„Viața asta-i o fecală!”

Am fost, sunt și voi fi un om vesel. Cu toate că acum nu mă recunosc nici eu și, cu atât mai puțin, cei care mă cunoșteau din alte vremuri. Mediul este mai tare ca omul, am auzit și habar nu am cine a spus asta. Dar mare dreptate a avut. Din lumea boemă a studenției mele lungi, presărată cu spectacole și alcool, am trecut în lumea dură a mineritului. După trei luni îmi apăruseră pete în barbă, de mărimea unor monezi mărișoare, în care nu îmi mai creștea părul. Mi-am impus atunci altă abordare a vieții etc., etc. bla-bla...

Am văzut accidente teribile, chiar mortale, a fost o lecție dură pentru mine, Vedeam viața altfel, nu numai partea veselă a ei.

Apoi am intrat între mafioți. Din postura de redactor sau redactor șef al unor publicații sau de realizator de emisiuni de televiziune am avut contact cu o grămadă de oameni politici, de la nivel local la nivel central. Am constatat că pe măsură ce treceau anii le creștea nesimțirea. Și în relația cu ei am abordat acel stil pe care mi-l impusesem după cele trei luni de minerit: să nu mă mai consum atât, să găsesc soluții la orice problemă etc., etc., bla-bla...

Numai că în ultima vreme am dat nas în nas cu o problemă pentru care nu am cum să găsesc soluție. M-am întâlnit cu ea de mai multe ori, indirect, și m-a afectat, m-a făcut să îmi aduc aminte de alte vremuri.

Era prin 1981, terminasem liceul, cu medie scăzută la purtare, dat afară din cămin, eram un licean bun la învățătură dar care fugeam noaptea din internat pentru a merge la chefuri. Vara nu am intrat la facultate, la Cluj, la Electrotehnică (absolvent de actual Barițiu fiind) și am mers toamna să dau la Brașov. Acolo am vrut să dau și vara, aveam un prieten cu care copilărisem. Eu picasem cu 5,01, la Brașov se intrase cu 5 și sunt sigur că rigorile la corectare nu au fost așa mari. A mers cu mine și un coleg de școală generală și de liceu, Ioan, bun la învățătură. Am văzut că erau vreo 7-- înscriși pe 6-7 locuri și am zis că sunt șanse mici să fim între primii, așa că eu am plecat la Petroșani, pentru Facultatea de Mine. El nu a venit. Eu am intrat, viața mea a avut cursul ei, a lui a fost pe alte coordonate. Și s-a terminat la doar 3 luni după ce ieșise la pensie....

După ce am revenit în Baia Mare l-am cunoscut pe Marian Ilea. Contestat sau admirat, era o voce puternică în zonă, nu numai în lumea presei. Am fost, relativ recent, la înmormântarea lui. M-a frapat faptul că lume cu care împărțise multe o perioadă lungă nu au fost lângă el pe ultimul drum. Sunt multe de zis, incluziv eu îmi reproșez că nu am fost la o înmormântare din familia mea...

Ce m-a lovit însă în suflet a fost atunci când am fost aproape de sicriu, după ce a fost dat jos capacul, și am văzut că Marian nu mai semăna cu cel pe care îl știam. Imaginea lui m-a făcut să refuz și invitația Ramonei Coardă și a lui Ghiță Porumb de a merge la pomană. Am ieșit din cimitir cu lacrimi în ochi. Adi Paraschiv, amic pierit într-o avalanșă pe Creasta Cocoșului, spunea: ”Omule, iubite sat/ Viața asta-i o fecală!”. MI se adeverește, cu fiecare zi ce trece, că avea mare dreptate!

Nu numai că e o fecală dar atunci când pleci de pe lumea asta nici măcar nu pleci cu chipul pe care îl aveai. Camelia Sava, soția lui Semaka (membru în ”Vacanța Mare”, mort în accident de mașină) nu a fost de acord să se ridice capacul sicriului, pentru ca lumea să și-l amintească pe Dan așa cum era înainte, nu cum arăta după accident...

Așa-i că am gânduri vesele duminică seara?!

De încheiere, așa, un bănculeț pe tema asta. Se întâlnesc doi bătrânei. ”Salut!”, ”Salut, ce mai faci?, discuția clasică. Apoi unul îl întrebă pe celălalt ce îi mai face soția. După ce a pus întrebarea și-a adus aminte că soția ăluia murise. ca să o dreagă, a întrebat: ”Tot moartă, tot moartă?”...

Ioan BUDA TZETZU