Emil Cioran - OMUL...

A fost unul dintre marile spirite ale secolului XX. 

Imposibil de clasat, a reuşit să distileze, într-un stil impecabil, o nefericire care l-a însoţit o viaţă. "Sceptic", "nihilist", "depresiv", "profet al nimicului" - biografii s-au întrecut să-i pună etichete. Textul de mai jos e însă despre altcineva. 

E despre Cioran cel născut în Mărginimea Sibiului şi strămutat la Paris, omul de toate zilele, cu şarmul, apucăturile şi slăbiciunile lui.

 

Copilărie furată

"Timp de zece ani am hoinărit de dimineaţă până seara, într-un fel de paradis. Când a trebuit să-l pără­sesc şi să plec la liceu, în şaretă am avut o criză de dis­pe­rare, de care-mi mai amintesc şi astăzi", scrie în 1987. E prima mare ruptură a vieţii lui. Lasă în urmă uliţa copilăriei, umbrită de nuci, şi Coasta Boacii, păşunea din Răşinari pe care o transfor­mase în loc de joacă. Îi lasă în urmă şi pe părinţi, o fami­lie înstărită, dintre cele mai bine văzute în sat, despre ca­re însă e convins că fusese atin­să de ghinion. Nimic nu îi mai poate lecui rana ieşirii din copilărie. Are s-o măr­tu­risească dramatic, la 75 de ani: "Cred, astăzi, că ar fi fost mult mai bine pentru mine dacă aş fi rămas ajutor de cioban, în micul sat din ca­re provin. Aş fi înţeles esen­ţialul la fel de bine ca şi acum".Îşi începe cursurile de liceu la Sibiu şi locuieşte în gazdă la o familie de nemţi. De la ei învaţă limba germa­nă şi îi citeşte în original pe Kant, Schopenhauer şi Nietz­sche. Citeşte ca să sca­pe de alte responsabilităţi ne­dorite. Citeşte şi ca să umple nopţile lungi şi chinuitoare de in­som­nie. La 17 ani, "deştept de crapă", cum o spune Pe­tre Ţuţea, e deja student la Facultatea de Litere şi Filo­sofie din Bucureşti, unde îi are ca profesori pe Nae Ionescu şi Tudor Vianu. Îi înrudeşte nu doar fas­cinaţia pentru cultură, ci şi o eleganţă rafinată, pe care Cioran o va abandona mai târziu: pantofi negri, perfect lustruiţi, şi haină albastră, din care nu lipseşte niciodată batista. După o licenţă obţinută magna cum laude, se înscrie la doctorat, cu un sin­gur gând: să obţină o bursă spre Franţa. Abia în 1937, când are deja trei cărţi publicate în Ro­mânia, primeşte mult râvnita bursă la Sorbona. Doctoratul însă nu îl mai scrie niciodată. După o scurtă revenire în ţară, îndrăgostit de Franţa, pe care o străbate-n lung şi-n lat pe bicicletă, decide să nu se mai întoarcă.

 

Stăpâna florilor 

Pe Simone Boué o cunoaşte în 1942, la o cantină studenţească. Mai tânără cu mult decât el, timidă, retrasă şi foarte binevoitoare, îi va deveni parteneră de viaţă până la moarte. De căsătorit, nu se căsătoresc. Cioran refuză să-şi schim­be cetăţenia română, iar ei îi e greu să-l prezinte părinţilor, care şi-ar fi dorit pen­tru ea ceva mai bun. Cioran? Un tânăr dintr-o ţară îndepărtată, pe care comunis­mul tocmai pune gheara, care trăieşte din generozitatea prietenilor mai înstăriţi şi din ajutorul părinţilor, jurându-şi că nu va lucra "nici măcar cinci minute". Care, mai mult, hotărăşte să nu scrie niciodată nimic împotriva inimii lui, deci taie de pe lista meseriilor posibile profesoratul şi jurnalismul. La 31 de ani, se hrăneşte încă la cantina studenţească.

 

 

Acasă, alături de Simone

 

Câteva ţigări rulate de mână şi câteva costume la mâna a doua îi sunt de ajuns să frecventeze onorabil salonul parizian al doamnei Tezenas, unde jazzmanii şi scriitorii îşi dau mâna şi unde whiskey-ul e mereu gratuit. Încă de pe atunci, orice femeie însărcinată îi provoacă o jenă de-a dreptul organică. "Singurul lucru cu care mă mândresc este fap­tul că am înţeles de foarte tânăr că nu trebuie să dai viaţă, să zămisleşti. Oroarea mea de căsătorie de acolo vine. Este o crimă să trans­miţi propriile tale defecte unei progenituri şi să o obligi să treacă prin ace­leaşi încercări ca şi tine. Pă­rinţii sunt nişte asasini"."Era frumos?", a între­bat-o cândva un ziarist pe Si­mone Boué. "Oh, era fru­mos ca un rus!", a răspuns ea. Libertatea lui, cultura impresionantă şi luciditatea care îl ţine veşnic en garde o seduc. Dar cine e, la rândul ei, Simone? "O franţuzoaică înaltă, cum şi-o aminteşte Eleonora, cumnata lui Cio­ran, cu păr blond şi şuviţe albe, îmbrăcată invariabil într-o bluză şi-o fustă, dar întotdeauna cu un aer deo­sebit". Avea o adevărată ma­nie pentru feţele de masă. Când într-o zi face o tartă şi varsă siropul pe una din ele, izbucneşte cu singurele cuvinte pe care le ştie în româ­neşte "Pisa mi-sii!". Înainte de toate, Simone e însă stăpâna casei şi a florilor. Cea care ştie să facă dintr-o hrubă minusculă, situată la etajul şapte, chiar sub aco­periş, un loc primitor, din care florile proaspete nu lip­sesc niciodată. În fiecare zi, se trezeşte de dimineaţă, aleargă la liceu, apoi la piaţă şi, într-un final, din nou acasă, pentru a găti la aburi mâncăruri de regim, fără sare, aşa cum nenumăratele suferinţe ale lui Cioran i-o cer. Ea e cea care, cu optimismul şi zâmbetul ei, îi oferă lui Cioran, mai bine de cinci decenii, iluzia unei vieţi normale. Trăită departe de ochii lumii, într-un firesc care azi ne poate mira, relaţia lor rămâne, până la sfârşit, la fel de discretă ca întreaga lor existenţă. Despre ea Cioran nu vorbeşte şi nu scrie niciodată. Băiatul de popă din Răşinari trebuie să fi moştenit ceva din pudoa­rea părinţilor săi. O prezintă simplu: "Simone, prietena mea".

 

Viaţa într-o mansardă cu flori 

 

În balconul mansardei din Paris

 

Şi totuşi, de când o vede prima oară, Cioran face to­tul ca ea să-i rămână aproape. Îi înlesneşte mutarea de la căminul studenţesc într-o cameră de hotel, cu o pano­ramă splendidă. Insistă şi ca ea să-şi dea examenul d'aggrégation, pe care, într-un moment de slăbiciune, vrea să-l abandoneze. Când, mai târziu, e anunţat că l-a trecut, îi spune ironic: "Acum îmi datorezi, la sfârşitul fiecărei luni, diferenţa dintre salariul de suplinitoare şi cel de profesoară cu grade". Şi tot el o ajută să scape de repartiţia ca profesoară de engleză din îndepărtata Alsacie, pentru un post mai comod, la un liceu din Paris.Abia foarte târziu, la 49 de ani, Cioran simte că e timpul să se aşeze definitiv undeva. Schimbă până atunci, alături de Simone, mai multe camere de hotel, pen­tru care plătesc lunar sume modice. Graţie unei ad­miratoare care tocmai îl citise, Cioran dă însă peste o ocazie. E "cel mai mare succes literar", cum îl va numi ironic. Trei cămăruţe de bone, fixate la o chirie rămasă în urmă din 1948, unde, ca să nu dai cu capul de pragul de sus al uşii, e nevoie să te apleci. Sunt pe Rue de l'Odéon 21, la doi paşi de Jardin de Luxem­bourg. Fe­restrele lor mici se deschid peste acoperişurile aron­dismentului 6. Deasupra lor nu mai e decât cerul."Când e frumos afară, balconul e plin de flori, iar camera se inundă de lumină. Cioran e pe fotoliul lui de răchită de lângă fereastră. Slab, se ţine bine, cu părul grizonat, dat pe spate. Simone, în ie românească, ve­selă, cu părul jumătate alb, jumătate roşcat, pare mo­delul unui pictor impresionist. La ei - notează Sanda Sto­lojan în jurnalul ei - telefonul sună din jumătate în jumătate de oră".

 

 

Familia Cioran. De la stânga la dreapta: fratele Aurel, tatăl Emilian, sora Virginia, Emil şi mama sa, Elvira

 

În stânga, odaia ordonată şi simplă a Simonei, în dreapta, camera lui Cioran, sub acoperişul povârnit. Înghesuite între rafturi şi masa de lucru stau teancuri de cărţi care aşteaptă să fie date sau trimise în ţară. Cioran citeşte şi nu păstrează nimic. Dezordinea de pe masă e uluitoare şi e, nu o dată, subiect de ceartă între cei doi. "În 50 de ani, cât am locuit împreună, nu cred că am intrat decât de câteva ori în biroul lui. Avea" - mărturiseşte Simone, într-un in­ter­viu - "o dezordine organizată... La el în cameră nu intra nici menajera". Un pat scurt, aproape cât un pat de copil, acope­rit de-o scoarţă, ţesută chiar de mama lui. Iar sus, o lucarnă prin care trec leneş norii Parisului. La Simone şi Cioran e bine şi pentru că ştiu să fie gazde primitoare. Le calcă pragul scriitori francezi şi români, tra­ducători şi editori: Eugen Ionescu, Con­stantin Noica, Samuel Beckett, Henri Michaux, Sanda Stolojan, Gabriel Liicea­nu şi alţii. La ei se ascultă Bach sau Amá­lia Rodrigues, se mănâncă şarlote cu căp­şuni şi se comentează discursurile lui de Gaulle, se râde cu poftă şi se deschid sti­cle cu vin. 

 

Pe malul mării, la Dieppe

 

Vara, când oraşul plin de turişti devine insuportabil, Simone şi Cioran se retrag la Dieppe, un port normand, la Oceanul Atlantic. Ajung uşor, cu trenul, iar de locuit, locuiesc la familii în sat sau în apartamentul somptuos al unui prieten cu bani. Cioran e un obişnuit al locului. E ceva în fostul sat de pescari, marcat de bombarda­mentele războiului, care îi stârneşte melancolia şi furia. Acolo, într-o seară, în timp ce-l traduce pe Mallarmé, decide să renunţe definitiv la limba română.

 

 

Pe bicicletă, la Nisa

 

În 1976, Simone reuşeşte să cumpere, cu 50.000 de franci, o căscioară la Dieppe, cu vedere spre castel. Sin­gura încăpere e însă foarte mică şi Cioran hotărăşte să-şi amenajeze pentru el un loc, în pod. "Îi plăcea să meş­terească", povesteşte Simone, "şi trebuie să mărturi­sesc că ceea ce făcea era temeinic şi rezistent, dar întot­deauna îngrozitor de urât. Desfigura cu totul camera. Şi nici măcar nu puteam protesta. Dacă mă luam de vreo chestie pe care tocmai o bătuse în cuie, îl apuca o criză de nervi". Bunăoară, se întâmplă la fel când un prieten, impresionat de faptul că Cioran nu are televizor, îi oferă unul prea voluminos. În Rue de l'Odéon, po­deaua e atât de fragilă, încât Cioran trăieşte cu angoasa permanentă că televizorul va ateriza la vecini. Într-o zi, se decide să-l agaţe în perete. Epuizat de efort, constată însă că antena nu captează. "S-a terminat totul cu ex­plozia televizorului şi Cioran în mână cu un cuţit, ur­lând de furie".

 

Pe culmile disperării

Când noaptea se lasă peste oraş, topind sub lumina lunii forfota de peste zi, Cioran trăieşte doar pen­tru el. Chinuit de insomnii, angoase şi melancolii, se plimbă pe sub cas­tanii ce-mprejmuiesc grădi­na publi­că. Poartă la el un portofel gol, iar banii îi ţine în buzunare pitite. Se teme de hoţi, fusese de două ori je­fuit. Din direcţia opusă, îl vede une­ori venind pe François Mitterand. Într-o noapte, fiindcă nu e singur şi crede că e spionat de un detectiv pri­vat, Mitterand scoate impermea­bilul şi-i acoperă chipul doamnei care îl însoţeşte. Mai târ­ziu, într-o altă noapte de vară, se reîntâlnesc iar Mitterand îi întinde mâna. Aflase cine e. Noaptea e şi momentul când, în­tors acasă, se apleacă asupra veşni­cului caiet studenţesc. Scrie despre "inconvenientul de a te fi născut", mândru că e cea mai lucidă fiinţă din univers. Glorifică sinuciderea, de care însă nu se simte în stare. Se ceartă cu Dumnezeu şi cu sfinţii, cu propria lui existenţă, catalogată drept cel mai mare eşec. "Faptul că eu exist dovedeşte că lumea nu are sens". Scrie şi despre ruşinea de a fi român, sub care se ascunde, tră­dată, o mare iubire. "Pentru mine, a scrie înseamnă a mă răzbuna. A mă răz­buna contra lumii, contra mea".

 

Iubire târzie 

 

Cu Friedgard, în Jardin de Luxembourg

 

"Friedgard, eraţi prea în vârstă când a fost scrisă această carte pen­tru sugari deziluzionaţi". E de­dica­ţia pe care Cioran o scrie, pe 26 iunie 1981, femeii care îi va da ul­timii ani ai vieţii peste cap! O fiinţă fragilă, cu totul aparte, de care Cio­ran are toate motivele să se în­dră­gostească. La cei 35 de ani ai ei, jumătate din vârsta lui de atunci, e divorţată, are un fiu şi tocmai pregă­teşte un doctorat în filosofie, la Köln. De acolo îi trimite o primă scri­soare în care îşi mărturiseşte ad­miraţia pentru formulările lui para­do­xale, care te lasă cu respiraţia tăiată. Cioran îi răspunde repede, într-o germană fără cusur. O invită să-l viziteze la Paris, oricând do­reşte. Între cei doi dialogul se ţese cu înfrigurare. Încă înainte să o cu­noas­că, îi scrie într-o epistolă "Vă simt ca pe sora mea întru spirit şi sunt încredinţat că ne este comună o di­mensiune nocturnă, adânc înră­dă­cinată în conceptul de melan­colie". La Paris, se plimbă mult pe aleile din Jardin de Luxembourg. În faţa frumuseţii şi a tinereţii, îşi pierde cumpătul şi lu­ciditatea. "Cred că se îndrăgostise de mine, spune Friedgard. În ce mă priveşte, m-am îndră­gostit la înce­put de aforismele lui, de cărţile pe care le scrisese". Dragostea îl ia pe nepregătite, la vârsta la care îşi credea încheiate socotelile cu via­ţa. "Eram foarte tulbu­raţi, fiindcă legătura noas­tră nu era doar spirituală, ci şi trupească. (...) Cioran şi-a dorit imens această iubire, iar relaţia noastră nu pu­tea să existe decât dacă partici­pam deopotri­vă la ea, fiecare cu ce era în mă­sură să-i dăruiască celui­lalt". "Dragă Fried­gard", îi scrie el, "e dimi­nea­ţă de­vre­me. N-am putut să mă zvârco­lesc în pat ca un vier­me, a tre­buit să mă scol, ca să vă trimit o listă a păcatelor mele. Ieri mi-am accentuat lehami­tea, un cafard cumplit. Ce­rul era ne­firesc de albas­tru, am făcut o plimbare inutilă, am vrut chiar să intru într-o biserică. (...) Mai bine de o oră, în min­tea mea s-au derulat sce­nele cele mai intime, cu o asemenea precizie, încât a trebuit să mă scol, ca să nu-mi pierd minţile. Am înţeles dependenţa mea sen­zuală de dumneavoastră, în toată cla­rita­tea ei, abia după ce v-am măr­­tu­risit la telefon că aş vrea să-mi îngrop capul pentru totdeauna sub fusta dumneavoastră. Ce mortale pot fi anumite lucruri!"Ca orice îndrăgostit, devine ge­los. "Numea asta ge­lozie balcanică, o pornire extrem de originară, iz­vorâtă din rădăcinile fiin­ţei lui". Curând, decide să nu o mai prezinte pe Friedgard nimănui. "Dacă ar fi fost după el, ar fi trebuit să-l aştept într-o cameră de sub cerul Parisu­lui. Visa să stăm împre­ună până şi în sicriu, deoarece astfel ar fi putut să-mi vorbească la ne­sfârşit, să mă farmece cu discursul lui, de o sub­tili­tate îngrozitoare".

 

 

Iubire la 70 de ani: Cioran şi Friedgard, pe străzile Parisului

 

În aşteptarea ei, Cioran cade pra­dă reveriilor. Pasiunea îl devorează lent, chinuitor, îl salvează doar tem­porar de vidul apăsător al fiecărei zile. "În fapt, m-aţi vindecat de plic­tiseală! Vremea care a trecut de la apariţia dvs. a fost atât de plină, de substanţială, de neprevăzută, că vă sunt recunoscător pentru toate bucu­riile şi loviturile legate de numele dvs. Mă aflu, ştiţi doar, într-o anxiété continuă cu privire la nestatornicia dvs, dar nu mă pot consacra liniştii. Mai bine iadul cu dvs. decât bine­cuvântarea de unul singur. Sunteţi blestemul meu indispensabil". După Paris, se reîntâlnesc la Köln, unde Cioran pleacă dintr-un impuls. Nu mai ieşise din capitala Franţei de aproape un deceniu. Călătoria în Germania e o adevărată "aventură în cosmos". "M-am simţit", mărturi­seşte Friedgard, "ca o regină încoro­nată".La 70 de ani, Friedgard îl face să se simtă viu, dar nu reuşeşte să-l facă şi fericit. "Nu ştiu dacă Cioran s-a simţit mai tânăr", avea să dezvăluie ea mulţi ani mai târziu, "dar ştiu sigur că felul în care a decurs relaţia noastră l-a întristat profund, pentru că a înţeles că ea, de fapt, e impo­sibilă".

 

O moarte ca oricare alta

În 1987, Cioran renunţă definitiv la scris. Ceva se rupe în el, cum o mărturiseşte dramatic. În doar câţiva ani, suferinţele i se înmulţesc şi devin acute. Îşi rupe piciorul şi tre­buie să se supună unei intervenţii chi­rurgicale. Ulcerul duodenal, de care suferise toată viaţa, se accen­tuează. Când România îşi deschide în sfârşit porţile, eliberată de sub dictatură, Cioran cade pradă tulbu­rărilor de memorie, care-i întunecă mintea. Diagnosticul e neiertător. Suferă de boala Alzheimer. Cioran, care stăpânea cu mintea lui lucidă durerea întregului univers, începe să uite drumul spre casă. În 1994, Simone îl internează la o clinică foarte bună, în Rue Broca, în care accesul le e facilitat chiar de François Mitterand... "La clinica lui Cioran se face o şcoală pentru bolnavi. Îl duc deci la şcoală. Ca pe un copil. Uneori îndărătnic: nu vrea. Altădată lucid. (), i-a spus într-o zi Simonei", scrie Mo­nica Lovinescu în jurnalul ei. Cioran aleargă prin spital, atras de câte-un televizor dintr-un salon, şi se instalează în paturile altor oameni. Sau dispare, pur şi simplu, şi îl găsesc infirmierele ascuns în dulapul lui. După o vreme, nu mai poate mânca. Creierul nu mai comandă reflexele înghiţitului. Face o infecţie pulmo­nară şi e hrănit prin perfuzie. Trupul, doar piele şi os, e plin de escare. Nu mai recunoaşte pe nimeni dintre cei care îl vizitează. Nu-şi mai recunoaşte nici prima carte, proaspăt retipă­rită în ţară. O priveşte lung şi întreabă "Şi înainte de asta, ce făceam?". Prietenii sunt îndureraţi. "Să se în­cheie cât mai repede acest calvar degradant. Într-un fel, doar moartea îl mai poate reda pe Cioran propriei sale staturi", scrie aceeaşi Monica Lovinescu. În ulti­mul interviu acordat, cu mintea încă limpede, Cioran declară "Sunt ateu. Nu cred în Dumnezeu şi nici nu mă rog. Există însă în mine o dimensiune religioasă de nedefinit, dincolo de orice credinţă". Torturat de su­ferinţe, într-una din zilele lucide, o roagă pe Simone să-i suprime viaţa. Şi totuşi, cere prin testament înmormân­tare religioasă.

 

 

Ultimele zile de spital.

 

Fotografia a fost realizată de celebrul fotograf Richard Avedon

Cioran moare pe 20 iunie 1995, dimineaţa. 

Tocmai când Simone, după trei nopţi nedormite la spital, ple­case acasă să doarmă puţin. 

Moartea, pe care şi-o dorise şi o aşteptase ca pe marea salvare, căreia îi dedicase cărţi şi nopţi de insomnie, îl ia pe neaşteptate. 

Îi joacă o festă, luându-l dintre noi simplu, banal, ca pe orice alt muritor.

 

Notă. Acest material nu ar fi putut fi realizat fără întreve­derea pe care d-na Eleonora Cioran mi-a acordat-o, în ex­clusivitate, în anul 2005, fără interviurile eveniment realizate de Norbert Dodille, de Octavian Buda/ Valen­tin Protopopescu şi de Gabriel Liiceanu, fără aportul jurnalelor şi biografiilor în care Emil Cioran a fost menţionat.