Nu mă mai surprinde faptul că scriitorul (prozator, poet, pamfletar, filosof) George Petrovai din Sighetu Marmației este atât de prolific, fiindcă trăiește fiecare zi ca și cum ar fi ultima. Altă calitate ar fi conștiința de care dă dovadă în fiecare moment, el scriind articole și eseuri cu tarele societății în care trăim, în care clasa politică atât de imbecilă, insensibilă, hăbăucă și-a adus contribuția covârșitoare la situaţia socială şi politică a României de azi.
Volumul de poezii „Iluminări perene” este tipărit la
Editura „Valea Verde” Sighetu Marmației, director Ion Mariș și are trei părți:
„Poemele peregrinării”, „Regatul amintirilor” și „Poemele dezmărginirii”.
Fiind la a 29 carte de autor, vă dați seama că
George Petrovai, economist la bază, stăpânește cu acuratețe limba română și
reușește să capteze atenția cititorului prin versuri melodioase, simple, dar
tăioase ca un bisturiu!
George Petrovai face un lucru firesc dacă ne gândim
la modul cum gândește viața știind că suntem trecători pe acest pământ: „Suntem
cu toții călători/ pe-acest pământ batjocorit/ și doar sfârșitul iminent/ ne
pune-n față ce-am greșit.// „Atunci cu toții devenim/ mai înțelepți ca
niciodată,/ căci viața ni se-nfățișează/
absurdă și-n greșeli bogată” („Suntem cu toții călători”).
Prima poezie „8 Martie” (Ziua Femeii de
pretutindeni) este un omagiu adus Femeii în calitate de mamă, soție, soră,
fiică, dar poetul se arată deranjat de cei pentru care această zi e doar o „cutumă”,
un obicei în a fi în pas cu ceilalți care oferă „flori, zâmbete, felicitări,
cadouri”.
N-am putut să trec peste poemul „Se duc poeții, se
tot duc...” (spre neuitarea lui Valer Sabău și Ion Burnar) , poezie care m-a
mișcat profund prin puterea de sinteză a lui George Petrovai: „Se duc poeții și
nu mai știm/ de-ajung în vreun lăcaș de sticlă;/ dar știm că în județ și-n
țară/ fără de ei e-un spor de pâclă.// Căci poezia alta nu-i/ - ca muzică a
slovelor -/ decât nectarul stors cu trudă/ din fandoseala muzelor,// care pe
urmă-i picurat/ în inimi de alean robite,/ ca omul mai uman să fie/ prin zbor
spre zări nemărginite...// Te-ai dus Valer, luând mărgeaua/ din zestrea
șarpelui cu pene,/ ca Ionu Împăratului/ netimpul să și-l bucure alene.// Acum
c-amândoi sunteți/ pe plaiurile veșniciei,/ unde precis vă
delectați/cu-ndivinarea poeziei...”.
Continuă cu alte poezii cu subiect biblic precum „Magii
Orientului” și „Crucificarea Lui și-a noastră”, „ În lumea umbrelor...”,
„Suntem cu toții călători” și mi-am dat seama că apariția acestei cărți în
apropierea Sărbătorilor Pascale a fost bine gândită de autor. De fapt este un
dar pascal, care ne mai răcorește în căldurile ce vin și nedreptățile tot mai
mari ce se fac în România anului 2024! Ce să mai vorbim despre mincinoșii care
candidează în acest an și promit „marea cu sarea”, „câinii cu colaci în coadă”,
etc.
Când face
comparație cu tâlharii care-l mărginesc pe Iisus pe cruce și hoții de azi
devine acid și ne fixează în realitatea românească a anului 2024: „...Mă rog,
pe-atunci unii tâlhari/ erau amarnic pedepsiți,/ ca ceilalți muritori, din
teamă,/ să nu fie de răi smintiți.// Pe când acuma, tâlhăria/ nu doar că-i artă planetară/ (cei mici șutesc câte
ceva,/ baștanii fură-ntreaga țară),// dar sunt închiși doar câțiva ani/ după o
lungă tevatură/ și nimeni (la români, de pildă)/ nu-i intrigat de furătură// în
sensul confiscării ei./ Așa că hoțul liberat,/ cu tifla dă celor onești/ pentru
că el s-a descurcat// (cică, de hoțul
nu e prins,/ se cheamă că-i un om cinstit!),/ ba chiar parlamentar devine/ cu
banii ce i-a rostuit”.
Partea a II-a a volumului este, în fapt, un
poem-fluviu, care dă și titlul acestei părți iar George Petrovai se întoarce în
timp, când era un puști, deapănă amintiri despre mama (o bună croitoreasă) despre tata, despre neamuri și vecini. Face o
istorie amplă a familiei și vieții din secolul trecut, scrie cu sensibilitate
și nostalgie despre școala serioasă care se făcea atunci, în comparație cu cea
de astăzi: „Mi-aduc aminte ca acum/ de testu-n prima zi de școală:/
Învățătoarea ne-a primit/ c-un text scris mare pe o coală,// ca să cunoască
chiar din start/ a noastră rampă de lansare/ spre-nvățătura ce urma/ să ne-o
transmită cu răbdare.// Doar eu și încă un băiat/ i-am spus că stăpânim cititul
-/ colegul lent silabisând,/ iar eu rostind întreg cuvântul”. Continuă cu
„Crăciunul de altădată” ca să-l parafrazez
pe Sorin Petric: „De neuitat e ritualul/ cu porcul de Crăciun tăiat,/
printre nămeți cât mine de înalți/ și pe un ger descreierat.// (Păi da,
c-atunci era zăpadă/ și ger de pietrele crăpau,/ cu sănii trase de căluți/ și
clopoței ce clincheteau.// Însă în era mașinistă,/ când toate peste cap s-au
dat,/ nu-i nici zăpadă, nu-s nici sănii/ și nici un trai îndătinat!)”. Continuă
cu aceeași bucurie să-și aducă aminte de celelalte anotimpuri, de mersul la
scaldă, de cultivarea cânepei industriale (acum se cultivă o altă cânepă, din
păcate!) și procesul de prelucrare a ei în țesătură, pe care copiii le purtau
cu mândrie, despre porțile maramureșene. Din nou face comparație cu vremile de
azi și devine din nou pesimist: „Pe cine, dar, să mire faptul/ că astăzi, când
ne sufocăm/ de plastice și chimicale,/ noi cânepa o regretăm?!”.
Continuă ideea din primele două părți și aflăm că
”Toate-s astăzi răsturnate” și scăparea vine de la Creator prin „Rugăciune”:
„Atotputernice Părinte,/ Te rog din suflet ca atunci/ când voi pleca din lumea
asta/ (haină, strâmbă și nătângă),/ să-mi dăruiești doar o fărâmă/ din
dragostea-Ți nelimitată/ și-apoi să faci un grădinar din mine,/ cum în viață
și-a dorit/ al Soarelui poet Tagore,/ ca astfel hiper-înzestrat,/ o veșnicie
să-ntrețin/ lumina fără istov a Iubirii/ în flori, grădini și-al inimii
preaplin”.
George Petrovai se dovedește încă o dată un fin
observator al lumii în care trăim, prost cârmuită, în care banul și interesele
primează. Înverșunarea cu care demască și scrie împotriva anomaliilor nerușinate
ne dă un licăr de speranță că totuși există viitor! Pentru copiii și nepoții
noștri...
Gelu
DRAGOȘ, U.Z.P.R.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu