu extratereștrii, aceștia vin cu un aparat ce se deplasează cu
viteza luminii, se cuplează prin aderență electromagnetică la trapa de ieșire
în cosmos a stației, îi iau pe cei doi pământeni și-i duc pe planeta lor,
numită Liman Împădurit, dorind comunicarea cu pământenii, însă mankurții
conducători ai programului cosmic se opun prin varianta Obruci).
În
sfârșit, dar nu în ultimul rând, romanul este grațios ornat de autor cu
pasteluri ca acesta: „Soarele se buhăise și se îngreunase acum, spre sfârșitul
zilei, și cădea parcă sub propria lui povară tot mai jos, spre orizont. Lumina
astrului ostenit scădea din clipă în clipă. În pântecele asfințitului se
zămislea, pe nesimțite, bezna, îndesându-și cețurile vinete în strălucirea
aurie dimprejur și stingând-o”.
Sighetu
Marmației, George PETROVAI
13-14 mai 2024
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu