La recenta întâlnire bianuală, de la Moscova, cu ambasadorii
şi şefii misiunilor diplomatice ale Rusiei din lume, având în minte Statele
Unite ale Americii, preşedintele Vladimir Putin a cerut „standarde de decenţă” în conduita
internaţională, a trimis o provocare similară cu cea lansată Moscovei, în anii
’80, de către fostul preşedinte american Ronald Reagan – Uniunea Sovietică,
„Imperiul Răului” – atunci când a afirmat că bazele politicii internaţionale a
ţării sale sunt şi rămân „adevărul, justiţia şi puterea superiorităţii morale”.
Aici, cu aceste cuvinte, mănuşa a fost aruncată, este de aşteptat ca America să
o ridice… Oricum, o prăpastie uriaşă desparte liberalismul naiv al Rusiei din
anii ’90 trecuţi, de cea a lui Putin, din 2014. Astăzi, liderul rus
capitalizează pe ideea unei Rusii puternice, independente, egală Americii, cu o
politică externă dinamică şi expansivă.
O Rusie exponentă a unei moralităţi creştine exemplare, în
faţa unui Occident aparent debusolat ideologic, moral şi social. Ceea ce
occidentalii critică la conducerea politică de la Kremlin, crede Putin, este
exact ceea ce slăbeşte acum Vestul, la el acasă – un neoliberalism împotriva
statului social; o îndepărtare de valorile moral-creştine; o sărăcire rapidă a
majorităţii absolute a populaţiei, cu efecte corozive asupra „urzelii”
societăţii; un politicianism sforăitor, pus în slujba unor elite corupte şi
rupte de realitate etc. Şi în cazuri de cel mai mare interes pentru Moscova,
Putin are o audienţă notabilă. În ceea ce priveşte Germania, de pildă, liderul
ruşilor a fost mult ajutat de preşedinţia eşuată a lui George W. Bush jr., ea a
modificat considerabil relaţia dintre germani şi America. Atunci când
cancelarul social-democrat Schröder s-a împotrivit deciziei Casei Albe de a
invada Irakul, în 2003, reacţia opiniei publice a schimbat definitiv percepţia
şi imaginea SUA în acea ţară. Astăzi, berlinezii compară ambasadele celor două
superputeri din oraşul lor şi cred că cele două clădiri reflectă exact
diferenţele dintre psihologiile naţionale ale celor două naţiuni. Ambasada
Americană, locată în Pariser Platz nr. 2, este o fortăreaţă masivă, apărată de
bariere de oţel, camere de supraveghere, geamuri blindate şi bodyguarzi.
Biroul ambasadorului Emerson, de la etajul 5, are la intrare
o uşă blindată, iar ferestrele dinspre Brandenburger Tor sunt atât de groase,
încât par a rezista şi la suflul unei explozii atomice. Ambasada Rusiei, de pe
Unter den Linden, este deschisă, fără bariere şi bodyguarzi, suni la o uşă
simplă, spui cum te numeşti şi ţi se deschide, nimeni nu-ţi verifică geanta şi
nu-ţi ia telefonul mobil, să ţi-l înapoieze la plecare. Interioarele,
spaţioase, sînt splendide, mobilate cu mobile stil şi candelabre vechi. Ambasadorul
te primeşte vorbind o germană aproape fără accent, crede că „germanii sunt mai
apropiaţi de Rusia, decît oricare altă naţie europeană”; germanii cred şi ei
asta – 58% dintre ei vor să fie independenţi de americani – iar Putin gîndeşte
că noua politică externă a Rusiei dă, de pe acum, roade importante exact acolo
unde contează cel mai mult, în inima Europei. Departe, în America Latină,
lucrurile stau mai puţin bine ca în Germania. În ciuda unor diminuări severe,
în 1991, la împrumuturi şi livrările de petrol, prietenia cu Cuba s-a menţinut,
astăzi insula devine locul favorit pentru turiştii ruşi plecaţi în Caraibe.
Nicaragua lui Daniel Ortega a reluat, în 2007, legăturile
economice şi politice cu Rusia întrerupte în 1987, s-a discutat posibilitatea
construirii, acolo, a unei baze maritime ruseşti, civile, americanii urmăresc
cu atenţie evoluţia aranjamentului, deocamdată nu se sinchisesc, este vorba de
construcţia de vase comerciale şi de agrement. În Venezuela, politica extrenă
rusească este ceva mai activă: ruşii intermediază vînzările de petrol pentru
Havana, deţin licenţe de exploatări petrolifere în bazinul fluviului Orinoco,
vînd turbine grele şi camioane de mare tonaj , au deschis la Caracas o bancă
comercială şi se străduiesc să pornească o fabrică de puşti-mitralieră
Kalaşnikov. Lucrurile au început să se mişte şi în Brazilia şi Argentina, dar,
în general, investiţiile ruseşti în regiune au fost, pînă acum,
nesemnificative, SUA nu au văzut, deocamdată, ameninţări la securitatea lor.
Totuşi, şi aici, în America Latină, politica externă a Moscovei a făcut un pas
important înainte.
Săptămîna trecută, Putin l-a vizitat pe Fidel Castro la
Havana, a avut loc un schimb de opinii privind starea economiei şi a comerţului
mondial, imediat după întîlnirea cu „El Comandante” Kremlinul a anunţat că a
şters 90% din „străvechile” datorii ale Cubei către Rusia, gestul vădeşte
intenţii pragmatice şi relansarea serioasă a relaţiilor bilaterale. Fără să o
aibă înscrisă în program, preşedintele rus a făcut o vizită-surpriză şi în Nicaragua,
a fost întîmpinat la aeroportul din Managua de către Daniel Ortega şi s-a
trecut, din primele clipe, la afaceri. Rusia va exporta acolo grîu şi utilaje
agricole, se va coopera în industria farmaceutică, s-au stabilit viitoare
negocieri pentru instalarea de staţii terestre GLONASS (reţeaua mondială de
sateliţi ai Rusiei) în Nicaragua.
Şi, alături de eşecul integrării Rusiei în Vest, în ultimele
săptămîni la Kremlin se vorbeşte tot mai insistent de realocarea resurselor
regionale în interes naţional, de atragerea de capitaluri străine în anumite
sectoare ale economiei, de Uniunea Euroasiatică; de renaţionalizarea unor
sectoare strategice ale economiei; de „dezoffshorizarea” şi revenirea
capitalurilor emigrate sub jurisdicţia rusă; în sfîrşit, de „dedolarizarea”
aceleiaşi economii, a finanţelor şi a comerţului exterior, şi de folosirea
rublei în operaţiunile externe. Se vorbeşte de un alt plan, deci, de întărire
din interior a politicii externe a Rusiei.
În anii următori, politicile internaţionale ale Rusiei vor
fi o sursă permanentă pentru „breaking news”-urile şi comentariile mass-media.
Probabil şi o preocupare importantă la Bucureşti, dacă vor fi tratate pe măsură
de către politicieni, şi nu numai.
RADU TOMA
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu