- Domnule Toma Gross Rocneanu, îmi amintesc
cu plăcere de prima noastră întâlnire, cu ceva ani în urmă, când alături de
regretatul Ion Burnar am venit la o manifestare literară organizată la Grup
Şcolar Miner, cum se numea pe atunci. Spuneţi-ne câteva date despre
dumneavoastră, ştiind că sunteţi băimărean prin adopţie !
- Stimate domnule profesor, într-adevăr sunt născut în
Rodna, în anul 1943, 18 noiembrie.
După terminarea școlii
elemenare din localitate, am venit în Baia Mare la o școală gratuită, care făcea minieri - Grupul Școlar Minier. Nu s-a dat admitere și după două luni de școală profesorul de serviciu m-a luat și m-a dus în clasa de mecanici. Au constatat că la absolvire nu
aș avea 18 ani, nu mă pot băga în mină.
O parte din
modalitățile de școlarizare și viața școară
de atunci o puteți afla în primul volum
din „Minerii Ardealului”.
- Vorbiţi-mi vă rog, pentru tânăra generaţie
de elevi, cum se făcea educaţia pe vremea dumneavoastră în calitate de elev,
ucenic, maistru răsplătit cu distincţii importante de-a lungul timpului,
profesor.
- Stimate domnule profesor, tinerilor de
astăzi nu prea le place să le dai sfaturi, sau "Doamne feri" să le
impui ceva, așa că punțile de legătură între genarația noastră și
generația de acuma sunt foarte slabe.
Pentru noi, a
îndepărta distrugerile făcute de un război, a reface locuințele, era un imperativ și nu exista loc de comentarii. Acuma mai
ales după ce s-a făcut comisiile de împăciuire în școli am avut ca elevi chiar infractori condamnați, pe de altă parte nu cred că am avut o
clasă în care un sfert de elevi să aibă ambii părinți. Cu acești oameni ni
se cereau randamente și trebuie să
recunosc că am avut șase elevi cu locul
unu pe țară la concursul pe meserii și trei elevi tot locul unu pe țară la sesiunile de referate, plus 18 elevi
pe celelalte locuri.
Par puțini, dar într-un an școlar la un astfel de concurs puteau participa numai unele
meserii. Acești elevi au ajuns aici nu numai
datorită exemplului personal al profesorilor ci și
datorită faptului că în primele două săptămâni de școală li se prezentau Constituția
și Legile țări cu specificitatea vârtei lor și
cu exemple ale unor foști elevi, pe
care ei le cunoșteau.
După aceast
instructaj elevul își lua partea lui de
responsabilitate, iar pentru mine la încheierea activității de dascăl cu toate gradele didactice, am fost onorat cu
disticția "Diploma Gheorghe Lazăr
clasa I" și medalia " xxxv-a
aniversare a instituiri Şantierelor naționale”.
- Ştiu că sunteţi unul dintre cei mai prolifici scriitori ai
Cenaclului Scriitorilor din Maramureş şi că de asemenea activaţi, ca membru
fondator, în Clubul epigramiştilor băimăreni „Spinul”, motiv pentru care vă
întreb când aţi avut timp să scrieţi şi să publicaţi peste 40 de cărţi, dacă
familia nu s-a supărat că acordaţi mult timp cărţilor ţi întâlnirilor literare?
- Fiind educați, pe vremea când singura religie era munca,
ni s-a spus că timpul nu trebuie să-l irosim, deoarece este viața noastă. Deci după serviciu, după atribuțiile de părinte, timpul rămas îl foloseam la
scris. Ce m-a adus la acest număr de volume, 49 plus cinci în lucru, este
respectul ce l-am purtat acestor oameni care m-au format. Sufletul îmi este
atât de plin de bunătatea și bunele
intenții a acestor oameni încăt e
suficient să mă pun la masă și să deslușesc ce frumoase amintiri și fapte ne leagă, de acești oameni obișnuiți.
- La care dintre
cărţile dumneavoastră ţineţi mai mult, este „copilul de suflet” al
dumneavoastră?
- La toate: „Minerii Ardealului” și „Cronicile
cenaclurilor băimărene”-
- Şi o ultimă întrebare, cum vedeţi viaţa la
74 de ani, ce îi sfătuiţi pe cei mai tineri întru ale scrisului?
A consemnat Gelu Dragoş
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu