Editorial. Ruinătoarele paradoxuri ale României postdecembriste

de George PETROVAI
 Fiecare ţară şi popor caută prin toate mijloacele ce-i stau la îndemână (mai subtile sau mai directe, mai timide sau mai îndrăzneţe) să-şi asigure prosperitatea internă şi să se afirme pe scena internaţională. De altminteri, acesta şi este rostul politicii: componenta internă să facă ţara să fie mândră de grosul cetăţenilor ei, iar componenta externă să-i facă pe toţi cetăţenii să fie mândri de ţara lor!

            Fireşte că la asemenea rezultate nu se poate ajunge în zilele noastre decât printr-un veritabil şi neîntrerupt exerciţiu democratic, ceea ce înseamnă conţinut în primul rând (cârmuitori competenţi şi oneşti, cadru legal corect şi stimulativ, respect faţă de Dumnezeu, semeni şi legi) şi abia la urmă mai înseamnă formă sau coajă democratică.

            Ei bine, nu acesta este cazul României postdecembriste, care – aşa cum prea bine se ştie – într-un sfert de secol (25 de ani de învârtită ciocoiască) a zămislit şi dezvoltat o lungă serie de incredibile paradoxuri.

            În primul rând înfricoşătorul paradox dintre imaginea României de ieri şi cea de azi: România de ieri avea o populaţie de peste 22 milioane, era fără datorii (dimpotrivă, avea de încasat creanţe de miliarde) şi un spor natural pozitiv (numărul nou-născuţilor îl depăşea copios pe al decedaţilor), pe când azi, cu atâtea calculatoare şi atâta preocupare pentru felurite înregistrări banale, nici dracu nu mai ştie câţi români trăiesc în ţară şi câţi înafara graniţelor ei (pesemne că nici nu se doreşte asta, după cum – din motive înfrăţite – nu se doreşte introducerea votului electronic), dar numărul mare al avorturilor, mai exact al crimelor intrauterine admise de lege (Iată un alt sinistru paradox: Legea pedepseşte cu asprime uciderea întâmplătoare sau din disperare a pruncului de-abia venit pe lume, însă îngăduie omorârea cu sânge rece, altel spus premeditat, a milioane şi milioane de vieţi nedorite de părinţii ocazionali!), numărul mare al avorturilor, prin urmare, obligă necalificatele noastre autorităţi să recunoască sporul natural negativ, cu care de ani buni (mai exact de la punerea României pe butuci, inclusiv prin legiferarea dreptului de întrerupere a sarcinii) se confruntă societatea românească.

            România de ieri (aşa o vedeam şi aşa ni se spunea la şcoală) o ştiam frumoasă şi bogată cu întinsele ei păduri şi livezi, cu câmpiile înveselite de holde, cu inestimabilele bogăţii ale subsolului (petrol, sare, cărbuni şi mine în Apuseni din vremea dacilor şi romanilor), cu ape nepoluate, mii de întreprinderi (e drept, nu toate foarte rentabile), sute de vase maritime şi fluviale şi alte sute de trenuri pentru călători şi transportul mărfurilor, pe când România de azi este nu numai groaznic sluţită prin hiperpoluare, decimarea pădurilor şi lăsarea în paragină a tuturor acelor mănoase câmpii care în perioada interbelică hrăneau zeci de milioane de europeni, ci este realmente stoarsă până la sânge de întortocheatele reţele ale tâlharilor externi şi interni (parlamentari, miniştri, preşedinţi de consilii judeţene, consilieri şi primari), încât stai şi te întrebi cum de-i mai rabdă pământul batjocorit şi înstrăinat  pe aceşti borfaşi şi le îngăduie să-şi plănuiască dublarea, ba poate chiar triplarea lefurilor şi să-şi rostuiască pensii speciale, când e fapt arhicunoscut (doar nu de florile mărului România este situată de statistici la coada ţărilor din Uniunea Europeană) că mai multe milioane de români sunt obligaţi de aceşti netrebnici să-şi ducă zilele cu venituri lunare de patru-cinci sute de lei.

            În sfârşit, marea discrepanţă dintre gloriosul trecut multimilenar al înaintaşilor noştri, statornicii locuitori ai acestor meleaguri, cei care – în lumina noilor documente şi descoperiri arheologice – i-au precedat şi influenţat pe mulţi alţii (inclusiv pe greci) şi viitorul incert al României de azi din pricina jafurilor, trădărilor şi cedărilor succesive de suveranitate, încât devine tot mai evident că Eminescu a scris versul concluziv Eu îmi apăr sărăcia şi nevoile şi neamul pentru altfel de apărători ai gliei strămoşeşti şi, mai ales, pentru altfel de cârmuitori.

            Al doilea mare paradox vizează spiritul acestei naţii: În România postdecembristă, datorită universităţilor particulare apărute ca ciupercile după ploaie (sunt peste 100), se înregistrează cel mai mare număr de absolvenţi din Uniunea Europeană (UE), îndeosebi la facultăţile cu profil economic şi juridic, dar – atenţie – nici una din universităţile româneşti nu se situează între primele 500 ale lumii!

            Atunci, e de mirare că mulţi dintre dascălii contrafăcuţi de aceste srl-uri ce-şi spun universităţi nu-şi cunosc nici măcar manualele (la examene de titularizare fie sunt prinşi copiind, fie sunt notaţi de la 1 la 4), respectiv că se exprimă rudimentar şi comit în scris impardonabile erori gramaticale?

            Iată de ce pe ansamblu şcoala românească este în cădere, deşi în parte încă îşi mai poate salva obrazul cu elevii eminenţi de la olimpiadele internaţionale (dar noi ştim cu toţii că excepţiile întăresc regula) şi deşi (sic!), în urma masivului exod de medici români în Occident, mai în glumă, mai în serios se spune că la ora asta în ţară sunt mai mulţi doctori decât medici...

            Dar cum majoritatea diplomelor şi titlurilor universitare postdecembriste au o provenienţă mai mult decât dubioasă (licenţe şi teze copiate, titluri cumpărate), rezultatele finale se vădesc în starea de spirit generală a naţiunii (aroganţă, impostură, minciună, hoţie, incultură), în starea deplorabilă a economiei şi, nu în ultimul rând, în dezastruoasele procente de promovabilitate ale elevilor la simulări, examene de capacitate şi bacalaureat.

            În atari condiţii precare pentru societatea românească profund manelizată, mai are cineva nas să se mire că peste 30% dintre concetăţenii noştri sunt deja analfabeţi şi că circa 50% dintre ei, conform unui sondaj efectuat de UE, cred cu tărie că Soarele se roteşte în jurul Pământului?!...

            N.B.Într-un filmuleţ pe Youtube, dat mi-a fost să văd şi să aud cum vreo 10 persoane la rând n-au ştiut că ţara în care trăiesc se numeşte România. În schimb ştiau de la tembelizor (tot e bun şi ăsta la ceva) cum se numeşte capitala României şi că în Europa există ţări precum Franţa, Italia şi Spania.

            Cel de-al treilea mare paradox postdecembrist vizează morala şi credinţa. Astfel, deşi este cunoscut faptul că numărul româncelor care se prostituează (intern şi la export) este în topul ţărilor din UE şi peste cel al rusoaicelor şi ucrainencelor, totuşi, Biserica Ortodoxă Română (BOR) s-a opus la legiferarea prostituţiei, ceea ce în ultima instanţă se cheamă un mult mai riguros control medical al acestei îndeletnici de-o vârstă cu omenirea.

            În schimb, face tot ce-i stă în puteri (a se citi jocuri politice) pentru înlesnirea ridicării de noi lăcaşuri de cult, precum uriaşa Catedrală a Mântuirii Neamului (numărul lăcaşurilor de cult din România este de aproximativ 5 ori mai mare decât numărul şcolilor şi spitalelor la un loc), deşi este vădit că în acest chip românii devin din ce în ce mai bisericoşi, nicidecum mai credincioşi!

            Dar n-am ştire ca BOR să fi protestat din toate puterile la manifestaţiile ostentative ale homosexualilor şi lesbienelor, după cum mai nou nu protestează vehement împotriva protocolului politic, care prevede ca în schimbul unei biserici ortodoxe construite în Istambul, unde încă nu se cunoaşte locul viitorului edificiu, în Bucureşti să se construiască cea mai mare moscheie din Europa şi, totodată, să se deschidă cea mai mare universitate musulmană din Europa.

            Pe bună dreptate se spune că omul îşi sparge casa atunci când n-are ce face. Dacă până în prezent n-am avut probleme cu musulmanii şi fanatismul lor colţos, cu siguranţă că vor fi destule după ce respectiva universitate va intra în pită.

                                                                                     Sighetu Marmaţiei,                                                                                                                                         14 iulie 2015