Ca un semn, ca un
autograf bizar
purta halatul spălăcit din molton, mirosea
a tutun şi aer închis şi boală, rula o ţigară
apoi căuta scrumiera prin dulapurile verzi din bucătărie,
bunică-mea îi zicea scurt, moldoveneşte
mai lasă ţigările celea, măi omule,
iar el zâmbea pe la spatele ei,
i se zăreau plombele metalice, strălucirea lor
batjocoritoare era un fel de răspuns
la grija ei tardivă.
Când mergeam pe la el, Dumitru mă mângâia
cu oarecare sfială pe creştet
singura chestie care nu-mi plăcea deloc
erau buzele umede apăsate pe fruntea mea,
în rest era un tip de treabă
vroia să ştie mereu cât e ceasul,
ieşeam la plimbare cu bicicleta în parcul din spatele
blocului,
îmi făcea poze stângace cu aparatul negru rusesc
pe care-l purta agăţat de gât ca pe un soi de verdict.
Odată de ziua mea, împlinisem 6 ani,
Dumitru mi-a cumpărat o pereche de sandale cu flori,
stânga era mai mică şi tata s-a enervat,
a spus vorbe grele şi le-a aruncat imediat,
eu am plâns atunci pe furiş, a fost cred singurul moment
în care l-am iubit cu adevărat pe Dumitru,
nici măcar când a murit, cam un an mai târziu,
nu am plâns pentru el
şi uite că azi mi-am amintit toate astea
privind ultima poză pe care mi-a făcut-o;
în cadru, lângă obrazul meu, degetul lui Dumitru a rămas
ca un semn, ca un autograf bizar.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu