Alexandru Racu: “În urmă cu 1 an și 8 luni, expertul național nr. 1 ne spunea că în maxim un an și jumătate Putin pică”

În urmă cu 1 an și 8 luni, expertul național nr. 1 ne spunea că în maxim un an și jumătate Putin pică. Acum ne spune că situația e, într-adevăr, proastă pentru Ucraina, dar tocmai din acest motiv a sosit momentul să trimitem (și noi) trupe sub comanda lui Macroneon.

E drept, expertul nostru admite că a crescut chiar și riscul de război nuclear, dar subliniază că asta nu ar trebui să ne sperie, nici să ne facă să dăm înapoi, deoarece, ne asigură el, ar putea să fie cel mult război cu nucleare tactice, nicidecum d-ăla nasol cu nucleare strategice.

Deci n-avem motive să ne temem, și cu atât mai puțin am avea motive să ne îndoim de predicțiile experților, știut fiind faptul că tot ce au spus până acum s-a adeverit pe deplin.

Autor: Alexandru Racu

Alexandru Racu: „La fel ca și Putin, și liderii din Occident care s-au angajat în acest joc periculos suferă de prea multă încredere în ei”

 

Pericolul cel mare e că războiul se desfășoară simultan pe două planuri, am putea chiar să spunem în două registre temporale sau două epoci diferite. Pe de o parte, sunt scene parcă extrase din cel de-al doilea război mondial, în care o națiune rezistă eroic în fața unei agresiuni de tip fascist a unui imperiu și rezistând își consolidează identitatea națională. Faptul cu pricina e o sursă de inspirație pentru întreaga lume, de revitalizare a democrației, de reîntoarcere de la decadența democratică cu care ne obișnuisem în ultimii ani la eroismul democratic care a învins fascismul în al doilea război mondial. De fapt, fără tirani nu sunt eroi și dincolo de tragedia umanitară asistăm la o indubitabilă afirmare a spiritului uman venită dintr-o altă epocă pe care nu ne mai așteptam să o vedem după ce Fukuyama anunțase sfârșitul istoriei și inevitabila regresie către ultimul om. Din contră, suntem din nou în plină istorie, ne-am reîntors la dialectica hegeliană și lupta pentru recunoaștere, lupta dintre stăpân și sclav, dintre tiran și asuprit, în care cel din urmă își afirmă și își câștigă umanitatea prin faptul că preferă să moare decât să se supună.

Toate acestea sunt, într-adevăr, înălțătoare, dar cuprinși de entuziasmul eorismului uităm că bătălia asta se dă în secolul XXI, printre centrale nucleare dintre care una tocmai ce a fost afectată de un incendiu și că tiranul, în cazul de față, are arme nucleare. Mai mult, pe măsură ce este tot mai umilit și se adâncește tot mai mult în dezastrul în care s-a băgat din nesăbuniță, joacă tot mai riscant. Cred că până în momentul de față ar fi trebuit să înțelegem caracterul lui Putin. E genul de om care nu dă înapoi, pe care rezistența îl întărâtă, pentru care înfrângerea și umilința aferentă reprezintă cel mai negru scenariu pe care refuză să-l accepte. Ambiția și orgoliul nemăsurat nu mai lasă loc de empatie și responsabilitate, dar în același timp îi lipsește adevăratul curaj, acela de a recunoaște că a greșit și că e timpul să se retragă.

Cu genul ăsta de om s-a negociat dacă nu foarte prost, atunci cel puțin foarte riscant. Căci e genul de om care nu poate să se oprească și tocmai d-aia nu va accepta să fie oprit nici de NATO, nici de poporul ucrainean, poate nici chiar de poporul rus, ținând cont de mijloacele de represiune pe care le are. Dacă nu va merge chiar până la capăt, unde capătul este butonul nuclear, e clar că va forța cât mai mult limita a cărei rezistență îi sporește înverșunarea. Ca orice tiran, poate fi oprit doar atunci când este asasinat de una dintre gărzile de corp. Dar chiar nu știm dacă se va găsi cineva să o facă și ce va urma după. Așa că ne lăsăm la mâna lui Dumnezeu.

La fel ca și Putin, și liderii din Occident care s-au angajat în acest joc periculos suferă de prea multă încredere în ei, de hybris. Ăsta e lucrul care mă sperie cel mai mult atunci când vorbesc cu partizanii escaladării dintr-o tabără sau alta. Toți cred că dețin controlul și că pot forța nota, că îi pot da o lecție adversarului, ocazie pe care nu trebuie să o rateze. Și uite așa am ajuns în actuala situație care pe zi ce trece scapă tot mai mult de sub control. Dar e o vorbă în popor: nu te pune cu nebunul! Realitatea e că Putin are nevoie disperată de o victorie și pare dispus să facă orice ca să o obțină. Ne place să credem că și de data asta blufează deși de fiecare dată când am crezut că o face nu a făcut-o. Și nu dăm înapoi pentru că în timp ce el e îmbătat de propriul orgoliu de lider mesianic prin care își duce poporul la dezastru, noi suntem îmbătăți de eroismul ucrainean și de faptul că după ani buni de depresie postistorică și de resemnare neputincioasă în fața Apocalipsei care vine peste noi încet și sigur, avem în sfârșit pentru ce să murim, cu glorie, ca niște oameni adevărați, și părem tentați să dăm Apocalipsa pe fastforward.

Singurul care îi poate oferi lui Putin victoria de care are nevoie pentru a-și restabili prestigiul e Joe Biden care trebuie să semneze acum, în al doisprezecelea ceas, un tratat prin care se angajează să mențină o Ucraină neutră, în afara NATO. Evident, nu trebuie să îi ofere asta pe gratis, ci la schimb pe retragerea trupelor ruse și pe revenirea la situația de dinaintea războiului. Evident, victoria lui Putin va fi fără glorie. Mai mult, regimul său este iremediabil compromis și se va prăbuși sub propria greutate în ultimii ani. E jalnic să câștigi doar pentru că a-i reușit să șantajezi o planetă întreagă aflată în era nucleară cu iresponsabilitatea ta, conștient fiind că dacă ai fi făcut același lucru într-o altă epocă istorică, în care umanitatea nu își crease tehnologia cu care să se poată autodistruge, ai fi sfârșit ca Hitler sau ca Gaddafi.

În același timp, poporul ucrainean a câștigat deja o mare victorie morală și respectul întregii umanități, o victorie care, indiferent de situația militară și geopolitică, le va consolida identitatea națională pentru secole de acum înainte, ceea ce înseamnă că planul lui Putin de a integra Ucraina în cadrul Russiky mir e iremediabil compromis. Din păcate, era clar de la bun început că aceasta era singura victorie pe care putea să o obțină Ucraina. Micile națiuni luptă eroic și își câștigă gloria pentru eternitate, dar în cele din urmă, în lumea de aici, hărțile le trasează marile puteri pe baza unor calcule realiste, de care avem nevoie mai mult decât oricând, căci în urma unui dezastru nuclear vor dispărea, odată cu omul, și virtuțile sale care fac ca viața umană să merite să fie trăită și care nu vor fi uitate, la fel cum nici josniciile nu vor fi. Din perspectiva istoriei și a lui Dumnezeu, Putin a pierdut, ucrainenii au câștigat, orice s-ar întâmpla de acum înainte. Și la fel cum istoria nu uită, nici Dumnezeu nu se lasă batjocorit (Galateni 6, 7).

La șaptezeci de ani de la revolta antinazistă din Varșovia, aceasta este starea de spirit a tinerilor polonezi, iar poeții moderni încă imortalizează acel moment glorios care nu poate fi uitat. Cel mai grav eșec al lui Putin e că prin aventura sa nesăbuită a reușit să creeze memorie, memorie națională, aceeași memorie datorită căreia Polonia nu va mai putea fi niciodată supusă de Rusia. Decât cu bomba nucleară, expresia ultimă a egoismului, lașității, neputinței și frustrării. Lui Putin i se poate oferi o victorie politică și putem să sperăm că ea va aduce pacea. Victoria morală nu i-o poate oferi nimeni, pentru că o astfel de victorie nu se câștigă cu armele, ci cu sufletul.

 

Autor: Alexandru Racu

Alexandru Racu: „Când terminăm cu mascarada asta și îl trimitem pe Iohannis înapoi la Primăria Sibiu”

 

Ideea e simplă: PNL are 25% din 33% dintre alegătorii înscriși în listele electorale care au votat în 2020. Un fleac. Un fiștilic. Dar cu aceste 25 de procente plus cele strânse de la UDMR ei vor să guverneze țara. În regim de armistițiu.

Celelalte partide, care au împreună 70%, trebuie să dea dovadă de “responsabilitate” și să voteze guvernul lui Iohannis. Că așa vrea mușchiu’ lui. Adică Iohannis impune un guvern PNL-UDMR care reprezintă 30% din electorat, celelalte partide se execută cu să trăiți șefu’ (să trăiți domn general!) și votează “guvernul meu” din “responsabilitate”. Iar mai încolo, dacă se milostivește măria sa, poate vă dă și vouă ceva, un ciubuc pentru primari, hai un minister două, mai vedem.
Cică așa arată o democrație. Chiar nu e departe viziunea asta de viziunea lui Carol al II-lea.
Nu serios, că eu deja încep să mă plictisesc. Când terminăm cu mascarada asta și îl trimitem pe Iohannis înapoi la Primăria Sibiu unde se obișnuise să fie ales cu 90%? Mai există bărbați politici în țara asta? Sau ați ajuns toți niște cârpe cu care își șterge Klaus Werner pantofii? Același Klaus Werner care în urmă cu 2 ani se ascundea de Viorica prin boscheții de lângă BCU.

Autor: Alexandru Racu

Alexandru Racu: „E imposibil de înțeles de cine ne apărau soldații români trimiși în Afganistan pe banii contribuabilului român”

 Ne revoltă primitivismul medieval al talibanilor care nu le lasă pe fete să meargă la școală. Dar noi – inclusiv noi românii, că și noi am participat la intervenția militară din Afganistan – cât de raționali suntem în condițiile în care cheltuim o mie de miliarde de dolari, ca să democratizăm Afganistanul, bani cu care am fi putut să hrănim toată Africa, pentru ca la final să lăsăm în urmă un stat complet disfuncțional care se prăbușește ca un castel de cărți de joc? Dar ce vorbesc de Africa: e suficient să ne uităm în propria ogradă, că avem și în țară zone care arată că Africa, dar dăm mai mult de 2% pentru “apărare”, deși e imposibil de înțeles de cine ne apărau soldații români trimiși în Afganistan pe banii contribuabilului român, bani cu care se puteau face atâtea lucruri realmente utile în România.

Autor: Alexandru Racu

Alexandru Racu: „Cred și că impactul orei de educație sexuală asupra sarcinilor la minore va fi egal (sau în cel mai bun caz aproape egal) cu zero”

 

Cred că în cadrul orelor de educație sexuală pentru clasa de mijloc ar trebui să li se spună sincer fetelor cum stă treaba cu fertilitatea după treizeci de ani și cu singurătatea după patruzeci, pentru a le ajuta să își dea seama dacă chiar vor s-o ardă cu “prietenul” șapte ani, pentru ca la capătul celor șapte ani (sau mai mult) prietenul să le spună că el “încă nu se simte pregătit” pentru implicarea într-o relație serioasă.

Mai cred și că impactul orei de educație sexuală asupra sarcinilor la minore va fi egal (sau în cel mai bun caz aproape egal) cu zero, problema rezolvându-se nu prin educație sexuală în mod particular, ci prin școlarizare ca mijloc de ascensiune socială la modul general, adică prin școlarizarea de modă veche, anteneoliberală, la care un număr foarte mare de copii din România nu mai au acces efectiv, iar când școlarizarea reușește totuși să te bage în clasa de mijloc, deseori ascensiunea socială vine la pachet și cu patologiile clasei de mijloc, cum e cea descrisă în paragraful anterior. Din păcate.

În rest, pe bărbați Biserica îi învață să își iubească soția și familia până la moarte. Adică, încearcă să cultive tocmai acele virtuți a căror dispariție se simte tot mai mult în rândul clasei de mijloc: fidelitatea, devotamentul, dăruirea, jertfa. Nu întotdeauna reușește și reușește tot mai puțin în vremurile astea în care influența ei asupra noilor generații e tot mai scăzută, dar măcar încearcă.

În schimb, educația sexuală te învață să îți învingi rușinea, ceea ce pornografia omniprezentă în zilele noastre (și societatea de consum, în general) oricum reușește să o facă mult mai eficient. Din acest punct de vedere, chiar nu cred că educația sexuală mai are ce să strice la cei deja pervertiți, e doar o celebrare jalnică a trendului degradant, la fel cum nu cred că cei câțiva adolescenți care rezistă prin minune și prin resursele de proveniență familială și eclezială la presiunea tentațiilor concrete din zilele noastre vor ceda atunci când le va face teoria sexomarxistă o oengistă ridicolă, care în multe cazuri o arde nefericit cu “prietenul” (sau singură) și își compensează frustrările personale prin misiunea sfântă de a-i izbăvi pe copiii altora din ghearele medievalilor.

Sigur, femeile cu adevărat emancipate (întâi de toate financiar, ceea ce înseamnă că genul ăsta de emancipare e un privilegiu foarte restrâns, chiar și în rândurile clasei de mijloc) se vor descurca și fără bărbat, mai ale acum că există donatori de spermă și mame surogat, la fel cum copiii lor de sex masculin nu se vor descurca să fie soți și tați dată fiind lipsa (mai mult, demonizarea) modelului.

Dar astea sunt țăcăneli care afectează o minoritate privilegiată și / sau hiperideologizată. Cum am spus, cei mai mulți / cele mai multe suferă fie de sărăcie și analfabetism, adevăratele cauze ale sarcinilor la adolescente, fie de precaritate economică și afectivă: se chinuie să își plătească creditul și n-au cu cine să își întemeieze o familie.

Autor: Alexandru Racu

Alexandru Racu: „N-avem de gând nici să tăiem de la rachete, nici să impozităm bogătanii, așa că îi belim pe bugetari, în bună tradiție a dreptei autohtone.”

 

Complet grețos mi se pare faptul că ăștia nu vin pur și simplu să spună da bă, tăiem, că suntem neoliberali și în calitate de neoliberali am fost votați, e criză, în mare parte provocată tot de ei, și n-avem de gând nici să tăiem de la rachete, nici să impozităm bogătanii, așa că îi belim pe bugetari, în bună tradiție a dreptei autohtone. Nu, toată această manevră simplă și ușor de anticipat, pe care poporul – sta-i-ar în gât – a girat-o prin votul său, trebuie precedată de o campanie de înfierare a elementelor osândite de la buget în fața poporului muncitor din privat, de tot soiul de descoperiri și revelații menite să genereze un amplu consens moral antibugetar, de parcă nu se putea tăia și fără această campanie jenantă și scârboasă. Și e doar începutul.

Autor: Alexandru Racu

Alexandru Racu: „Și uite așa vom ajunge peste câteva luni la alegeri anticipate”

Un detaliu pe care mulți nu l-au remarcat. Dacă nu mă înșel, USR și PSD au împreună un pic peste 50% cu tot cu minoritățile naționale. Teoretic, ar putea să formeze împreună un guvern, poate chiar și fără UDMR. Așadar, un guvern în care USR ar putea să obțină mult mai mult decât e dispus PNL să ofere, poate chiar și postul de premier.

Ținând cont de impasul negocierilor, e posibil să vedem niște mutări foarte spectaculoase. La fel cum nu e exclus (dar foarte puțin probabil) să ne trezim cu o majoritate PSD-AUR-UDMR-minorități naționale.

Nu în ultimul rând s-ar putea ajunge la imposibilitatea de a forma o majoritate pentru că PNL nu se înțelege cu USR și UDMR, PNL, USR și AUR refuză să guverneze cu ciuma roșie, UDMR refuză să guverneze cu AUR și viceversa.

Și uite așa vom ajunge peste câteva luni la alegeri anticipate tot pe fond de criză economică și pandemie, cu o populație exasperată de faptul că nu mai are voie să facă mai nimic – școală, afaceri, muncă, petreceri, pelerinaje, deplasări nocturne și poate vor mai urma și altele – dar e chemată la urne o dată la două luni pentru că partidele nu se înțeleg la împărțirea ciolanului.

Ghici ce partid va avea de câștigat în urma acestui scenariu?

Autor: Alexandru Racu