Mărturisiri...

Am citit în urmă cu câteva minute o poezie semnată Sorin Poclitariu, având ca subiect plecarea (nu spre Moscova!) lui Prigojin. La final, poetul dă un mesaj, încheiat cu ”Să știți că v-am iubit!”. Treaba asta mi-a adus aminte de vremea studenției mele, de un spectacol în Aula Institutului de Mine Petroșani și de administratorul cantinei, Gurlui.

Nu mai țin minte anul, prin 1985-1986 cred, într-un spectacol prezentat în aula institutului, am jucat o scenetă despre o ceată de studenți care, după ce au picat examenele, au plecat în pădure și s-au făcut haiduci. Țin minte că Mitică Moglan era potera și se tot învârtea în jurul focului la care stăteam eu, Radu Pietreanu și ceilalți haiduci. ”Sunt potera, v-am înconjurat!”, zicea apoi. ”Nu am observat”, i-am răspuns. ”Nu-i nimic, vă mai înconjor o dată”, a zis Mitică și a mai făcut o tură în jurul focului. Apoi a început lupta. Potera ne-a biruit, până la urmă. Eu, căpitanul haiducilor, m-am târât, cu ultimele puteri, până la marginea scenei și, privind spre spectatori, am zis:”Spuneți-i administratorului cantinei că l-am iubit!”.

Treaba asta se petrecea sâmbătă seara și întâmplarea a făcut că grupa mea a intrat de serviciu la cantină luni dimineața. Nici nu am ajuns bine că am fost chemat de Gurlui la el în birou. ”Măi Țețule, de ce mă iubești tu pe mine?”, m-a întrebat. ”Nu știu, tovarășe administrator, nici eu nu îmi pot explica”, i-am răspuns. ”Debarasat, spălat veselă, spălat pe jos”, a venit sentința. M-am apucat de treabă și, după ce am terminat maldărul de vase murdare, am primit o vizită. Gurlui a dat cu degetul pe o farfurie și a decretat: ”Operațiunea este executată necorespunzător, se repetă!”. Am mai spălat o dată vasele dar am primit același verdict. ”Tovarășe administrator, spăl vasele astea de câte ori vreți dar teamă mi-i că o să îmbolnăvesc pe toți ce care mănâncă din ele”, i-am zis. ”De ce?”, m-a întrebat. ”Am blenoragie”, i-am răspuns. ”De ce nu ai zis până acum?”, a venit altă întrebare. ”Acum mi-au apărut simptomele”, i-am răspuns. ”Nu te cred până nu îmi aduci hârtie de la medic”, mi-a zis. Nu știu ce credea el despre bolile venerice dar eu nu am auzit ca blenoragia să se transmită prin veselă...

Am ajuns la cabinetul doctorului Iliaș, cel la care ajungeau toți cei pe care îi mânca pielea! Era doctor la Dermato-Venerice. Când m-a văzut mi-a zis: ”Iar?”. ”Nu, acum îmi trebuie numai adeverință”, și i-am explicat ce mi s-a întâmplat. Am primit hârtia, am arătat-o administratorului cantinei și mi-a zis să nu mă mai duc prin cantină, să îmi las numai colegii să lucreze. Normal că așa am făcut!

Deci, Sorin Poclitariu, înțeleg că ne iubești dar să nu te prind că ajungi pe la mine prin bucătărie să îmi speli vasele că nu te văd bine!

Ioan Buda TZETZU

Mărturisiri... Altele!

Prin anii nebuni ai studenției mele am intrat în istoria CFR pentru două lucruri: proces cu Căile Ferate Române pentru neplata biletului (episod povestit cândva pe aici) și amendă pentru călătoria cu... mărfarul.

Prin anii '80, produsele cosmetice de calitate erau o raritate. Cu un săpun sau un spray cucereai fetele, îmbunai medicii, rezolvai orice problemă. Dacă puneai și un pachet de Kent lângă, ohooo!

La un sfârșit de săptămână, aflând că mă duc la Alba Iulia (unde aveam mulți prieteni, și mai am dar nu i-am mai văzut de multă vreme!), câteva colege m-au rugat să le cumpăr sprayuri. Aflaseră că sunt în magazine sprayuri 8X4 și Bac, habar n-am prin ce conjunctură ajunse acolo. Am petrecut câteva zile prin Alba Iulia și am plecat spre Petroșani cu un rucsac plin de sprayuri. Luni dimineața, am urcat într-un tren care pleca din Simeria spre Petroșani. Numai că nu m-am uitat că, pe panoul cu Plecări, la trenul respectiv era o steluță și, în josul panoului, se preciza că trenul circulă, lunea, doar până în Baru Mare (o localitate de pe traseu). Ne-am pomenit rămași în Baru o grămadă de oameni, care habar nu aveam de treaba asta. Unii au ieșit la ocazie, alții au urcat într-un mărfar despre care aflasem că adusese cărbune și acum se întorcea gol în Valea Jiului. Pe traseu au mai coborât câțiva călători, sărind din tren în localitățile unde trebuiau să ajungă.

Când a oprit trenul în gara Petroșani, am văzut mai mulți milițieni pe peron. Am coborât și m-am dus la cișmea, să mă spăl de praful de cărbune cu care mă umplusem în timpul călătoriei pe scările vagoanelor mărfarului. Am auzit o voce: ”Și ăsta a fost!” și apoi un miliția m-a luat și m-a dus la Miliția TF (Transporturi Feroviare). M-au pus să scot ce am în rucsac și, când au văzut muntele de sprayuri, concluzia a fost: ”E marfă pentru bișniță. Se confiscă!”. Le-am spus că nu e pentru bișniță, că m-au rugat câteva colege să le iau sprayuri și una dintre ele e chiar fata lui Chelaru (care pe atunci era ceva șef peste milițienii din zonă). ”Sunați-l pe tovarășul Chelaru și întrebați-l dacă mai vrea sprayurile alea pentru fiica dânsului sau vi le lasă dumneavoastră!”, le-am spus. Fac o mică paranteză. Chelaru avea două fete, una chiar îmi era colegă de an dar nu cred că îmi zisese să îi cumpăr vreun spray. Poate își aduce aminte Camelia Corina...

Oricum, s-au dus cei doi milițieni care mă ”interogau” în altă cameră, au vorbit între ei și apoi au dat verdictul: ”Ne-am dat seama că sprayurile nu sunt pentru bișniță. Dar călătoria cu mărfarul e interzisă și trebuie să plătiți amendă”. Nu mai știu cât era, dar am plătit. Că nu am fost chemat în alt proces cu CFR-ul, pentru neplată!

Autor: Ioan Buda Țzetzu

Alain Delon mărturiseşte că a vrut „să fie cel mai bun, cel mai frumos, cel mai puternic” pentru femeile din viaţa sa!

Actorul Alain Delon mărturiseşte că a vrut „să fie cel mai bun, cel mai frumos, cel mai puternic” pentru femeile din viaţa sa, în prefaţa unei cărţi care îi este dedicată şi care va apărea pe 5 mai la editura Martinière şi care a fost consultată în avanpremieră de AFP.

Ilustrată cu fotografii personale niciodată publicate, „Alain Delon, Amours et Mémoires” trece în revistă copilăria şi cariera actorului, film cu film.

„Dragostea m-a determinat întotdeauna să mă autodepăşesc”, scrie Alain Delon în această carte scrisă de Denitza Bantcheva, autoarea unei lucrări de referinţă despre Jean-Pierre Melville, şi Liliana Rosca, apropiată colaboratoare a actorului, care a strâns mărturii inedite.

„Nu visasem niciodată să fiu actor. Am intrat în profesie şi am continuat să joc prin femei şi pentru femei”, afirmă Alain Delon, 87 de ani, citând actriţele Brigitte Auber, Michèle Cordoue, Romy Schneider, Nathalie Delon şi Mireille Darc, precum şi pe mama ultimilor doi copii ai săi, Rosalie van Breemen.

„Dacă este un lucru de care sunt mândru, este cariera mea” care „nu ar fi existat fără întâlnirile cu marii cineaşti care m-au format şi sublimat”, a spus cel care a fost regizat în special de René Clément, Luchino Visconti, Jean-Pierre Melville şi Joseph Losey.

Jean-François Delon, fratele actorului şi asistent de regie la „Borsalino” sau „La Veuve Courderc”, povesteşte copilăria lor şi oferă amintiri de la filmări.

De asemenea, sunt consemnate mărturii ale lui Costa-Gravas, pentru care Delon este „fiara cinematografiei franceze, de neînlocuit şi inimitabil”, Sofia Loren, Claudia Cardinale, Jane Birkin şi Nathalie Baye.

Alain Delon, ale cărui poziţii personale au stârnit controverse, dedică această carte în special „tinerilor şi cinefililor viitorului”. El dezvăluie, de asemenea, o scrisoare postumă adresată lui Romy Schneider.

De asemenea, asigură „că nu s-a întâmplat niciodată nimic, oricât de surprinzător ar părea”, între Brigitte Bardot şi el: „De 65 de ani, avem cele mai bune relaţii amicale”. Într-o mărturie scrisă de mână, Bardot spune despre el că este „un dominator, care îşi ascunde vulnerabilitatea refugiindu-se în singurătate”.

„Dacă ar fi să mor mâine, conchide actorul, Dumnezeu să facă ceea ce face din dragoste, iar parafrazându-l pe Musset, aş vrea ca oamenii să spună despre mine: „A suferit adesea, a greşit uneori, dar a iubit. El a fost cel care a trăit şi nu o fiinţă artificială creată de mândria şi plictiseala lui”.

Sursa: NapocaNews 

Ca-n viață, cu suișuri și coborâri...

 

În viata fiecărui om sunt suișuri și coborâri, căderi și ridicări, trădări și iertări, invidie și respect, venerari și denigrari, dragoste si ura,... depinde de oamenii cu care te intersectezi. ( Cu mine viata a fost foarte darnica cu de toate și nu pot decât sa-i mulțumesc). Toate m-au întărit, toate m-au șlefuit, toate au fost lecții de viata din care am învățat.

Dar, fiecare om are o carte de vizita a sa personala, o carte în care sunt înscrise FAPTE.

Despre asta as vrea sa discut în postarea de azi.

Și nu ma voi lauda cu performantele mele in domeniul educational, desi as putea, nici cu funcțiile pe care vremelnic le-am avut( acelea se scriu într-un CV și le citește cine e curios), dar vreau sa aduc în atenția celor cu care m-am intersectat sau nu în ultimii 10 ani anumite acțiuni care pot sa stea scrise la capitolul FAPTE din viata mea. Și știți de ce?

1. Sa nu se spună ca nu am făcut nimic ( cum se obișnuiește atât de ușor sa se afirme )

2. Sa nu se uite!

3. Le-am făcut deoarece am simtit ca trebuie sa revoluționez puțin felul în care eu ca specialist în educație ( lucru certificat prin concursuri promovate) ma raportez la educabili.

Știți cum se spune când vrei sa obții un job?

Ce ai făcut în ultimii zece ani?

Iată cam ce am facut eu:

* pe lângă faptul ca mi-am respectat cu sfințenie fisa postului, am fost un om pentru care cuvintele IMPLICARE și INOVARE nu "au sunat a gol", ca inspector scolar pentru învățământ primar,

- am avut întotdeauna grija sa respect legislația în vigoare și seara când puneam capul pe perna sa nu ma bata gândul ca cineva a fost nedreptățit din cauza mea;

- am fost apărătoarea adevărului, indiferent dacă adevarul a fost al părintelui, al profesorului sau al elevului( m-am luptat cu un sistem în care adevarul elevului sau al parintelui era relativ, dar am facut-o! Iar când capul inspectorului general a atârnat de obiectivitatea rapoartelor mele, am fost chemata și mi s-a multumit)

- ca orice om s-a întâmplat sa și greșesc, dar am știut sa-mi recunosc greșelile și sa remediez rapid ce n-a fost bine;

- am respectat ELEVUL, PROFESORUL și PARINTELE( și când spun acestea ma refer la gradul meu de implicare în promovarea și susținerea intereselor fiecarei categorii, astfel încât sa ajut la evoluția fiecaruia)

- am avut tinte strategice clare pentru realizarea carora, pe langa activitatile cuprinse in fisa postului, am trecut la actiuni explorand bagajul meu creativ( din cele la nivel national )în munca mea ca inspector:

a) asigurarea egalității de șanse pentru toți elevii,

b) monitorizarea și îndrumarea cadrelor didactice astfel încât elevii sa beneficieze de servicii educationale de calitate

c) promovarea valorilor culturii naționale sau locale, prin oferirea de posibile modele de bune practici

Punctual ma voi referi la fiecare.

a) am alfabetizat toți copiii din zona Pirita, chiar dacă asta a însemnat la vremea aceea sa dispun demolarea unui perete, astfel încât sa stopez discriminarea; mi-am susținut ideea de asigurare a incluziunii, chiar daca a trebuit sa îmi asum ceva ce nu își asumau nici șefii mei la vremea aceea de frica unui conflict. Copiii de pe Pirita au mâncat la scoala un an întreg din donațiile făcute de cadre didactice și elevi din tot județul, la inițiativa mea!!!

Când am văzut procentul de promovabilitate și frecventa la cursuri a elevilor de etnie rroma( foarte scăzut, în prag de abandon) am ieșit din birou, am lăsat tocurile la schimbul unor pantofi de teren și m-am dus în casele familiilor rrome( de cele mai multe ori singura, doar cu dascălii elevilor) . Am mers din casa în casa, din coliba în coliba, la Fanate și la Ponorata. Și nu am mers sa fac poze, ci sa vorbesc cu oamenii, sa le aud nevoile, necazurile, sa înțeleg fenomenul și sa găsim împreună soluții.

AM FOST UN INSPECTOR DE TEREN, NU DE BIROU.

Când nu am fost capabila sa găsesc învățătoare pentru copiii de pe Pirita, m-am dus eu și am lucrat cu ei( in fond eram invatatoare)

Am spus mereu ca dacă din fiecare comunitate salvez un copil și ii dau șansă la o alta viata, eforturile mele nu sunt degeaba.

Pentru copiii de pe Pirita am amenajat ( împreună cu câteva invatatoare) o clasa dotata ca toate cele din școlile Baii Mari, pe cheltuiala noastră, iar când a trebuit sa ajut la îmbrăcarea copiilor cu hainele din donații, am facut-o în timpul meu liber cu tot dragul.

Când am ajuns în Somcuta la scoala din cartierul de rromi și am văzut ce greu se descurcau învățătorii ca elevii nu aveau caiete, instrumente de scris, blocuri de desen, acuarele, practic nimic, am lansat o campanie și am dus un microbuz plin cu donații din tot judetul, iar eu nu am plecat din zona pana nu m-am asigurat ca fiecare clasa este dotata cu dulap metalic de unde rechizitele sa nu dispară.

VA AMINTITI SPECTACOLUL CARITABIL PENTRU RAUL?

Am strâns 10 000 de euro intr-o seara ( am gandit, regizat,prezentat singura tot), cu ajutorul multor părinți darnici de la scoli din Maramureș, pentru ca un elev de clasa a șaptea bolnav sa își poată schimba locuință la un etaj inferior, în scopul posibilității de a merge la scoala.

În colaborare cu Protopopiatul ortodox din Offenbach, Germania, am distribuit colete pentru elevii romani cu situatie familiala precara din județ.

Pentru elevii grupurilor defavorizate am organizat pe perioada vacantelor de vara cursuri recuperatorii, la care au predat, în mod voluntar, profesori din tot judetul, indiferent de specializările lor

b)

Am ajuns la cele mai îndepărtate scoli din județ, pe toate coclaurile și am vrut sa ma asigur ca și elevii de pe crestele munților,din cătune, beneficiază de un act educational la standardele în vigoare.

V-O AMINTITI PE Anita-Renata Haiduc Beleni ?

Am organizat formari reale!!! cu aceasta doamna psiholog cu care m-am deplasat în tot județul ca ea sa va poată oferi consultanta în munca cu copiii cu tulburări comportamentale. În cadrul acestor formari cadrele nu au primit credite, dar au învățat practic cum sa se reinventeze pentru a avea adresabilitate unei categorii de elevi cu cerințe educative speciale. Aceasta a fost munca pro bono, din partea Anitei, iar eu nu eram în cadrul proiect, cum s-a afirmat. Am facut-o din preocupare pentru colegii pe care ii simteam in dificultate.

Am fost primul inspector de nivel primar care a organizat cursuri de formare în alternativa educationala STEP BY STEP în județul nostru.

Am inițiat și organizat tabere de creație, olimpiada de limba și literatura romana și matematica ( pentru elevii capabili de performante), iar când am conștientizat ca se depășește nivelul programei, am avut puterea sa le desființez, pentru ca SUNT O PERSOANA ASUMATA.

La solicitarea cadrelor didactice care făceau tot felul de formari și nu se alegeau cu mare lucru pentru a aplica la clasa am realizat emisiunile ORIZONTURI SCOLARE și.EDUCULTURA unde promovez de câțiva ani posibile modele de bune practici în educație.

Am discutat cu elevii din școlile de la oras, din sate, dar și cu deținuții din închisoare care sunt înscriși intr-o forma de școlarizare de nivel primar, iar acest lucru nu pentru imaginea mea, ci ca să le cunosc problemele si sa le dau o mana o ajutor dacă stătea în puterea mea.

Am fost preocupata de învățământul în limba romana din școlile cu predare în limba romana din Transcarpathia, ajunsa acolo împreună cu o delegație a prefecturii Maramures. Văzând deficitul de carte cu litere aparținând alfabetului latin, intoarsa în tara am organizat o acțiune de colectare de cărți de tip donații din tot judetul pe care le-am dus apoi în bibliotecile satelor românești de peste Tisa.

Am susținut interesele elevilor, printr-o foarte bună colaborare cu primarii, indiferent de culoarea lor politica( atașez aici poze cu primarii din Giulesti, Ocna Sugatag, Bogdan Vodă, Târgu lapus, etc).

La Ocna Sugatag( zona mea de responsabilitate) am participat la discuții cu reprezentanții fondurilor europene în vederea reabilitării corpului de clădire al scolii.

Am constituit grupuri țintă și am implementat la nivelul judetului doua proiecte cu finanțare europeana MATEMATICA DIGITALA și POVESTEA LIMBII ROMANE și am fost expert nivel primar în alte doua proiecte cu finanțare europeana ale ISJ Maramureș.

Am promovat experienta profesorilor premiați la gala MERITO .

c)

Animata de convingerea ca sta în menirea intelectualilor sa salveze autenticul maramureșean, am organizat sezatori cu dascalite pricepute în țesut, cusutul camesilor țărănești și am televizat aceste ateliere de lucru în scopul educării maselor.

Am revitalizat meșteșugul țesutului între intelectuali , crezând in puterea exemplului personal.

Am organizat simpozionane județene, prin care am promovat personalități ale culturii locale și naționale.

Am spus mereu lucrurilor pe nume( ceea ce mi-a adus animozități din partea celor vizați, dușmănie din partea celor ce se simteau prea inferiori deși ocupau posturi mult prea superioare , dar și respectul celor pe care i-am reprezentat.

Știți cu totii ca nu m-am ferit sa îmi asum orientarea mea politica de stânga, iar dacă persoanele promovate de social democrați la nivel local sau național am simțit ca nu ma reprezentau am spus-o sincer, public. Unii au apreciat, alții au considerat ca partidul nu are nevoie de un om cu coloana mea vertebrala și cu libertatea mea de exprimare la care țin atât de mult.

A fost o perioada din viata mea pe care nu o voi renega, dar care s-a incheiat!

Sper ca noile atribuții ca inspector scolar responsabil cu managementul instituțional sa fie la fel de provocatoare ca cele de inspector scolar de învățământ primar!

Natalia FORNVALD

Dorel Vișan la 85 de ani dă de pământ cu trendul mondial: „Dacă ești însurat de 40 de ani cu aceeași femeie și ai copii, ești un tantălău!”

 

Actorul Dorel Vișan la 85 de ani se revoltă împotriva trendului mondial care merge înspre dispariția căsătoriilor sau a sentimentului de patriotism. Vișan spune că toți cei care mai trăiesc ca pe vremuri sunt considerați desueți și criticați pentru opțiunile lor. Mai mult, Vișan spune că naționalismul a ajuns să fie asimilat xenofobiei.

„Pot să spun observația mea că s-a întors mașina lumii. Noi nu mai avem practică marilor virtuți. Tot ce a fost odată virtute și merit a devenit astăzi defect. Tot ce a fost defect a devenit virtute și merit. Acum dacă te naști alb poți să fii rasist, dacă ai patru copii cu aceiași femeie și ai trăit cu ea 40 de ani, astăzi ești un tăntălău depășit. Dacă ai fost crescut de familie într-o rigoare și mulțumești părinților, astăzi ești un fel de torționar de copii, împotriva creșterii armonioase a copiilor liberi. S-au schimbat lucrurile. Dacă eu sunt mândru de identitatea mea românească, și de valorile acestui neam, eu devin un fel de xenofob, un naționalist şovin. Aș da și alte exemple, dar pe urmă am alte și alte defecte. Această este mașina lumii și noi mergem cu ea înapoi”, a spus marele artist la o emisiune TV.

Sursa: NapocaNews

Mărturisiri cu speranța că faptele s-au prescris (XXI)

 Am postat ieri o poză, din vremea liceului. În poză eram împreună cu un coleg de clasă. Eram vesel, cu blugi și geacă de piele, plus o șapcă în carouri. De altfel una dintre poreclele pe care le-am avut în viață a fost Pătrățel (cred că de la carouri, nu de la... șunci!). O să povestesc altădată de porecle, acum mi se duce gândul către căminul în fața căruia a fost făcută poza.

Prin anii aceia (1977-1981, mă refer strict la perioada în care am fost licean), actuala clădire a Arhivelor Statului, filiala Maramureș, era folosită drept internat pentru băieții de la Liceul Electrotehnic (actual Barițiu) și Liceul Textil (acum Nenițescu, dacă nu mă înșel) și fetele de la Textil. Multe amintiri am cu căminul acela. Îmi aduc aminte de prima beție cruntă, într-un bloc de lângă Semilună, de dușul rece de la cămin și de plimbarea făcută (cu Marian Riza, prietenul meu bun și coleg de cameră și de bancă) pentru a-mi reveni. Tot cu el mergeam în baie, intram sub dușuri și, tremurând, stăteam sub apa rece spunând: ”Ce cald mi-i!”. Am în memorie masa de tenis din holul căminului și pe Vasile Chiș arătându-ne cum se dă un topspin. Ne bătea pe toți și pe el îl trimiteam la concursurile de tenis de la Agrofruct, cu misiunea să câștige și să ne aducă premiul: borcane cu piure de castane.

Erau faine drumurile pe care le făceam dimineața (de la cămin la liceu) și după-masa (cămin-liceu și viceversa, pentru a ne pregăti temele etc.) aliniați, în coloană...

Nu pot uita cum se încuia căminul seara, elevii fiind lăsați sub supravegherea lui Tivadar, student și pedagog de noapte. El se culca și eu ieșeam pe geam, coboram pe firul de la paratrăsnet de la etajul I și mergeam la chefuri în căminele de nefamiliști unde stăteau tinerele muncitoare de la Maratex, foste căministe în anii de dinainte în aceeași clădire. Habar n-aveam că în zonă stă pedagogul Petrescu, care m-a văzut și... m-a dat afară din cămin!

Despre astea voi povesti, mai în detaliu, altădată. Acum mă gândesc la bătaia pornită tot de la fetele textiliste, lăsate cu oameni mutilați și cu cercetări.

Fiind hormoni mulți prin zona aia, nu-i de mirare că veneau gășcarii din oraș pe-acolo. Nu se știe cum s-a pornit într-o seară o dispută între băieții căminiști și câțiva șmecheri din oraș. Orășenii au plecat, lansând amenințări și promisiuni că vor reveni. S-a declanșat agitația prin cămin. Fiecare se înarma cu ce putea: unii își făceau pulane împletite din cordoane de telefon (fiind liceu electrotehnic, pentru poștă și telecomunicații, se găseau destule), alții deșurubau picioarele de la scaunele din cantină. Toți așteptau seara bătăliei.

Într-o zi, întorcându-mă din oraș (făceam vizite pe atunci într-un bloc de pe malul Săsarului) m-am mirat când am văzut pete de sânge pe trotuar, în apropierea căminului. Am ajuns în cămin și am aflat că veniseră băieții din oraș și s-a pornit lupta. Au ieșit băieții din cămin și au început să dea în vizitatori. În afara pulanelor și a picioarelor de scaun au folosit și crengi rupte din copacii de lângă cămin.

Unul dintre orășeni și-a prins mâna între portița din bare metalice și zidul din bolțari care delimita atunci curtea. Mâna i-a fost turtită și nu știu dacă a mai putut-o folosi vreodată. Alt bătăuș a primit un cuțit în burtă de la un căminist. Nu mai țin minte cine este cel care a folosit arma albă dar știu că a fost dus la școala de corecție. Oricum, au venit milițienii, au făcut cercetări și nimeni nu a fost sancționat, cu excepția celui care dăduse cu cuțitul.

Erau vremuri când în căminul acela era viață. Acum acolo e... istorie!

 

Ileana Vulpescu la 80 de ani!

 „La 80 de ani, cum nu mă pregătesc de grădiniţă, am tras şi eu nişte concluzii despre lumea-n care trăim. Pământul ― socot ― este ori un loc de ispăşire ori o colonie penitenciară a altei lumi, iar noi, orişicum, cobaii. Cu aceste vederi, am zis că, dacă tot mi s-a dat viaţă, atunci s-o trăiesc. Modest, fără fumuri, într-o lume tot mai restrînsă. Oricum, altă viaţă nu mi-aş dori. Scriu fiindcă am vrut să comunic în felul ăsta cu semenii mei.

                  ..........................

Am trăit pînă la 15 ani în regim monarhic, pe urmă în comunism şi, din 1990, în regimul succesor acestuia, în care s-au ilustrat o mulţime de nepoţei ai Kominternului. Bine ― un bine pentru toată lumea ― n-a fost niciodată-n România; şi nicăieri pe Pămînt. Nu mi-a fost drag internaţionalismul comunist, nu mi-e drag nici internaţionalismul capitalist. Mă doare să văd că patriotismul este asimilat sifilisului şi blenoragiei. Mă-ntristează să văd că, în comparaţie cu politica, bordelul este o mănăstire. Că învăţămîntul este o parodie, că-n spitale trebuie să-ţi aduci şi tifon de-acasă. La acest ultim capitol am bătut de departe comunismul. 

Cultura a ajuns o aventură individuală, iar limba română din mass-media, o păsărească de rîs şi de plîns. Ce fac eu ? Mă uit cum fuge timpul. Viaţa m-a-nvăţat să rîd cu măsură şi să-mi economisesc lacrimile.

Dacă într-un viitor neprecizat cineva m-ar mai citi şi m-ar comenta, aş dori să se refere doar la ceea ce-am scris. N-am nimic de ascuns autobiografic, dar îmi consider viaţa cît se poate de banală; deşi n-am trăit-o-n dorul lelii.

La 80 de ani ― le urez tuturor (şi mai ales celor tineri) să-şi întărească vîrtos cocoaşa, să-şi poarte cu demnitate crucea şi să se bucure de fiecare clipă ca şi cînd ar fi ultima.”