Boema băimăreană din anii 80. În pas de pelerin (fragment)

 

M-a impresionat cartea lui Nicolae Iorga  „O viață de om așa cum a fost”, adevărul este că are un titlu poetic și spune totul din titlu. Istoria literară  nu este cultivată  în ultima vreme, jurnalele sunt ajustate cu pagini rescrise, memoriile nu sunt încurajate. Chiar din jurnalul lui Liviu Rebreanu, ajuns pe mâna lui Marin Preda, la editura Cartea Românească, oarecine ( soția romancierului, Fany, probabil) a eliminat unele pagini. Nu mă gândeam să-mi scriu memoriile, sună sinistru dar mi s-au cerut  texte despre  anii petrecuți în diferite locații: Brașov, Timișoara, Baia Mare. Există mai multe riscuri prezentându- te în toată nuditatea în fața cititorului, fie că nu mai poți să folosești acele momente pentru  ficțiune, fie că  te deconspiri. Am scris „ în pas de pelerin”,  înapoi și înainte, există și un model de sudură: „în pas de pelerin”, un fel de zig- zag, fără a ține cont de cronologiea faptelor. Timpul este o materie primă din care croiesc după cum  îmi vin în memorie întâmplările : nu poți merge pe două cărări, numai când ești ,,afumat” ori ești scriitor ori  lucrător într-un domeniu  real. Până și marii scriitori contemporani  au avut un venit sigur, fie că erau profesori de liceu, universitari ori directori de edituri și de reviste, ziariști, editori, politicieni, avocați, meserii liberale. O figură aparte era în mediul scriitoricesc  poetul Claudian Cosoi, fiind  jurist avea o anume autoritate oferită de profesia coercitivă, o libertate față de alți colegi.

Frecventa atelierele de pictură din Colonie, a lui Mihai Olos, Ilie Cămărășan, Traian și Mircea Hrișcă, a lui Mircea Bochiș, Traian Moldovan. În  multe ocazii l-am însoțit, alteori mergeam la atelierul lui Iosif Hamza, în vila Wagner apoi în Centrul Vechi, pe strada Baia Sprie unde și-a improvizat un atelier după ce l-au evacuat din Vila respectivă, fost sanatoriu în perioada interbelică. Ce făceam acolo ? Povesteam, răsfoiam reviste, cataloage, afișe, serveam o cafea, ca vai de ea, alteori o vodcă, uneori o cumpăram de la chioșcul de la intrarea spre Grădina zoologică. La Vila Wagner am cunoscut doi artiști plastici: Ioan Titus Petrusse, Ștefan Varvedo, mai tineri decât Hamza dar decât noi mai în vârstă cu ceva ani. Hamza avea portrete realizate pe pânză : Vida Geza, Alexandru Ivasiuc, Nicolae Titulescu, generalul Leonard Mociulschi, Vasile Lucaciu, Nichita Stănescu, generalul Moșoiu. Folosea o paletă restrânsă de culori: cafeniu și gri. Mai spre sfârșitul carierei picta goașe cu vopsele pentru apă pe hârtie. Se simțea mereu nedreptățit, unele portrete și-au găsit locul altele, sunt sigur de asta, s-au pierdut. Avea un portret de țărancă din Vișeu, l-am rugat să mi-l vândă mie la un preț de prietenie, nici cum nu l-am convins. Titus Petrusse urmase liceul de arte plastice la Oradea, institutul Andreescu la Cluj dar înghesuiala era mare în acest oraș mic deși-i spune  Baia Mare, cu puțin peste o sută de mii de locuitori, nu erau suficiente ateliere pentru pictori, dacă nu erai membru de uniune șansa de supraviețuire  era mică de tot. În anul 1930, Baia Mare avea 14 mii de locuitori, în 50 de ani populația  s- a triplat.Titus picta în verde  portrete ori aspecte din istorie: Horia, Cloșca și Crișan, Brâncuși, Trei crai de la Răsărit, Răscoala, niște țărani cu furci în mâini. S-a specializat pe fresca bisericească, muncă ce-i  asigura și cele necesare  traiului. Varvedo a realizat un bust  a  lui Petofi care a fost dezvelit și localizat  la Coltău. La atelierul din Vila Wagner păstra o copie a bustului în ipsos. Alți sculptori din Colonie : soții Lenuța și  Karoly Kadar , iar în același corp de clădire  cu Olos  avea atelierul sculptorul Toros Gabor ( 1934 – 2021 ). O sculptură  de  inox  a  „zăcut” o vreme în fața atelierului său, hocheistul cu o crosă în mâini, lucrare pe care am văzut-o amplasată în Miercurea  Ciuc   „Hocheiștii”. La atelierul lui Iosif Balla, aflat  în corpul de clădire  de către stradă, la etaj, vis-a vis de al lui Ilie m-a condus chiar pictorul  Ilie Cămărășan și fiul său Dody. Am făcut un interviu pentru foaia Phoenix, scoasă de Nicolae Cațavei și Ovidiu Ciorna iar la resortul de cultură scriam eu cu pictorul  Mihai Pamfil. Era în anul 1990, nu știu dacă cineva mai păstrează colecția foii respective. O vreme am avut-o și eu, avea o grafică distinsă dar tiparul era primitiv de tot, plătit de fondatori din jebul personal. Iosif Balla ( 1910 – 1991) era originar din Arad, avea nostalgia Mureșului unde îi plăcea să privească apusul de soare și valurile apei. În tinerețe și-a petrecut mult timp în barcă. A avut expoziție personală la Arad dar când l-au văzut unii că nu este îmbrăcat în frac ori la costum  s-au mirat că așa arată un pictor. În tinerețe a lucrat la Combinatul Phoenix. Viața artistului nu este ușoară, mi-a replicat Balla baci. În  Baia Mare a mai viețuit și a creat un pictor Balla Bela   ( 1882 – 1965). L-am întrebat dacă există vreo legătură  între ei, pictorul s-a făcut că nu aude întrebarea. Era născut și acela, mai în vârstă, tot la Arad. Balla Bela  s-a retras din viața artistică după război. O povestire nostimă: eram adunați mai mulți artiști în fața atelierului lui Mihai Olos, era cald și acolo era iarbă.Deodată, spre noi, și-a făcut drum  pictorul, cu plete albe, Iosif Balla ( 1910 – 1991). Mihai l-a invitat la un pahar cu vin, primise vin franțuzesc, zicea Olos. Balla avea  pensula și pânza sub braț. Mihai l-a poftit să picteze și să ne arate cum  se face un tablou. A întrebat care loc din Colonie dorim să-l picteze. Cineva a arătat spre coșmelia lui Ilie înspre pavilionul dinspre stradă. Cu pensula a simulat semnul crucii în partea stângă apoi s-a dezlănțuit: de o mie și una de ori am pictat acest loc, spunea cu vocea scăzută. A ieșit ceva foarte colorat care semăna cu cotețul cu iepuri a  lui Ilie. N-am putut să uit acest moment când tăceam toți cu sufletul la gură și priveam pânza albă cum prinde viață. A sorbit din  paharul cu vin, și-a adunat pânza, pensula și culorile pornind spre atelierul său.Prin preajmă   se zbenguiau  niște copii de-ai artiștilor, unde domina fiul lui Cămărățan, Dodi. Mă, vă este foame ? Vă frig slănină, a mai replicat pictorul și a intrat   pe ușa corpului de clădire. Ilie Cămărășan mi-a explicat că un atelier de pictură se întemeiază  după anumite criterii de lumină, spațiu, un tablou trebuie să arate îngrijit, nu poți ieși în lume oricum  cu o lucrare. Tablourile  lui Ilie aveau rame îngrijite, Mihai Olos nu punea rame lucrărilor sale și nu le semna. Uneori nimeream la Mihai la atelier, fie de ziua sa de naștere, fie de Mihail și Gavril, acolo l-am cunoscut pe Mihai Pamfil care cânta la vioară, avea fața prelungă și părul castaniu dat într-o parte, așa mi-l închipuiam eu pe George Bacovia, tânăr. Era eminescian, știa Eminescu pe de rost, la fel cu Olos care putea să recite la nesfârșit din Eminescu și din Blaga. Mihai Pamfil m-a luat cu el să realizăm  pagina de cultură de la foaia Phoenix. Aduceam textul acasă la Ovidiu Ciorna, acolo aveau o mașină de scris și paginau textele direct  de pe manuscris. Împins de acest imbold am  realizat mai multe mini-interviuri cu Mihai Olos, Ion Bogdan, Iosif Hamza, Nicolae Suciu, Mihai Pamfil, Iosif Balla, Ilie Cămărășan,  Ion Burnar, Ion M. Mihai. Pe unele, pe care am considerat  că sunt consistente, le-am republicat după un timp, fie în Nord Literar, fie în pagini on line: rețeaua literară, etc. Mihai Pamfil se pricepea  la literatură, urmase liceul de artă la Iași iar facultatea de arte plastice la București. A revenit pe locurile natale, în Iași unde este un artist plastic stimat și recunoscut cât și profesor universitar la Facultatea de arte plastice. Cânta la vioară, a ajuns să compună și muzică iar mai recent  scrie și versuri. Se vrea a fi un artist total. A rămas un admirator constant al pictorului și sculptorului Mihai Olos așa cum poetul Claudian Cosoi nu a încetat să-l admire și să-l elogieze pe Mihai Ursachi. Într-o seară, într-o cameră la hotelul Carpați m-am nimerit cu Mihai Olos, Hamza, Parasca Făt  și alți necunoscuți alături de  Radu Negru  care recita din Eminescu. După ce criticul de la Iași a obosit a început  Mihai Olos să recite din Lucian Blaga. Așa a trecut o noapte de poezie,  atunci  se desfășurau  simpozioanele de ceramică de la Faimar. Radu Negru era un critic mult  apreciat la nivel național dar și în Germania, spunea Olos. De la Iași apărea în Baia Mare și Valentin Ciucă, dar celebru a fost și a rămas Dan Hăulică ( 1932 – 2014). Despre Valentin Ciucă Radu Negru spunea că numele i- a rămas  din rădăcina de la Ciucălete. Eram elev de liceu  când apărea  Dan Hăulică la televizor cu emisiunea „De la Giotto la Brâncuși”  apoi cu cartea „Nostalgia Sintezei”, parte publicată sub formă de eseuri și cu reproduceri  în revista, tip carte, Secolul 20, unde era  redactor șef. Acești trei corifei ai criticii de arte plastice  erau apreciați de Mihai Pamfil și de mine, asemenea, dar mai ales cunoscutul Dan Hăulică despre care Pamfil spunea că i-a fost profesor la facultatea din București. „Nostalgia sintezei” poate fi citită și recitită oricând cu o  mare și  înnoită curiozitate. Analizează probleme de artă din Grecia, Roma, China, apoi Dali, Spania până la Silvia Radu și tentația arheologicului. La  întâlnirile noastre  cu plasticienii  era prezentă întotdeauna și poezia. Mihai Pamfil putea să recite din Eminescu și Arghezi ceasuri  întregi. De fiecare dată când îl ascultam pe Arghezi mi se părea altul, nou de parcă îi auzeam versurile pentru prima dată. Era total altfel de cum l-am învățat  la liceu. Cel mai adesea Mihai Olos ne oferea și câte un păhărel de vin în pahare  hiperbolice, largi la gură și la fund iar la mijloc mai înguste. Aceste cupe nu erau  scoase decât  la musafiri  importanți. Așa am spălat eu aceste pahare nemțești când în vizită erau Teohar Mihadaș și Daniel Drăgan de la revista Astra. Teohar Mihadaș avea o autoritate a lui, era o legendă, îl ascultam  cu mare atenție poate Cosoi   îl  întrerupea, uneori spre indignarea musafirilor din atelier. La restaurantul Carpați serveam, cel mai adesea, vin Jidvei, ieftin și acrișor la gust. Uneori Pamfil afla o vioară la atelierul lui Olos  și  începea să cânte. Dacă era prezent la sindrofie și poetul Dumitru Iuga ( Ion Bogdan), atunci în duet cu Olos cântau „hore”. Alteori amfitrionul dicta versuri, asemenea lui Nichita Stănescu, trebuia să facem  liniște să se poată concentra. Dacă după o vreme căutam acele foi, acoperite cu un scris mărunt,articulat cu cerneală de tuș din rotring, pe măsuța cu modul de ceramică, nu le mai aflam. Doar el știa cum le dosea și pe unde, aduna desenele cu foile tăiate la aceeași dimensiune și le punea în pungi de plastic, avea  multe pungi cu desene. Aducea de la tipografia ziarului  căzături de la  lucrări tipografice și le umplea cu desene. Folosea  un  instrument de scris dintr-o trusă de rotring, cum  foloseau  proiectanții, nu se despărțea de el și de pachețelul cu hârtie. Se așeza la masă și începea să deseneze: la restaurantul Carpați, la Tisa, Buclă, terasa restaurantului Stadion, Vinclu. Desena ,,moace,, de oameni  din crâșmă, la terasa de la Vinclu, în grădină, veneau fel de fel de personaje, mai ales în zi de mărturie, marțea și vinerea. Cineva chiar lansase o formulă : au zinit românii-n Baie/pe cap cu cloape de paie. Dominau personajele de la țară, căuta cu privirea către  mesele terasei spre femei cu bluze ori bărbați în chemeși  făcute în gospodărie. La  un popas de la Beclean către Baia Mare era așa de absorbit de oamenii pe care-i imortaliza în desenele sale gingașe încât cu greu  îl urneam să mergem  mai departe către casă. Eu eram  cu mașina,  se însera  și trebuia să recuperăm   din drumul spre casă. Să nu mă supăr pe el mi-a făcut și mie două portrete pe un format de sfert de coală A4, la intervale diferite de timp.Le păstrez și azi după patruzeci  de ani. A publicat desene în revista Astra de la Brașov, pe vremea când redactor șef era  Daniel Drăgan, apoi în pliantele tipărite la festivaluri, culegeri literare. Un album complet cu desenele sale nu cred că se va face curând și există riscul ca unele desene să se distrugă ori să se piardă. Era secretos, nu știu dacă intenționat ori așa era firea lui de copil născut pe vremea războiului. De câte ori pleca spre Germania nu specifica ziua și ora ori mijlocul de transport  cu care călătorea. Știu că o dată l-am condus la avion, în spatele Agenției Tarom , în scara blocului, am stat vreo juma de zi , nu se știa sigur dacă se va efectua cursa de Baia Mare - București.  Mi-a recitat din toți poeții care-i veneau în gând, mă lăsa să ghicesc din care autor anume recită. Am terminat o sticlă de vodcă poloneză, singura băutură acceptabilă aflată pe piață în care am stors o lămâie. La Vinclu găseam uneori o băutură verde, triplesec, naiba știe ce era dar te amețea de cap. Vorba lui Ion  Burnar, nu ai ceva să mă bolonzesc de cap ? Toți așteptam să se schimbe ceva, să terminăm cu datoriile externe, cu lipsa de alimente, de lumină și căldură, dar parcă și azi se întâmplă la fel, suntem o generație în așteptare continuă. Cine zicea că starea noastră este de așteptare de asta suntem  nemulțumiți ? A venit și schimbarea dar bucuria a durat puțin, au început  sindicatele să cadă în plasa nu știu cui, să schimbe guverne, manageri, uneori mi-e silă să-mi amintesc unele întâmplări, jigniri. Gunoaiele au început să iasă deasupra apei ca la inundații. Nu vreau să plictisesc pe nimeni cu obsesiile mele, dacă obsesii sunt și nu crunta realitate. Am citit jurnale mai vechi ori mai noi, fiecare cu dreptatea lui. Jurnalul de la Păltiniș a lui Gabriel Liiceanu a fost ca o oază în deșert, nu-mi venea să cred că unii oameni au avut această putere de a răbda  în tăcere și singurătate reducerea la nivelul zero  a gândirii românești. Apoi jurnalul lui Radu Petrescu cu însemnări despre soția sa, pictoriță, despre prietenii de la Școala de la Târgoviște, despre evoluția copiilor săi,  maturizându-se, căutarea unui loc de muncă în Bucureștiul acoperit de un cer cenușiu și amenințător. Jurnalul lui Mihail Sebastian consemnând  perioada din interbelic, plin de lumină și durere, poate chinurile nașterii  unui timp nou. După anul 1993  Mihai Olos venea tot mai rar în Baia Mare ori eu nu aveam timpul necesar să ne întîlnim. Mergea la București însoțit de doamna H, cu mașina. La întoarcere, în drum spre Germania mă suna să ne întîlnim că  e  în mare trecere. Desigur că discutam de la egal  la egal dar când prindea ocazia o întoarcea ca la Ploiești:Domnul Olos și Domnul J, spunea pictorul. Claudian Cosoi  și Mihai Pamfil plecaseră  la Iași, nu știu dacă ei acolo se întâlneau la fel cum  făceam când eram în Baia Mare. Uneori, la telefon, Claudiu  mi se plângea că-l așteaptă pe Mihai Ursachi să vină la ziua ziua sa dar Pelicanul nu se grăbea să ajungă la onomastică. La Teatru te angajez, Claudiu, la Teatrul Național, jurist ori consilier. Mihai Ursachi n-a stat mult în funcția de manager la Teatru. Claudiu lucra la primărie, la biroul Oboare și piețe. Regret că nu l-am vizitat niciodată acasă la el. Câțiva băimăreni  în drum spre Chișinău s-au oprit la Iași, l-au  întâlnit pe Claudiu pe o terasă, slăbit și bolnav, avea o pălărie cu boruri mari pe cap să-l apere de  soare. Cineva a publicat și o fotografie cu el pe o terasă. Se îndrepta cu pași grăbiți spre apusul vieții pământene. Nici n-a apucat 50 de ani de viață.

Autor: Ștefan Jurcă

 Foto: Arhiva GDL, Florica Bud și Ștefan Jurcă.

Vă ofer spre lectură o secvență (I) din fragmentul publicat în „O Antologie de Proză Maramureșeană, realizată de poetul Nicolae Scheianu, Editura Ethnologica, Baia Mare, 2021

 - FRAGMENT -

- Doamnă!... se auzi strigată şi reveni din neaşteptata rememorare a unei perioade din trecutul ei nu prea îndepărtat… Ce-s zece ani?… Nimic!… Dar i se părea atât de straniu să se intersecteze din nou, cu povestea acelei Lenuş…

- Doamnă, mai aveţi chef să mă ascultaţi?...

- Sigur, spune, cum nu?... Eram atentă la ce spui… Cu Lenuş, asta, te-ai mai întâlnit?... N-ar fi vrut să-şi trădeze curiozitatea, nici să-i dezvăluie suspiciunile ei…

- Acum v-am spus. Lenuş asta mă ţinea închisă într-o cabană. Nu eram numai io, era multe fete, luate cu japca sau cu minciuni, ca mine… N-am putut vorbi cu niciuna, nici n-am ştiut că-s acolo, decât după ce m-am dat, să mă scuzaţ, la **** (ooo…, sinceritatea asta naturală o făcu să zâmbească!… Dar se ruşină imediat şi reuşi să-şi reprime zâmbetul fără să fie observată de femeia căreia numai de râs nu-i ardea). Că venea Lenuş cu un bărbat, un peşte, în fiecare zi la mine în cameră şi mă bătea, el cu picioarele, ea cu palmele şi mă trăgea de cap până în beci, unde era legaţi vo cinci câni mari şi răi… Într-o zi, nu s-o mulţumit să-mi arate cânii şi să mă bată… (femeia închise ochii o secundă, inspiră şi expiră sacadat, apoi se uită la Ressa, în ochi cu o privire dură şi, paradoxal, pierdută). Peştele o fluierat cu două deşte şi, din întuneric, am văzut că vine cătă noi un om cu-un câne ţînut de lanţ… Am îngheţat toată… Când s-o apropiet de noi, din colţu’ celălalt o ieşit doi bărbaţi, unu’ negru, tânăr, altu’ alb, mai bătrân un pic, da şi el, în putere…

- Astăzi serveşti clienţii ăştia, de nu, câinele ăsta te sfâşie în colţi… Dezbracă-te şi arată-le cât eşti de drăguţă… Nu fi proastă, că-i mai bine decât să te mânânce câinii!

Cânele ţinut de lanţ pă lângă mine, să tot smucea şi mârâia… Ceia doi s-o lipit de mine şi m-o dezbrăcat… Apoi o făcut ce-o vrut… Io nu eram cu ei… Am închis ochii, mi-am ţinut răsuflarea şi am vrut să mor… M-am trezit în cameră şi am ştiut că mi-o făcut tot felu, că-i simţeam în tot corpu’… Mai la câteva luni, o dat mâncare la câni o femeie, nu mint, am auzit io urletele, o noapte întreagă, şi lătratul cânilor… Doamne, că n-oi putea uita veci cum urla femeia şi să ruga în limba ei să o scape cineva de-acolo… În noaptea aia nu era niciun client în cabană, eram numai noi, fetele şi Lenuş cu patronu… Barăm că eram într-o pădure, departe, de bună seamă că tăt o auzit cineva cum urlau şi cânii şi femeia, că pă cea seară o vinit o grămadă de poliţişti… Ne-o aflat pă noi, drogate, eram tăte în sufragerie şi nime nu era cu noi. O fugit cu actele noastre şi cu tăt ce putea dovedi cine-s ei… Da’ înainte de-a fugi, ne-o spus că ne taie şi ne dă la alţi câni, dacă vorbim despre ei la poliţie… No, nici n-aveam cum vorbi despre ei, că nu ştiam cum îl cheamă pă el, şi pă ea numai de Lenuş o cunoştea tăte… Ne-o dus la poliţie, ne-o ţinut acolo vo două-trei zâle, n-am putut înţelege ce ne întreabă, nici n-am ştiut răspunde la întrebări, până când o vinit un român să ne interogheză, apoi ne-o trimis acasă cu un microbus. Eram şasă fete din România şi patru era din Bulgaria… Ş-apoi, să vedeţi, când am văzut că nu pot scăpa, am spus că vreau să fac orice-mi cer ei, că eram şi drogată, de la un timp mă drogau în fiecare zi, ca să nu mă mai împotrivesc şi făceam tăt ce zicea clienţii… Erau şi câte zece pe zi… Câteodată, aveam deodată câte tri-patru… „Fabulează, sigur fabulează… Ce minte murdară are, ce contaminată e de filme”… îşi zicea în timp ce asculta… „Şi totuşi… nu pare genul de consumator de cărţi sau de film… spune adevărul… nu înfloreşte, dimpotrivă… se străduieşte să redea întocmai… fără să insiste pe amănunte… Nu, nu mai vreau să ascult, e greu să asculţi, cum să trăieşti, efectiv, asemenea situaţii?!...”

- Dar… scuză-mă, te rog… o întrerupse, nemaiputând asculta mărturisirea asta şocantă, dezgustătoare, incredibilă… Dac-ai scăpat de acolo, cum de te-ai mai dus a doua oară?...

Femeia îşi fereşte privirea… Se uita fără ţintă, rotindu-şi ochii şi tăcând. Ressa crezu că n-a fost auzită, apoi, imediat se gândi că pusese o întrebare incomodă la care nu va primi răspuns. „Cât de proastă poţi să fii ca să cazi a doua oară în aceeaşi capcană?” îi trecu prin minte… Se trezi dispreţuind-o pe fata asta care şi-a deschis sufletul în faţa ei şi i se făcu ruşine, pentru a doua oară, de gândurile ei suspicioase, nedrepte, dispreţuitoare… Răspunsul veni, într-un târziu, rostit cu o voce aproape de nerecunoscut… Durere, dezamăgire, dezgust, repulsie se simţeau în răguşeala gravă… Încet, rar, îşi reîncepu povestea tulburătoare:

- N-am vrut… Am stat acasă numa trei luni… Mama nu lucra, io nu aveam servici, tata sta numa la crâşmă… În sat erau tri crâşme şi niciun loc unde să lucre oamenii… Pământu îl lucra vara, ce să mai lucre la el… Nu poţ trăi din lucru pământului, la noi… Mai am patru fraţi, mai mici ca mine… Când îi vedeam că rabdă frig şi foame, uitam prin ce-am trecut… Da’ nu m-aş mai fi dus afară… M-am gândit multă vreme ce să fac, de stat acasă nu era de stat… M-am dus să-mi caut de lucru la oraş, am lucrat pă bani puţini, pă care i-am dat pă drum, pă navetă, că n-aveam unde sta acolo… Şi-ntr-o zi o venit la mama o pretină de-a ei, din Braşov. Nu era ea din Braşov, era de la noi, da s-o măritat şi locuia acolo de mulţ ani, dinainte de a mă naşte io. No, şi-o vinit acasă la noi, s-o vadă pă mama… „Tu, i-o zîs la mama, ce ţii fata asta acasă? Trimite-o la lucru în Italia!” Mama s-o uitat la ea şi-o zâs: „D’apoi, numa acu să întoarsă din Germania! Nu să putu descurca, o vinit înapoi. Unde să să ducă sângură, că nu ştie vorbi, n-are şcoală, ce să facă şi p’ acolo?... Nu tăţ reuşesc…” Mama nu ştia nimic despre ce-am avut de tras în Franfurd… Mi-o fost ruşine, groază şi nici n-am vrut să-mi aduc aminte… Io n-am ştiut de bărbaţi până atunci şi nu aşa aş fi vrut să aflu de ei… Pretina lui mama s-o uitat la mine de parc-ar fi ştiut ceva şi-o spus că trebe încercat iară. Că tăte fetele să duc la spălat de vasă, la curăţenie, la îngrijit bâtrâni. Că pântru asta nu trebe nici să ai şcoală, nici să ştii limba. O-nveţi acolo, n-ai ce face… Atâta i-o povestit la mama în cele două zile cât o stat în sat, c-o lămurit-o să mă trimită cu ea la Braşov şi să mă puie în legătură cu cineva care duce la sigur femeile la lucru, în Italia. Când s-o dus la Braşov, m-am dus cu ea. Am aşteptat două zile şi în a treia aveam paşaport nou şi-o maşină o venit după mine, la poartă. Era un microbus cu doişpe locuri. Tăte erau ocupate de fete tinere ca mine… Am urcat şi m-am aşezat în spate, unde aveam loc. Pă drum m-am tot gândit că poate iară nu-i bine, da’ mă tot rugam în gând să mă ajute Dumnezeu şi să nimeresc bine, de data asta… Am ajuns la Arezzo, ne-am dat jos toate, la o poartă de fier, înaltă cât casa. O ieşit un bărbat şi-o femeie… M-am gândit atunci că-i nu ştiu cum să coborâm toate la un loc şi să intrăm toate în aceiaş casă… Da’ n-am coborât bine şi porţile s-o deschis, femeia s-o apropiat de noi şi ne-o vorbit româneşte.

- Haidaţi, fetelor! Sînteţi aşteptate ca pâinea caldă!… Nu m-am gândit c-aş cunoaşte-o… Da’ o cunoşteam! Era Lenuş, femeia dracului!! Atunci mi-am dat seama că pretina mamii era pretina lui Lenuş. Am vrut să mă strecor după maşină, să trec strada şi să fug! Ori să mă urc înapoi în maşină, să mă ascund între scaune, în spate şi să mă întorc acasă… N-am apucat! Şoferu’ o pornit maşina şi dus o fost!... Una dintre fete, nu avea mai mult de şaişpe ani, părea fericită că va locui în casa asta mare şi frumoasă şi tot întreba:

- Da’ toate vom lucra aici? Au nevoie de toate câte sîntem?

Săraca, se temea că n-or lua-o la lucru, că-i prea tânără! Celelalte tăceau, se uitau, mergeau înainte, pă poartă… Ştiau de-acasă că agenta de plasare a forţei de muncă le-a întâmpina împreună cu patronul agenţiei, le-a caza şi le-a trimite la lucru, după cum o solicitat fiecare… În casă, am cerut buletinele, paşapoartele, da ne-o spus că le trebe lor, să ne facă sogiorno, că, zicea Lenuş, patronul Romano-i om corect, nu vrea să aibă de lucru cu poliţia…

„Romano!!...” Stupefacţia era atât de mare încât Ressa se blocă. „Oare e posibil?!... Chiar e posibilă o astfel de coincidenţă?!...” Romano! L-a cunoscut pe un Romano, a băut un ceai cu el, a fost lăsată în grija lui, la Rimini, pentru două zile. „Oare?... Nu! hai, că-i prea de tot, nu mă mai las furată de amintiri! S-ascult fata asta până la capăt!”

- Ne-o-ntrebat cum ne cheamă, de unde sîntem, ce şcoală am făcut, ce limbi străine cunoaştem… Apoi, nime n-avea mai mult de zece clase. Toate eram cu liceu’ neterminat.

- Păi, la studiile astea, zicea Lenuş, nu vă ia nimeni la lucru! Nu sînteţi bune numai de-o singură meserie. Acolo nu vă trebuie şcoală! („Păi, da! Victime sigure!” îşi zicea Ressa. „Au profilul perfect al femeii traficabile. N-au cultură, n-au educaţie, n-au statut, sunt fără rost şi fără ţel, deci vulnerabile. Naivitatea lor nu e inocenţă, e ignoranţă, prostie!” Simţea revoltă şi dispreţ faţă de fetele astea lipsite de apărare. Era cât pe-aici să-şi zică: „Aşa le trebuie! Dacă-s proaste!”Apoi, instantaneu, îi fu din nou ruşine de cruzimea cu care le judeca. Şi se strădui să le compătimească. Căută resursele empatice care s-o ajute să le înţeleagă.)

„Fetele erau momite după reţeta clasică – oferirea unui loc de muncă într-un local de lux, bine plătit, dar în realitate ele erau obligate să se prostitueze. Grupul infracţional din Bistriţa era în legătură cu un grup similar din Elveţia, iar rolul acestuia era de a racola tinerele şi a le asigura transportul în Elveţia. Aici erau preluate de partenerii străini ai reţelei de traficanţi şi obligate să se prostitueze.” (Gazeta de Nord-Vest.)

UBI BENE?...UBI PATRIA?...

(UN ROMAN AL EMIGRĂRII)

AUTOR: VALERIA BILȚ

Fragment carte S.N. Lazarev ”SECRETELE FERICIRII IN FAMILIE”

 

”...Femeile, care aspiră să aibă armonie în familie, trebuie să-și cultive anumite trăsături de caracter. O soție trebuie să fie energică, plină de viață, să nu aibă atașamente la interior. Ea are nevoie de capacitatea de a înțelege și de a simți cealaltă persoană, de a avea grijă, de a se sacrifica, de a educa. Imaginea unei soții bune înseamnă, în primul rând, căldură sufletească. Pentru o femeie, sufletul trebuie să fie pe primul loc.

 În plus, o soție trebuie să poată găti bine. Femeia, care gătește într-o stare de supărare sau enervare, își poate otrăvi soțul. Există o regulă importantă: înainte de a prepara mâncarea, trebuie să te detașezi de toate problemele, de toate emoțiile negative, să te rogi. O bucătăreasă bună trebuie să poată prepara nu doar o mâncare gustoasă, ci și curată din punct de vedere energetic. Dacă o femeie gătește într-o dispoziție detașată și veselă, atunci o asemenea mâncare este un medicament pentru soțul ei....”

Carte lui S.N. Lazarev ”SECRETELE FERICIRII IN FAMILIE” este disponibilă pe:

https://lazarevsn.ro/categorie-produs/carti/

Nora in cautatea identitatii (roman)

 fragment

Revederea

''Doar că săracul de el, nu a avut noroc. S-a însurat la oraș, cu mine, fata unui contabil, cam urâțică, cam boccie, dar eu cred că nu mai e nimeni ca mine. Așa îmi spunea mama nu sunt persoane urâte.

Pe Valentin îl întâlnisem de câteva ori pe la biblioteca universității, stătea mereu deoparte. Așa făcea și când eram mici și ne jucam, el nu se prea băga printre noi, mai mult privea. Cine știe la ce se gândea. Mai ales după ce mă pupase după copacul din fața curții… Doamne, ce mici eram!

Până într-o zi, când îl văd pe o bancă în parc, singur. Mă așez așa, ca din întâmplare. Are o carte de poezii în mână. Îl recunosc, doar că acum crescuse și e al naibii de frumos.

-Ia te uită, mai sunt și studenți mediciniști romantici, zic, în timp ce mă uit pe coperta cărții. Mihai Eminescu, Poezii. Nu credeam că voi sunteți sensibili, sentimentali, că vă plac poeziile. Tonul e glumeț. Mă așez lângă el, mă prezint.

-Eleonora. Eleonora Pascu. Valentin se ridică, mă privește uimit, scoase șapca și îmi ia mâna. Așteptam să fie sărutată. El doar o apropie de buze, dar nu o atinse. Eu rămân dezamăgită. Aș fi vrut ca el să o sărute și eu să-l fac supusul meu, pe loc.

-Valentin Vlase, student la medicină anul IV, medicină generală. Dumneavoastră? Eu încep să râd, mă ridic, mă așez în fața lui, îl apuc de mână și-l trag spre mine, aproape. Rămâne surprins de gestul meu.

-Nu mă mai cunoști? Sunt eu, Eleonora, ne jucam de-a v-ați ascunselea când veneam la bunici, la țară. Sunt Nora. Se uită de parcă nu prea își mai amintește de mine, sigur, crescusem amândoi, da ceva, ceva, mai rămăsese din trăsăturile noastre de copii.

-Domnișoara Eleonoraaaa!! spune mirat, privindu-mă mai atent. Pare că destinul a scos-o în calea lui, ca să plătească pentru sărutul nevinovat de când erau copii.

– Hai, lasă gluma. Spune-mi Nora, dacă vrei să fim prieteni. Ce zici?

 Eu, care sunt timid, nu mai văd și nici nu mai aud bine. Scutur capul, scot șapca, îi iau mâna, o ridic. Momentul devine din ce în ce mai serios. Sesizez culoarea albă, pielea frumoasă, fină, forma delicată, cu degete lungi. O privesc, apropii buzele, închid ochii ca să pot înțelege cât e de important momentul care mi se oferă, odată cu sărutul mâinii unei domnișoare. E pentru prima oară. O mai sărutam eu pe a mamei, dar senzațiile sunt diverse. Mă simt emoționat. O fi pentru că e pentru prima dată. Eleonora închide și ea ochii. Rămân cu gura lipită de mâna ei, moale și fină. Apoi o las ușor, de parcă aș fi vrut să o fac să creadă că o voi mai face și altădată. O privesc, de unde era îndrăzneață, cu gura mare, devine tăcută, mă privește, atât, mă privește cum mă înroșesc, am obrajii roșii. Mintea se învolburase. Poate că mă pregătea să știu dacă domnișoara din fața mea îmi va da bucurie sau bătaie de cap.

-Bine te-am regăsit, Valentin! îmi spune bucuroasă.

Rămăsesem cu volumul de poezii ale marelui Eminescu în mână. Eleonora mă trage lângă ea, ușor, îmi spune:

-Hai să facem un joc. Eu am să deschid cartea. Văd la ce poezie nimeresc. Vedem dacă ne place și dacă se potrivește, pentru noi. Ce zici?

-Cum să se potrivească? întreb nedumerit.

-Uite așa bine, hai să vedem, vrei? Nu mă slăbește cu privirea Nora, trecuse cu mine prin timp și întâlnirea noastră de acum e lipită de vremea de când eram copii, deși au trecut ani de când nu ne-am mai văzut.

-De acord. Deschid cartea. Hai mai aproape să vezi, că doar nu te mănânc. Deschid chiar la pagina cu poezia Ce e amorul? Se potrivește cu noi, suntem tineri, chiar că nu știm ce e. Începe să citească cu glas divin, încet:

Ce e amorul? E un lung

Prilej pentru durere,

Căci mii de lacrimi nu-i ajung

Și tot mai multe cere.

 

De-un semn în treacăt de la ea

El sufletul ți-l leagă,

Încât să n-o mai poți uita

Viața ta întreagă.”

Nora se oprește, brusc.

-Valentin, de ce spune marele Eminescu, că amorul e un prilej pentru durere?

-Nu prea știu, eu cred că ar trebui să ne bucure.

-Crezi că se referă la lacrimi de tristețe?

-Cred că da, de tristețe atunci când nu suntem înțeleși, Nora.

-Oare ce vrea să spună, că sufletul ți-l leagă? Cum să-l lege, Valentin?   

-Nu prea știu. Atenția mea a fost direcționată pentru studiu, cu dragostea stau mai prost, răspunse timd Valentin. Hai să facem o înțelegere. Mai sunt cinci strofe. Pentru început, ajung astea. La următoarea întâlnire, mai citim două până când o terminăm. Să vedem dacă are rost să ne cunoaștem sau dacă se potrivesc pentru noi. Ce zici?

-Da, răspunde Nora. Se ridică, aleargă pe după copacii din spatele băncii, pare că e fetița de atunci, de când eram copii. Îmi amintesc acum de ea, de chicotele noastre și de cum scuipam în palmă ca să batem locul plecării și cel al întoarcerii.''

Autor: Mara Popescu Vasilca 

Mihai Ganea - romanul "Loli" (fragment)

O întâmplare tristă

Manualele şcolare, abecedarul lui Mihăiţă, erau, pe vremea aceea, tipărite, având pe prima pagină portretul regelui Mihai sau Carol. Nu mai ţin minte. Între timp, ne am mutat în locuinţa unde a stat Drăguţescu, peste drum de dezargintare. Într o zi, vine Mihăiţă de la şcoală, atunci când cu abolirea monarhiei, şi îmi dă cărţile cu fotografia regelui în mână. Doamna Mureşan primise ordin să distrugă fotografiile regale, însă, dânsa le a decupat din carte la toţi copiii şi le a spus să facă ce o vrea cu ele. Vine copilul, cum zic, de la şcoală. Eu lucram la o sobă de teracotă, cu şamotă. Astupam găurile, că aveam şobolani. Îmi spune băiatul ca doamna învăţătoare le a rupt şi le a dat copiilor să le ducă acasă, aşa decupate. Eu, fiind ocupat, am luat pozele de la copil şi le am pus pe sobă, deasupra, şi mi am continuat lucrul, cu astuparea găurilor la sobă, pe unde aveau drum şobolanii, uitând cu desăvârşire de această întâmplare, fără să ştiu că mai târziu voi suferi, nevinovat, pentru acest lucru.

– Să ştiţi, stimaţi tovarăşi, care m aţi persecutat pe nedrept şi nevinovat pentru acest lucru, că aţi făcut o din prostia voastră, fără să cercetaţi. Aţi dat în mine fără milă, că aşa vă este mintea, de a vedea viaţa prin ochii calului.

După un timp mai îndelungat, la uzină au venit soldaţii. Locuinţa unde am stat a fost transformată în corp de gardă pentru soldaţi. Eu am fost mutat vizavi de dispensar. Locuinţa unde am stat era lângă laborator. S au făcut unele modificări. S au scos duşumelele şi s a turnat ciment. Când muncitorii au desfăcut duşumeaua, la fosta mea cameră, sub duşumea, au găsit fotografiile regelui, ale lui Antonescu şi altele, împachetate într un ziar «Scânteia». Între muncitorii care erau de faţă, era şi sora lui Fânăţeanu Andrei. Ea era căsătorită cu Tigler, care era la închisoare, nu ştiu pentru ce. Se zice că ar fi zis:

– Uite un reacţionar care şade liniştit acasă, pe câtă vreme bărbatul meu este la puşcărie.

A luat corpul delict şi l a predat la Partid.

Eu nu ştiam nimic. Eram de serviciu, la dezargintare.

Şi, numai văd că vine Petriceanu Gabi şi îmi spune:

– Ai grijă, domnule Ganea, că uite ce s a întâmplat. La locuinţa unde ai stat, s a găsit într un ziar fotografia regelui şi a celorlalţi iar Maria lui Fânăţeanu, Maria Tigler, le a dus la Partid.

După plecare lui Gabi, numai ce văd că vine un tăşcar la mine şi începe, pe departe:

– Ce mai faci, tovarăşe Ganea? Cum mai merge treaba, pe aici? Ce greutăţi, în muncă, mai ai? Etc etc.

Eu i-am răspuns, deodată:

– Tovarăşe, treceţi direct la subiect şi... fără ocolişuri.

– Da. Este vorba de o completare a biografiei dumnea¬voastră

Ne am deplasat în birou şi am completat cele ce mi s au cerut. Am scris adevărul.

– Nu ştiu nimic de provenienţa fotografiilor regale de sub duşumea.

Asta este partea tristă ce mi s a întâmplat.

“Zi fatidică... Madrid, 11 martie 2004” (fragment din romanul “Viaţă furată”)

M-am întors după-amiază - puţin după ora 17.00 - de la „pensiune” unde fusesem să-mi ridic chenzina. Mi-am scos sandalele cu talpa joasă – atât de necesare în această perioadă şi atât de comode pentru starea în care mă aflam... După ce am deschis televizorul am pregătit un suc de portocale ( una din băuturile mele preferate) şi m-am aşezat în fotoliu.
Imaginile care se derulau prin faţa ochilor păreau desprinse dintr-un film de groază.Crainica (nu-mi amintesc numele) anunţa: „Reporterul nostru la Madrid revine cu noi informaţii privind atacul cu bombă....” Ca dintr-un alt capăt de lume frânturi de cuvinte ajungeau până la mine...”Madrid”, „atentat cu bombă”... peste 100 de morţi şi mai mulţi răniţi”... Totul devenea confuz , începuse să se învârtă casa cu mine şi fulgerător gândul mi-a fugit la Alex... Albă ca varul, cu mâinile tremurânde am reuşit să formez numărul... Nu răspundea nimeni! Clipele mi se păreau veşnicii ale durerii. Groaza se întipărise pe chipul meu şi eram gata să leşin. Cu o ultimă sforţare am reuşit să sun la spital.
- Domnul Dinu Alex n-a ajuns astăzi... Poate... s-ar putea...
Mi-a căzut telefonul din mână şi m-am prăbuşit... Secvenţe din viaţa mea alături de Alex se derulau cu repeziucine ca un fotomontaj; ziua în care l-am bănuit că are o legătură cu Lola, căsătoria, bucuria nebună la vestea că va fi tată... Toate îşi pierdeau conturul, deveneau tot mai neclare, se pierdeau în ceaţa deznădejdii... Nu ştiu cât timp a trecut din acel moment, dar deasupra mea desluşeam chipul mamei care mă striga:
- Diana! Diana! Draga mea, dragă! Totul o să fie bine. Ajungem la spital în cel mai scurt timp. Fii puternică!!... Am născut în acea noapte după un travaliu cumplit, epuizant... un băieţel de 3,800 Kg. Stăteam într-o rezervă şi prin geamul întredeschis, razele blânde ale soarelui îmi mângâiau faţa. Am deschis ochii cu oarecare teamă... şi de jur împrejurul meu erau aşezate în vaze, flori de toate culorile, jucării, baloane. Am zâmbit amar... La un moment dat a intrat una dintre asistentele care a asistat la naştere.
- Bună dimineaţa! Cum se simte tânăra şi frumoasa mămică?
- Bine, mulţumesc! răspund cu glas scăzut, lipsit de acea bucurie, emoţie...
- Părinţii tăi aşteaptă în hol. Ai vrea să-i vezi? Să vorbeşti cu ei? Sunt atât de nerăbdători...
- Sigur! Să intre numaidecât!
A intrat mai întâi mama, apoi tata, Nicoleta cu soţul ei, Emil. Aveau feţele livide, trase, ciarcăne în jurul ochilor şi o anumită durere mută în priviri. Se vedea de la o leghe depărtare că nu dormiseră toată noaptea şi păreau frământaţi de o problemă extrem de dureroasă... Am încercat un zâmbet stângaci.
- Mă bucur aşa de mult că aţi venit! Aţi văzut băiatul? Cu cine seamănă?
Această ultimă întrebare a căzut ca trăznetul asupra capetelor lor. S-au întunecat la faţă şi încercau cu greu să zâmbească printre lacrimile care stăteau gata să rupă zăgazuri...
- Am rugat asistenta să aducă puţin băiatul. Sper că nu te superi! încerca mama să se scuze... şi mi-a prins strâns mâinile într-ale ei, gata să mi le rupă.
- Ia priviţi ce frumuseţe de copil! exclama asistenta care intrase în grabă.
L-a aşezat la pieptul meu... şi am crezut că lumea toată s-a topit în acel moment. Era cea mai fină atingere, o senzaţie atât de suavă şi de plăcută, cum nu mai cunoscusem niciodată până atunci. Mă uitam la el ca la o minune, o făptură ireală... şi o fericire imensă mi-a inundat sufletul, mi-a copleşit întreaga trăire.
„Copilul meu... copilul lui Alex”... şi dintr-o dată lacrimi calde au început să se rostogolească nestingherite pe obrajii mei împurpuraţi... şi pe ai copilului nostru... Când am ridicat ochii plini de iubire, de suferinţă şi întrebări... am zărit-o pe mama – care mai rămăsese în salon – stând cuminte pe un scăunel lângă uşă, cu privirea aţintită în gol...
- Mama! Unde ai plecat cu gândul? Draga mea, mamă! Mă uitam la ea ca la o icoană, ca la zâna cea bună din poveşti.
- Sunt atât de fericită să te văd alături de băieţel! şi... aş dori ca timpul să se oprească pentru totdeauna aici şi acum...
- Ai primit vreo veste din Spania? am întrebat cu glasul stins, cu teamă... cu cea mai cumplită teamă pe care o poţi citi în ochii unui condamnat la moarte...
- N-am primit nicio veste! Mai durează 2-3 zile până când vor fi identificaţi toţi... şi brusc s-a ridicat în picioare şi a fugit în hol. Plângea! Îi auzeam plânsul, tânguirea şi neputinţa...
- Mamă! Vino înapoi, te rog! Îţi aduci aminte ce îmi spuneai în salvare? Să fim tari şi să credem că totul va fi bine!
S-a aşezat pe pat lângă mine şi copil şi ne-a ţinut strâns – ca şi cum cineva urma să vină şi să ne smulgă din acea îmbrăţişare – şi ea era hotârâtă să ne păstreze cu orice sacrificiu..
* * *
A treia zi am plecat acasă împreună cu băieţelul meu, Alexandru, într-o maşină împodobită cu multe balonaşe albastre şi albe. Camera lui Alexandru era pregătită. Pătuţul, hăinuţele, jucăriile dădeau încăperii o atmosferă de basm.
- Am ajuns acasă, dragostea mea!... universul meu, steaua mea luminoasă!
L-am aşezat uşor în pătuţ să nu se trezească, dar în clipa următoare a deschis ochii mari, albaştri ca cerul, ca marea cea mare... şi pe faţa lui mică şi scumpă a apărut cel mai magnific zâmbet din lume.
- Sunt aşa de fericită că exişti! micuţul meu prinţ... cum n-o să-ţi poţi imagina vreodată. Nicoleta şi-a strecurat capul pe uşă şi m-a strigat în şoaptă:
- Diana! Te aşteptăm în sufragerie. Avem o surpriză pentru tine. Flori, şampanie, prăjituri şi o mulţime de confeti – ca un zbor de fluturi – m-au întâmpinat la intrare. De asemenea, erau acolo părinţii mei, Nicoleta cu soţul ei şi fiul lor Emanuel, părinţii Nicoletei, părinţii lui Alex...
Se străduiau să pară veseli, dar în sufletul lor se cuibărise îndoiala că ceva rău s-a întâmplat...
- Mulţi ani trăiască! Mulţi ani trăiască! Cine să trăiască? Cea mai minunată mămică şi prinţul zămislit, cel mai drăgălaş şi mai minunat din câţi au existat!
Încercau să creeze o atmosferă de sărbătoare, dar vocile lor nu aveau acea forţă a fericirii care vibrează şi te umple de fiori, ori de câte ori o invoci.
Au desfăcut şampania care a început să curgă în cupe de cristal, păstrate cu grijă şi folosite de ai mei doar la ocazii speciale. M-au îmbrăţişat pe rând, cu căldură şi dăruire, fiecare spunându-mi o vorbă bună, o mică glumă...
Îi ascultam dar nu-i auzeam... Îi priveam cu un uşor zâmbet în colţul gurii. Aproape că nu-i vedeam... păreau doar nişte umbre în mişcare care scoteau nişte sunete ciudate - sau mai degrabă nişte gemete înfundate – căutând mereu ceva... o rază de lumină...
***
Dintr-o dată, în această confuzie de gânduri mi-a apărut în faţa ochilor Alex...
Se afla pe un peron pustiu, cu hainele rupte şi pline de sânge. Parcă încerca să şoptească ceva... Mi-am încordat auzul şi fiecare murmur al lui devenea din ce în ce mai perceptibil...
„Diana! Diana! Iubirea vieţii mele! Aşteaptă-mă! Vin cât pot de repede... Trebuie să-mi văd copilul! Cum arată? E frumos? Seamănă cu mine!? Nici nu ştii ce fericit sunt când mă gândesc la voi! Sunt în stare să zbor... Ce m-ar putea împiedica? Atât de mare este forţa fericirii...
Niciun mormânt n-ar rezista în faţa dorinţei mele...”
Şi dintr-o dată, ca un automat, s-a ridicat, a privit în jur cu ochii măriţi de spaimă, cu faţa lividă... din care se scursese tot sângele – şi parcă chiar ultima scânteie de viaţă - şi a început să alerge după un tren care se pusese în mişcare, un tren care semăna mai mult cu o nălucă, cu un nor de praf spulberat de vânt...
„Te implor, opreşte-te! Nu mă lăsa aici... Măcar un singur drum... e tot ce-ţi mai cer! Trebuie să-mi îmbrăţişez măcar o singură dată copilul!”...
A căzut în genunchi şi scuturat ca de friguri – şi-a pus fruntea pe piatra rece, surdă, nepăsătoare a peronului.
- Diana! Mai vrei puţină şampanie?
Ce-i cu tine? Eşti albă ca varul! Parcă ai fi văzut o nălucă... Şi tremuri toată! draga mea , dragă. Mama m-a prins de mijloc şi mi-a aşezat capul pe umărul ei , mângâindu-mă uşor, uşor... aşa cum legeni un copilaş gata să adoarmă.
Brusc, sună telefonul!
Ecoul sunetului părea atât de ireal în tăcerea de gheaţă care se lăsase... Ai fi spus că toată lumea încremenise. Nimeni nu respira, nimeni nu mişca...
La un moment dat, tata, care se afla aproape de telefon, a ridicat receptorul.
- Alo! Da...
Cine sunteţi? Cum!?
Poate este o greşeală... S-a confirmat?!
Nu l-am scăpat pe tata din ochi nicio secundă. Am văzut cum sângele i s-a scurs din obraji, cum îşi muşca buzele şi faţa i s-a schimonosit, încercând să înfrunte un adevăr prea crunt... un răcnet!
- Au sunat de la ambasadă. Trebuie să mergem la Bucureşti. Alex se numără printre victi...
În clipa următoare am simţit cum peste mine se prăvăleşte întunericul vieţii – strivind şi ultima picătură de lumină. Viaţa căpătase forma unui călău hidos – care cu un rânjet sinistru... a ridicat securea timpului... Aproape că simţeam lama subţire şi rece pe artera în care mai pulsa încă sufletul zdrobit...
Am închis ochii... şi două braţe puternice au oprit trupul ce se prăbuşea, zguduit de spasmele unei realităţi crude... care nu putea să fie realitate...
( va continua...)
Valentina BAECART
Oct. 2004