luni, 6 iulie 2015

Cofetarii, proză de Marian Ilea

Întâi a fost zvonul, apoi zarva, după care a venit entuziasmul. În Piața Centrală din Herina, cofetăria „Dimka și Donika” avea ușile larg deschise: „Absint, rom și oranjadă pentru toată lumea”, anunțase doamna Dimka Brencis. „Și mai ales pe gratis”, completase doamna Donika Akos. „Ura! Nu mai suntem singuri”, strigaseră în cor cetățenii orașului.
Se înființase batalionul de graniță de la Herina. Cu aprobare de la Budapesta, prin telegraf. „O cazarmă are menirea de a apăra ceva”, îi spuse în șoaptă, zâmbind, lucrătorul cofetar Leopold Biner lucrătorului cofetar Bercu Bernard, în timp ce învârtea în oala uriașă plină cu oranjadă. „Ar trebui construită la marginea orașului, Leopold, și populată cu ofițerii și cu soldații necesari, altfel rămâne o cazarmă pe o hârtie plină de ștampile”, șoptise Bernard în urechea colegului său. „O cazarmă aduce un plus de bunăstare, noi perspective și vremuri senine, Bernard”, se luminase Leopold. „Pentru doi tinerei ca noi timpul decide, nu avem alt amestec decât să ne supunem lui, Leopold”, încheiase Bernard luând în mâini tăvile pline cu pahare de oranjadă și intrând cu ele în mulțimea adunată în Piața Centrală.

XXX

Într-o zi de cincisprezece iulie, la orele unsprezece și cinzeci și cinci de minute, înainte de prânz, trenul special pornit din Gorlitz, prin Oppeln, Oderberg, Jabunklau, Szolnok, Debrecen, Hust și, terminus, Herina, i-a adus pe ofițeri. Imperiul își aduna armatele. Ofițerii erau în uniformele de paradă. I-au așteptat și ovaționat cu toții, cu mic, cu mare. Ofițerii au mărșăluit până la barăcile, ridicate cu meșteri aduși din Vac, de la marginea orașului, inspectând locurile pentru cazarea provizorie a trupelor. Și-au instalat Cartierul General în fostul abator din Herina și într-un imobil peste drum de școală. Fanfara militară avea locuri de dormit la hotelul Kiss-Pipa.
În luna august, de parcă-l lovise damblaua, telegraful de la Oficiul Poștal țăcănea toată ziua. Transmitea numirile pe funcții. întâiul Comandant era colonelul Richard von Mittelstadt. în octombrie s-a inaugurat construcția cazărmii. S-a stabilit rezerva de recruți la un efectiv de trei sute de oameni. Colonelul a desemnat ofițerii batalionului: adjunctul comandantului, ofițerul de ordonanță, ofițerul de informații, conducătorul de bagaje, veterinarul, medicul și medicul rezervist, și în cele din urmă subofițerul frizer Faust Csaky, căruia întreg batalionul îi spunea „barbirul” Faust.
În octombrie, în gara din Herina a sosit o garnitură de tren de marfă cu dotarea completă a cazărmii.
După doi ani, au apărut în Herina și ofițerii imperiali experți care au gândit și pus în aplicare aliniamentele de atac și de apărare, după cum era cazul. Munții Herinei brăzdași de șanțuri săpate cu lopeți militare. Cazarma a avut inițial unsprezece cai de călărie, șaptesprezece animale de povară, optsprezece cai de tracțiune și doi subofițeri la grajduri, care aveau în subordine doi caporali și unsprezece soldați.
După un an erau treizeci de cai de călărie, nouăzeci de animale de povară și o sută unsprezece cai de tracțiune cu toate dotările.
Fanfara batalionului era bugetară, cu aprobare de la Budapesta. Toba mare împodobită cu o floare de colț. Dădea concerte săptămânal în Piața Centrală din Herina.
Întâiul comandant îi scria soției la Mittelstadt: „Draga mea, am obținut o locuință, foarte aproape de Piața Centrală, în care te vei simți ca acasă. Pereții din exterior au culori naturale. În Herina e răcoare văratecă, Rika are apa repede și limpede cu licăriri verzui. Doamnele Donika și Dimka și doamna Margit Wodobskin, pe care nu le cunoști, te așteaptă cu emoție și curiozitate. Cazarma și trupa sunt aprovizionate de către ruteni și evrei. Să știi că în Herina e pace și liniște.
Al tău soț, colonelul Richard von Mittelstadt, cu nerăbdare și plin de pasiunea de altădată, dintotdeauna”.

X X X

Odată cu cazarma, din Herina dispăruse o veche meserie: „alarmistul”. O practicase fiecare dintre cetățenii orașului. De câte ori era necesar, „alarmistul” dădea semnalul. Răspundea de strada lui și de alte două străzi învecinate. Fiecărui cetățean îi venea rândul cam de trei ori pe an. O zi și o noapte. Nimeni n-a regretat meseria pe care toți o resimțeau ca pe o datorie și ca pe o povară.

XXX

Barbirul Faust Csaky tundea ofițerii, rădea capetele recruților, îngrijea mustățile întâiului Comandant. Se mutase într-o casă cu două odăi și baie lângă cazarmă. Își ura nevasta, după ce o văzuse, de nenumărate ori, spălându-se la cur în același lighean verde. Nu se mai apropia de ea. Își lua deseori fiul, Eugen Csaky, șase ani și jumătate, la plimbare în Piața Centrală. Doamna Donika Akos, patruzeci și șase de ani, îl iubea pe barbirul Faust Csaky. Eugen Csaky se împrietenise cu nenea Leopold Biner, care-i aducea oranjada și bezelele dulci. Stătea lipit de paharul de oranjadă, în timp ce barbirul Faust o mușca de gât cu nesaț pe cofetăreasa Donika. O învinețea.
„Doamna Donika Akos și-a pierdut mințile după un amărât de barbir”, avea să-i spună Dimka Brencis întâiului Comandant, completând: „E un exemplu de comportament scandalos, în Herina”.
Bercu Bernard: „Barbirul Faust îi satisface toate poftele grăsanei cofetărese, Leopold”.
Leopold Biner: „E mare păcat pentru Eugen Csaky, Bernard”. Bercu Bernard: „Din păcate, nu ne alegem singuri tații”.
„Biata doamnă Csaky, o adevărată soție de subofițer, nu merită să trăiască o astfel de încercare”,  i-a mai spus Dimka Brencis întâiului Comandant, care părea surd la vorbele cofetăresei.
 Dimka Brencis a luat-o pe nevasta întâiului Comandant într-o excursie la Iaremcea. Erau așteptate la hotelul Central de către doamna Margit Wodobskin. „O să dorim să ne sfătuim și să hotărâm împreună, dragă Ilonko”, i-a șoptit Dimka Brencis Ilonkăi von Mittelstadt.

XXX

Eugen Csaky confecționa cu un briceag, din bucăți de lemn, obiecte pe care le prindea în diverse mecanisme: fixa la un capăt o manivelă pe care o învârtea și toate componentele se puneau în mișcare. Avea perfecțiunea unei instalații făcute la o fabrică din Debrecen.
Toți prietenii lui Eugen Csaky din Herina aveau frați sau surori. El era singur la părinți.
„Eugen are o inteligență deosebită, care-l va ajuta să răzbească în cele mai grele situații”, se lăuda subofițerul Faust Csaky la cofetăria „Dimka și Donika”, completând: „Normal, seamănă cu mine, și eu de tânăr am știut ce-s lipsurile și greutățile, am văzut că numai prin voință mă voi putea ridica. Am fost copil de trupă la un regiment, am ajuns ucenic la un barbir și apoi subofițer barbir plin la batalionul din Herina. De atunci nici capul nu mă mai doare. Așa se reușește în viață, domnilor.”

XXX

Întâiul Comandant Richard von Mittelstadt a luat măsurile necesare: l-a transferat pe Faust Csaky la regimentul din Esztergom, solicitând comandamentului din Budapesta un alt barbir. Întâiul Comandant executa cu sfințenie ordinele doamnei și soției lui Ilonko von Mittelstadt.

XXX

De la doi meșteri din Esztergom, când împlinse șaptesprezece ani, Eugen Csaky învățase dogăritul. Ucenicise la atelierul de făcut butoaie, dovedind talent. „Pricepere. Îndemânare. Abilitate”, scria pe certificatul de atestare semnat de meșterul dogar.
Făcea butoiașe fără cercuri, doagele fiind prinse în cercuri de lemn. Le urca pe dealul de lângă oraș, înspre Dunăre, dându-le drumul să se rostogolească până în vale. Eugen Csaky fabricase și o vioară cu care cânta la el acasă. Când construise moara de vânt venise tot regimentul s-o vadă. Funcționa. Eugen Csaky avea alte ambiții, își făcuse bagajul, lăsase lucrurile bine făcute după el. Intrase la Academia de Poliție din Budapesta. Din Esztergom până-n Budapesta erau doar cincizeci de kilometri. Din nefericire pentru Faust, Eugen Csaky își ura tatăl.

XXX

Proaspătul comandant al Poliției din Herina avea un metru și optzeci și doi de centimetri, robust, ușor adus de spate, capul cu început de chelie, fața rotundă, sprâncene pline și pronunțate, nasul cârn, buzele groase, ochii mari și negri, privirea încruntată. Vorba groasă, rară și hotărâtă. Nu râdea niciodată. Uniforma era călcată la dungă, cizmele erau date cu cremă lucitoare.
Comandantul Poliției din Herina locuia într-o încăpere de la etaj, închiriată de la maestrul cofetar Leopold Biner. Seara stăteau de vorbă așezați pe două fotolii din marele salon.
Leopold Biner: Când veneați copil pe terasa de la cofetăria „Dimka și Donika”, domnule Comandant, erau vremuri senine, azi suntem sub vremuri grele. Unde e arta patiseriei de finețe? Acuma se cere clătita pufoasă, dulce și cu stafide ori alte fructe. Pentru maeștrii cofetari e ca mâncarea săracului, pentru armată, e ca fasolea aia făcută la cazan. Bună, da’ ieftină. E prăjitura populară din Herina, domnule Csaky. Alte vremuri, alte obiceiuri. Mai rămân bezelele. Poți să te servești, cât vrei, domnule.
Eugen Csaky: Dragă Leopold, trebuie să ne obișnuim, e obligatoriu să depășim orice situație. Și-n Herina e cam la fel ca oriunde. Timpul nu stă pe loc. Pericolele se pot ivi de peste tot. Eu am plecat de aici și uite că m-am întors.
Leopold Biner: Dar unde e tortul de ciocolată cu umplutură de gem de caise și cu frișcă deasupra? Îl cere Budapesta, îl vrea Viena. Nu-l mănâncă Herina! Unde e tortul cu fulgi de ciocolată cu blatul îmbibat în rom? Îți spun eu, domnule comandant, la Iaremcea, la Praga și la Dresda. Toți și-l doresc. Noi doar îl facem. Furgoanele cu frig se plimbă pe drumurile astea. Dacă era după voia și pofta Herinei, închideam demult prăvăliile. Afacerile se dezvoltă, creasc, abia atunci nu mai depinzi de situații și situații. Aici merg și găluștele de cartofi umplute cu fructele pădurii, la care adăugăm unt și scorțișoară. Asta vrea Herina, asta-i dăm, și gata!
Eugen Csaky: La Budapesta și Debrecen, ca și aici, în fiecare noapte, duceam și duc, cu capul plecat și cu dinții scrâșnind, cea mai de preț comoară, onoarea, cu munișia redusă din pricina ordinelor ce vin de la Budapesta. Onoarea e din oțel inoxidabil într-un oraș calm și polițienesc, dragă Leopold Biner. Nici singurătatea nu e ușor de dus printre acești oameni slabi, debusolați.

Leopold Biner: Da, trebuie impusă disciplina. Cu orice preț. Noi avem intenția asta dar ne lipsește energia, domnule comandant al poliției. Am să vorbesc cu Szilard Alfons, Bercu Bernard și Emil Lacsi, să stabilim împreună cu dumneavoastră ce-ar trebui făcut.
Preluare http://www.ifz.ro/cofetarii-proza-de-marian-ilea/html



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu