Vecinii de la sat

            de Gheorghe Pârja

Trecem cu vederea un fapt care, multora dintre noi, ne-a marcat devenirea. Luaţi de iureşul vieţii, fascinaţi de noile oferte ale schimbărilor, uităm una dintre cele mai temeinice relaţii din lumea satului. Să-i zic starea de vecinătate. Eu, care am văzut lumina zilei în casa părintească, înconjurată de vecini, port şi astăzi în fire bogăţia sufletească a celor din preajmă. În fiecare dimineaţă, vecinii desfăşurau ritualul de bineţe, în care parcă înflorea ziua. Cu toate rânduielile stabilite cu o seară înainte. Fiecare zi de lucru avea scenariul ei. Doar ploile îl puteau întrerupe, mai ales pe vremea fânului. Vecinul era un reazim pentru momentele când te încerca firea. Adică îi puteai cere un sfat când nu erai sigur pe hotărârile tale. Era omul la îndemână.

Îmi aduc aminte de câte ori îl striga tata, peste gard, pe Petrea lui Costin să-l ajute să descarce un car cu fân, ori de Crăciun, la tăierea porcului. Petrea era vecinul din sus. Când puneam gardul de nuiele, tata îl chema, la faţa locului, pentru a se convinge că respectă mejda veche. Adică să aibă amândoi sufletul împăcat că rânduiala nu s-a mişcat nici cu o palmă. Nu ascund că am auzit că au fost pricini, pentru pământ, de au ajuns până în sala de judecată. Primăvara, la arat, aveai grijă să nu scapi plugul în pământul vecinului. Se întâmpla să crească pomi roditori în mejdă. Ca o înţelegere nescrisă, poamele, toamna, erau culese de cei doi vecini. după cum făcea pomul umbră.

Mult mai active în relaţiile de vecinătate erau femeile. Noi aveam cuptor de copt pâine. Câteva vecine veneau la mama să le îngăduie să folosească cuptorul. Mai ales de sărbători era un prilej de a face schimburi de reţete, la cozonaci şi pască. Am prins vremea când, iarna, vecinele se ajutau să pună tiara (război de ţesut). Înainte făceau urzeala, nevedeau, făceau ţevi la sucală, ori se întreceau în schimbarea ponojilor. Iertaţi-mă, nu mai explic termenii arhaici pentru cei care nu le cunosc sensul. Fie o bucurie că i-am trezit din adormire. Am prins în viaţă misterioasele şezători de iarnă. Vecinele se adunau la tors într-o casă mai spaţioasă. Torceau la lampă. Fiecare participantă, pe rând, ducea petrol de acasă, tocmai pentru a ordona binele reciproc.

Aici am fost martor la povestirea unor fabuloase întâmplări, care mi-au stârnit imaginaţia până în ziua de astăzi. În şezătoare veneau feciori, care le prindeau fetelor fusul. Gestul avea o semnificaţie profundă pentru relaţii ulterioare, splendid explicat de seniorul lemnului, Pătru Godja-Pupăză. Prin şezători mai mergeau şi povestitorii, oameni mai în vârstă, cu har şi imaginaţie. Vecinii, dar nu numai ei, se adunau în clacă. La ridicarea unei construcţii, ori la treburile câmpului. Vecinătatea avea o lumină sporită în sărbători. După rânduiala bisericii, după-amiază neapărat trebuiau să-şi treacă pragul. Gustau din bucate, dar mai ales povesteau. Moartea unui vecin era o mare durere în casa vecinilor. Ţăranii noştri, cât de modeşti ar fi fost, vieţuiau frumos. Îşi făceau podoabe interioare cu seninătate sufletească.Şi jalea era nobilă.

Vecinul din jos, Petrea, era crâsnic la biserică. Dimpreună cu nevasta, erau de o bunătate sufletească neţărmurită. Părinţii mă lăsau în grija lor. Le-am zis, până la moarte, mamă şi tată. Nu fac parte dintre cei care idealizează siropos satul. Nici Maramureşul. Dar cu uneltele mele evoc evidenţa şi descriu stările unice ale acestui Ţinut. Descrierea de faţă nu am glazurat-o cu nostalgie. Dar nu putem rămâne indiferenţi când modelul satului românesc devine subiect de drept internaţional. Regretatul prieten, diplomatul Iftene Pop, a introdus în literatura de specialitate conceptul de bună vecinătate. Care, la propunerea României, a figurat mai mulţi ani între temele oficiale de pe agenda Adunării Generale a ONU.

Iată, un om crescut în sat, bun observator al relaţiilor bine aşezate, a proiectat în lume o moştenire din rânduiala satului, care rămâne certitudine. Ce a mai rămas acum din evocarea mea? În primul rând, s-au împuţinat vecinii. S-au strămutat în pământ ori la oraş. Despre vecinii de la oraş, cu alt prilej.