Am auzit o vorbă justă de
la o prietenă de-a mea, drăguţă, tandră, cu ochii albaştri ca cerul sau ca şi
marea ce spală cu puritatea ei sufletul meu gol, însetat de amor şi perfecţiune
universală:
„Îmi pare rău să-ţi spun, dragul meu Mihai, dar simt că
eşti menit să suferi, fiindcă eşti poet. Având un scop în viaţă, tu lupţi, dar
nu am să-nţeleg niciodată de ce plângi pentru orice scop neaprofundat în
viaţă... De ce lacrimile tale, ce cad pe Terra purifică Universul, într-o
manieră pură, albastră? De ce simt linişte, iluminare când mă uit în ochii tăi
suavi, măslinii?”
Poate prietena mea, amica
mea specială, când a afirmat aceste lucruri avea dreptate, fiindcă eu, ca
simplu Om, mă-ntreb în felul următor: De ce, oare, de ce... Dumnezeu mă lasă să
fiu cancerizat în propria mea melancolie, sau de ce simt uneori lucruri
fundamentale care mi se pot întâmpla în viaţă, înainte de producerea clară şi
profundă a lor?
E un lucru demn ca să fii
perfect sau aproape perfect în literatură, dar dezavantajul, discrepanţa
acestui fapt este că nu poţi dormi un somn uşor, tandru noaptea... tenebroasa,
înstelata, solemna noapte.
Am o alegere mare de făcut,
eu, ca băiat, iar nu ca scriitor: şansa de a distinge lumina de tenebrozitate,
răsăritul de apus.
Apropierea mea spre Marele
Tot şi depărtarea de lumea orgolioasă, haină, ce îmi vrea răul formează lupta
dintre cele două euri din adâncul meu.
Există motive titanice,
chiar îmi doresc să fiu cât mai aproape de lumină şi Univers, dar Timpul mă
trage în spate. Poate Cronos se plimbă cu mine printre astrele conceptului, prezentului
şi viitorului, dar, ironic şi ilar, eu sunt rătăcit, cutreierând zadarnic
Universul în căutarea sensului vieţii ori al scopului universal şi Cronos,
părând un cerc, stă îngheţat mereu în jurul lui şi având noi puncte în Univers
ce luminează din şi în tenebrozitate, adică stele ce se nasc...
Mihai EPLI
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu