La data semnării Tratatului de neagresiune dintre Uniunea Sovietică stalinistă și Germania hitleristă (la Moscova, pe 23 august 1939), tratat cunoscut cu numele de Pactul Ribbentrop-Molotov (a fost semnat de miniștrii de externe Joachim von Ribbentrop și Viaceslav Mihailovici Molotov, în prezența și spre marea satisfacție a lui I.V. Stalin), cele două lighioane, vorba lui F.M. Dostoievski, erau în raporturi atât de „amicale”, încât neîncetat se suspectau și căutau să se înșele prin declarații ce urmăreau două scopuri:
1)Politica
proprie (a lui Hitler în luptă cu timpul, a lui Stalin de așteptare a
sfârșitului conflictului dintre puterile occidentale, conflict pe care-l dorea
și-l alimenta prin periculosul joc la două capete, fără angajarea militară a
Uniunii Sovietice și – desigur – spre folosul ei);
2)Adormirea
vigilenței celuilalt/celorlalți, prin angajamente formale și neruperea totală a
relațiilor cu occidentalii, în principal cu englezii și francezii.
Însă –
ne informează Florin Constantiniu în cartea Între
Hitler și Stalin sau (al doilea titlu) România
și pactul Ribbentrop-Molotov (Editura Danubius, București, 1991) – „Stalin
nu voia o alianță cu Anglia și Franța, și cu atât mai puțin un război alături
de ele, împotriva Germaniei. Ceea ce dorea el (...) era un război între statele
capitaliste, în care URSS să nu fie implicată. Abia în faza finală, când
combatanții aveau să zacă sleiți, Uniunea Sovietică, posesoare a unei armate
intacte, urma să intervină și să dicteze «pax sovietica»”.
Numai că
socoteala de-acasă nu se potrivește totdeauna cu cea din târg (din realitate),
îndeosebi în cazul celor doi dictatori bănuitori și necruțători, „care nu au
ezitat să suprime pe cei mai apropiați colaboratori, când i-au considerat
incomozi: Hitler l-a executat pe conducătorul S.A.-ului, Ernst Röhm, un fidel
camarad de luptă, iar Stalin l-a executat pe cel mai valoros aliat al său în
lupta împotriva «opoziției de stânga», Nikolai Buharin, păstrând până la moarte
în biroul său scrisoarea trimisă de acesta și încheiată cu cuvintele: «Koba
(apelativul folosit de cei din anturajul lui Stalin), la ce-ți folosește
moartea mea?»”.
N.B.:
Firește, numărul crimelor săvârșite de cei doi monștri (la ordin sau indirect,
în vremuri de pace aparentă sau de război nimicitor) este de ordinul
milioanelor. Îndeosebi Stalin, ne face cunoscut Roy Medvedev în cartea Despre Stalin și stalinism (Editura
Humanitas, București, 1991) „a bătut toate recordurile politice cunoscute în
istorie” în Marea epurare din 1936-1938, perioadă în care au fost arestați
peste cinci milioane de oameni (zilnic se înregistrau cam 200 de execuții la
închisoarea centrală a NKVD-ului de pe strada Liubianka!), fiorosul satrap
gruzin descotorosindu-se în acești trei de toți adversarii politici și de
generalii incomozi (M.N. Tuhacevski, I.E. Iakir, A.I. Kork, I.P. Uborevici,
Egorov, Orlov, Blüher etc.), iar în anii 1947-1948 chiar de unii membrii ai
familiei (Evghenia, soția cumnatului său Pavel Alliluiev, împreună cu fiica ei
Kyra, cumnata Ana, sora mai mare a Nadiei Alliluieva-Stalina).
Așa că,
după semnarea Pactului și a Protocolului adițional secret (impus de ruși), potrivit
căruia Basarabia revenea Uniunii Sovietice (partea germană și-a declarat
„totalul dezinteres politic” pentru această regiune), Stalin și ortacii lui au
inclus Bucovina pe lista revendicărilor teritoriale (mai întâi întreaga
provincie, pe urmă numai partea ei de nord).
Această
cerere a unui teritoriu ce nu prezenta interes strategic pentru nemți, însă
constituia prima depășire a acordurilor secrete din august-septembrie 1939, „a
trezit aprehensiunile lui Hitler, care a constatat că partenerul său nu este
dispus să se limiteze la cele consimțite (când se vor cunoaște secretele
arhivelor sovietice, se va putea ști dacă formularea imprecisă a articolului 3
din protocolul adițional secret nu l-a făcut pe Stalin să creadă că Reichul se
dezinteresa din punct de vedere politic de întreaga Europă de sud-est” (Florin
Constantiniu).
La
distincția făcută de diplomația germană (satisfacerea „problemei basarabene”
era agreată de Reich, dar „chestiunea bucovineană” era „ceva nou”), Molotov a
replicat cu binecunoscuta-i impertinență muscălească: „Bucovina constituie
ultima parte ce mai lipsește Ucrainei întregite” și că „Moscova nu consideră
încheiată problema Bucovinei, dorind și partea ei sudică”. Ultima afirmație, pe
care Molotov i-a trântit-o în față lui Hitler la întâlnirea din 12-13 noiembrie
1940 de la Berlin, a contribuit mult „în hotărârea Führerului de a-și elimina
pe calea armelor partenerul dobândit în anul 1939” (Fl. Constantiniu). Mai ales
că revendicările muscalilor (e drept, zone care nu prezentau interes
geostrategic sau de altă natură pentru nemți), erau făcute după capitularea
Franței în războiul-fulger de 40 de zile, adică atunci când „forțele armate ale
Reichului se resimțeau în urma efortului depus”, deci Führerul nu putea să
recurgă la forța militară „pentru a-l determina pe Stalin să renunțe la această
cerere”.
Căci, ne
informează același istoric, lui Hitler îi era cât se poate de clar că „Stalin
dorește să creeze un precedent, cerând un teritoriu asupra căruia cele două
părți – germană și sovietică – nici măcar nu discutaseră”, pentru ca altădată
să vină cu revendicări „care să vizeze obiective de interes vital pentru
Germania”...
În plus,
pe baza instrucțiunilor primite de la Ribbentrop, ambasadorul german
Schulenburg la Moscova a încercat, în scopul evitării conflictului militar
(„prejudiciabil intereselor germane”), „să obțină o concesie din partea
sovietică”, însă la propunerea sa de-a restitui tezaurul românesc dus la
Moscova în timpul primului război mondial (93,4 tone aur), Molotov i-a răspuns că
această posibilitate trebuie exclusă, deoarece „România a exploatat destul timp
Basarabia”! Dimpotrivă, informându-l pe Schulenburg că „în zilele următoare guvernul
sovietic va prezenta revendicările sale ministrului României la Moscova”,
Molotov îi cere acestuia ca guvernul Reichului să-l sfătuiască pe cel român să
le accepte, altminteri „războiul este inevitabil”.
Neîndoios
că toate astea l-au înfuriat pe Hitler, încât – așa cum am arătat mai sus –
încă din iunie 1940 (probabil după nota ultimativă trimisă de muscali
românilor) se gândea la planul de invazie a Uniunii Sovietice, plan concretizat
în atacul din 21-22 iunie 1941. De fapt, susțin unii istorici, Operațiunea
Barbarossa trebuia să înceapă în primăvara anului 1941, însă a fost amânată
câteva luni din cauza Operațiunii Marița (ocuparea Greciei). Dacă italienii
s-ar fi descurcat în bătălia Greciei fără ajutorul lui Hitler, Uniunea
Sovietică ar fi fost atacată cu tot atâtea luni mai repede, Moscova era
cucerită de nemți, luptele purtându-se în sezonul cald (sfârșitul verii sau
începutul toamnei), iar cursul celui de-al doilea război mondial, chiar după
intrarea americanilor, ar fi fost diferit. Numai că istoria nu se face cu
presupuneri, ci cu fapte concrete, oricât sunt acestea de necușere, respectiv
de norocoase pentru învingători și nenorocoase pentru învinși...
La
rândul său Stalin, a cărui strategie era servită de o „diplomație duală”,
astfel el ținând cumpăna între imaginea unei Uniuni Sovietice pașnice (cică
interesată de securitatea continentului) și demersurile secrete în direcția
Berlinului (bunăoară, trenurile rusești cu materii prime și produse alimentare
au continuat să circule spre Germania până în noaptea de 21-22 iunie 1941!), a
fost realmente cuprins de turbare, ne spune N.S. Hrușciov în Memoriile lui, la aflarea știrii despre
căderea Franței, convins fiind că „războiul din Vest este o repetiție generală
a celui din Est”: „Stalin era extrem de nervos. Chiar în timpuri normale, el
avea obiceiul de a merge de colo-colo în timpul unei ședințe. Cu această
ocazie, alerga de jur-împrejur, înjurând ca un birjar. Îi înjura pe francezi și
pe englezi. Cum i-au permis ei lui Hitler să-i dea astfel peste cap? Acuma era
rândul nostru. Stalin a înțeles asta”.
Astfel
stând lucrurile, Stalin și ciracii lui (în mod deosebit Molotov) au făcut tot
ce le-a stat în putință ca să înșface cât mai mult de la popoarele baltice,
polonezi (Polonia a fost atacată în septembrie 1939 de nemți dinspre Vest, iar
de ruși dinspre Est) și români (prin cedarea Basarabiei, Bucovinei de Nord și
ținutului Herței, România a pierdut 50.762 km² și o populație de circa patru milioane),
chiar cu riscul să-și supere partenerii, nefireasca alianță a naziștilor și
bolșevicilor durând taman 669 de zile.
Tocmai
de aceea, considerând Molotov că răspunsul guvernului român la primul ultimatum
(cel din 26 iunie 1940) este imprecis („Gata să procedeze imediat și în
spiritul cel mai larg la discuțiunea amicală și de comun acord a tuturor
propunerilor emanând de la guvernul sovietic”), remite imediat a doua notă, în
care cerea „evacuarea în decurs de patru zile a Basarabiei și Bucovinei de
Nord”.
Cu toată
înverșunata împotrivire a basarabeanului Ștefan Ciobanu, ministrul Cultelor, și
a istoricului Nicolae Iorga („Ne batem, blestem pe noi dacă nu ne batem”), pe
data de 28 iunie 1940, ambasadorul G. Davidescu primește următorul răspuns de
la București (trei sferturi dintre membrii Consiliului de Coroană au fost
pentru acceptarea ultimatumului sovietic): „Guvernul român, pentru a evita
gravele urmări ce le-ar avea recurgerea la forță și deschiderea ostilităților
în această parte a Europei, se vede silit să primească condițiile de evacuare
specificate în răspunsul sovietic”.
Totuși,
care este părerea istoricului Florin Constantiniu despre pact și ultimatumul
sovietic? Categoric în prima chestiune („Pactul Ribbentrop-Molotov a constituit
factorul decisiv al izolării politice și militare a României”), el preferă să-l
citeze pe mareșalul polonez E. Rydz-Smigly în cea de-a doua chestiune, astfel
imprimându-i un caracter general și echivoc: „Cu germanii riscăm să ne pierdem
libertatea, cu rușii ne pierdem sufletul nostru”...
Spre
deosebire de Constantiniu, istoricul Neagu Djuvara abordează mult mai tranșant
a doua chestiune în cartea O scurtă
istorie a românilor (Editura Humanitas, București, 1999): „Există un
principiu de la care n-aveam voie să ne abatem: nu cedezi un petic de pământ
fără să tragi un foc de armă”!
Ajuns la
final, merită să precizez că Pactul Ribbentrop-Molotov (încă) n-a fost denunțat
de niciuna dintre părți, deci teoretic el este în vigoare, deși muscalii susțin
că (practic) a fost anulat de atacul nemților din 21-22 iunie 1941.
Sighetu
Marmației,
George PETROVAI
1-2 mai 2024
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu