O carte fabuloasă şi ştiinţifică totodată despre Maramureş

 Avem în vedere cartea intitulată Maramureşul – Floarea cu cinci petale, de Nicolae Iuga, apărută în 2019 la Editura Limes sub egida Academiei Române, o carte fără precedent în etnografia şi istoria zonei, scrisă de un profesor universitar de Istoria filosofiei, maramureşean de felul lui, autorul fiind născut şi stabilit în acest ţinut atât de interesant sub raportul culturii sale arhaice. Cartea este, după cum o prezintă şi editorul Mircea Petean, un splendid eseu despre feţele Maramureşului, cercetate din perspectiva psihologiei inconştientului colectiv, a mitologiei, esoterismului, heraldicii, etnologiei, istoriei şi lingvisticii, reuşind să compună o imagine caleidoscopică de profunzime a Ţării Maramureşului.

Un capitol al cărţii abordează arhetipul de natura inconştientului colectiv al lupului dacic, care a lăsat urme adânci în mitologia, folclorul şi religia populară a zonei. La strămoşii noştri romani avem, între altele, sărbătoarea numită lupercalia, adică „sărbătoarea lupilor”. Lupercul era o divinitate lycaomorfă a turmelor şi a păstorilor, un fel de conducător al lupilor cu un rol ambiguu, el putea trimite lupii asupra turmelor să le prade, după cum putea şi să-i reţină să nu atace turmele. La fel şi în creştinismul primitiv din Maramureş şi în superstiţiile în speţă transmise până în secolul XX, Sf. Apostol Andrei (căruia i se atribuie creştinarea populaţiilor de pe actualul teritoriu sud-estic al României) este considerat şi „Andreiul lupilor”, un duh obscur care poate controla haitele de lupi să nu-i atace pe oameni şi să nu atace oile şi vitele ţăranilor în perioada stabulaţiei de iarnă. De aceea, în Maramureş până în urmă cu câteva decenii, în seara de Sânandrei (29 noiembrie) grajdurile vitelor şi saivanele oilor erau afumate cu tămâie, se spunea un fel de rugăciune către lupi (!), care (normal) nu se găsea în repertoriul creştin curent şi pe grinda de sus a uşii grajdului se făcea semnul crucii cu un cărbune. Apoi, din vechime şi până azi este prezentă tema onomastică a lupului, adică obiceiul precreştin ca oamenilor să li se dea la bo­tez în mod frecvent numele de Lupu sau Lupa. În Maramureş, până pe la mijlocul secolului trecut, copiii mici care se îmbolnăveau erau salvaţi de către părinţi nu prin prezentare la medic, ci prin vânzare şi răscumpărare rituală, apoi erau re-botezaţi cu numele de Lupu sau Lupa, după care (se credea) scăpau cu viaţă din această cauză şi deveneau mai rezistenţi la boli şi erau feriţi toată viaţa de primejdiile de tot felul.

Un alt capitol, care dă şi sintagma din titlu „floarea cu cinci petale”, ne prezintă această floare heraldică în calitate de simbol al vieţii. În cultura română avem cea mai veche reprezentare a florii cu cinci petale, de altfel cu o formă foarte precisă, pe blazonul lui Bogdan Vodă, element trecut ulterior în stema Moldovei de la Ştefan cel Mare până azi, în poziţie dextra în raport cu capul de zimbru. Nicolae Iuga face descoperirea uluitoare că această floare, cu exact această formă, se afla şi pe trofeele romane, pe armură undeva în dreptul inimii, ultima reprezentare de acest fel existând pe Tropaeum Traiani de la Adamclissi. Autorul nostru, plecând de la sugestii preluate din René Guénon şi din Mircea Eliade, explică supravieţuirea acestei imagini arhetipale prin asimilarea ei în creştinism în legătură cu simbolul Crucii, cu reprezentarea vie a Crucii, care este Crucea suprapusă peste Arborele Vieţii.

Avem apoi un veritabil tur de erudiţie în universul abscons al Diplomelor Maramureşene din secolele al XIV-lea şi al XV-lea. Elemente de civilizaţie românească în Maramureşul medieval, care era dreptul cutumiar al românilor (More et Lege Valachorum) şi când intra acesta în conflict cu dreptul regal maghiar al dinastiei angevine, care erau conflictele între nobilii români din Maramureş cu trimişii Regelui, cum erau îmbrăcaţi şi echipaţi de război strămoşii noştri şi multe alte lucruri moarte demult sunt prezentate de că­tre Nicolae Iuga într-un stil deosebit de viu. Un loc aparte îl ocupă aici, cum era şi firesc, problema începuturilor scrisului în limba română, celebrele „texte maramureşene” sau „texte rotacizante”. Pe urmele lui Nicolae Iorga şi ale acad. Ioan Aurel Pop, autorul nostru pune apariţia textelor maramureşene în legătură cu erezia cehului Jan Hus din primele decenii ale sec. al XV-lea şi din proximitatea geografică a Maramureşului, potrivit căruia cărţile bisericeşti trebuie traduse pe limba poporului. În Maramureş exista şi o instituţie capabilă să facă acest lucru, Mănăstirea de la Peri (azi în dreapta Tisei, în Ucraina), care era stavropighie patriarhală a Constantinopolei încă de la anul 1391. Aici se puteau face inclusiv traduceri din greaca ve­che în latină, cum s-a făcut cu Gramata Patriarhului ecumenic Antonie al IV-lea, scrisă bineînţeles în limba greacă, dar care trebuia prezentată regelui maghiar în limba latină. Şi multe alte consideraţii despre multe alte dimensiuni ale Maramureşului, cum ar fi reprezentarea infinitului temporal în arta plastică sau despre simbolurile funerare arhaice maramureşene prezente până şi în Coloana fără Sfârşit a lui Constantin Brâncuşi. Cartea se încheie cu un Glosar, dar nu orice fel de Glosar, ci unul care conţine numai arhaisme din Maramureş de origine latină, care sunt de fapt latinisme fosilizate în limbă şi care se regăsesc ca atare în cea mai veche traducere a Bibliei în limba latină, cunoscută sub numele de Biblia Sacra Vulgata.

Cartea profesorului Nicolae Iuga îmbină surprinzător de bine rigoarea ştiinţifică a omului exersat în zona gândirii critice cu intuiţia hermeneutului şi cu imaginaţia disciplinată a polihistorului, care face reconstituiri neaşteptate de ordinul arheologiei spirituale.

Ioan-Pavel AZAP