Poesis - Vasile BELE

Ispita ...

Tulpina fructului mă ține depărtat,

îți scriu mesaj – sincer – nu te-am uitat,

doar patima din ochii mei te cheamă,

să vii pe-aici, te rog, să vii de bună seamă.

până și trupu-mi este plin de foc

și zodia îmi spune – azi n-ai noroc!

Parfum de flori, parfum de rouă,

te-aștept în ploaie de la două,

fără să văd cum stă prin lăstăriș,

firavul cuib făcut de-un pescăruș,

azi nu observ nici faina libelulă,

mă simt legat parcă-n celulă.

Până și vipera tot mai încearcă,

pe-un drum de rouă calea dreaptă,

mișcări din trup, hipnotic pare tot,

mă uit la ceas iar a trecut de opt.

dorința iar trece pe locul doi,

durerea e întâi și-apoi mintea din noi.

Nebun am fost, cu patos am iubit,

o singură femeie

și din iubire am ars în flăcări ca lemnul cel uscat

și-ntreb și eu acuma

iubirea – e încă un păcat?

Da! Dar pentru cel care-a-nșelat,

culori de curcubeu din noi au explodat.

Sfat dau și celor ce-au îndrăznit a crede,

că de iubesc prea mult,

doar Dumnezeu îi vede,

să-nșel din dragoste încă n-am auzit,

dar știu că-n viața asta o singură femeie am prea iubit.

doar pentru ea credeți-mă prieteni încă aș înșela,

deși îmi aparține eu o iubesc și încă e a mea,

este chiar credincioasă

și-o viață-ntreagă chiar am visat-o-acasă,

frumoasa mea mireasă.

Baia Mare, 15 noiembrie 2015

Amintiri prezente ...

Până și frunza tremură

în bătaia vântului de octombrie

furnicile – harnice toată ziua și-au adunat

vrute-și-nevrute în casa lor

vulpea în căutarea unei prăzi

încearcă să imite lătratul câinelui atent la tot ce-i

în jurul său

atent la stăpânul pe care-l slujește

de foarte mulți ani

au îmbătrânit împreună

stăpân și câine

doar credința și dragostea au rămas la fel

din cauza gerului cumplit

și cuiele din fereastră au slăbit din rezistența lor

încă stăpânul nu a avut bani să le schimbe

cu modernitatea termopană

îi plac așa cum le-a găsit

când a venit pe lumea asta

casa atunci era a bunicilor materni

n-a schimbat nimic

și nici n-ar dori vreo schimbare

de dragul celor care s-au grăbit să plece

spre o altă lume

și cuvântul a ruginit de atâta tăcere

copacul cu rădăcina adânc înfiptă în pământ

este martorul istoriei – pe-aici doar liniștea și

prietenia și rugăciunea și bunătatea domnesc

valorile morale încă nu au dispărut

ca în curtea vecinilor

aici respectul este același pentru ce a fost

pentru ce este și evident pentru ce va fi

pentru ce va rămâne

oricâte generații se vor perinda prin ocol

vor trebui să respecte ce au găsit la venirea lor

altfel nu au ce călca pământul sfânt

încă nu s-a dat startul chiar dacă lătratul

se-aude din ecou.

Baia Mare, 15 ianuarie, 2015

Am analizat prezentul ...

Am analizat prezentul

numărând nisipul dintr-o clepsidră

care curge spre întâlnirea cu tine

nu ai apărut

de-atunci fiecărui început îi adaug

un mare semn de întrebare

iar înaintea acestuia scriu

până când nu mai găsesc

sinceritate

nici măcar în cuvântul iubire

și asta este un mare păcat

de-atunci tot număr fiecare strop de rouă

fiecare bucățică de stea

și mai număr cioburile adunate din clepsidra spartă

viața își urmează cursul ei

tu și eu

de-atunci două drumuri două cărări doi străini

două inimi – fiecare cu rostul lor

pe bulevardul iubirii

păcat că acest bulevard este locuit

aș fi vrut să crească scaieți spini urzici țepi

o vrăjitoare mi-a spus că mai există iubire

nu am crezut în vorba ei dar precis mi-a citit inima

îi dau dreptate

iubire mai exista dar numai în inima mea

de-atunci îmi caut jumătatea călătorind singur

pe acest bulevard știind că într-o zi

va veni.

Baia Mare, 29 martie 2014

Trecutelor iubiri  ...

Trecutelor iubiri le adaug

amintirile prezentului visele sau imaginea

celor două trupuri cuprinse

în hora dragostei

mii de sărutări și prea frumoase vorbe

azi totul s-a dovedit cu martori îngeri

și sfinții din icoana de pe peretele

plin de albastru

s-a dovedit contrariul

apa trece și-ntotdeauna

lasă urma trecerii ei

așa e și în dragoste

în dragostea neîmplinită

rămân cărările suferinței

lacrimile sincerității

amarul ultimului sărut

așa a fost să fie i nu cred că se poate schimba

nimic din cutumele acestea

călătorului i-a stat întotdeauna bine

cu drumul și rucsacul – a pus în el un kilogram de iubire

o pungă de nisip ales cu grijă

și câteva picături de rouă

pentru a menține clipa de iubire

promisă aseară sub clarul de lună

au fost și multe promisiuni

că vei păzi legătura dragostei

că nimic nu va rupe firul de iubire

că totul va dura o veșnicie

clepsidra nu se va goli niciodată

călătorul și rucsacul său vor fi singurii parteneri

autorizați să vorbească despre stropii de rouă

încărcați de iubire

trecutelor iubiri le răspund cu voce tare

nimic nu e adevărat din toate acestea

și de-atunci sufăr în tăcere

doar stelele să-mi știe suferința.

Baia Mare, 24 februarie 2015

Cer să mai trăiesc încă un veac ...

Dacă nici de iubire nu am parte 

cer să mai trăiesc încă un veac

pentru a mă putea împlini în iubire

pentru a da iubirilor ceea ce

i se cuvine – sinceritate nu minciună

bucurie nu tristețe

fericire nu lacrimi

iar acolo unde există lacrimă aceasta să

fie de împlinire și-atâtea să curgă

până s-ar face un râu

așa mi-am adus aminte de Cocytus - râul plângerii 

oare or fi lacrimile fecioarelor

care au crezut în cuvânt?

ce folos atunci când vorbesc de

iubire și de tristețe

înseamnă că cineva a trădat

înseamnă că cineva nu a fost sincer

și atunci să mai vorbim de iubire?

blestem ceasul minciunii

alături de secundele nesincerității

binecuvântat să fie adevărul și fericirea.

Baia Mare, 30 ianuarie 2014

Vise ce nu mor ...

Se prefăcuse cerul tot în negri nori

Și tot pământul era împodobit cu flori,

Iar eu timid, sfios ... pe-aici că rătăceam,

Ba, chiar, mergeam pe jos ... pe jos, singur, mergeam ...

M-am aplecat și-am rupt o floare

Și-n mâna mea ... mi-a spus c-o doare

Și tristă-a fost întreaga zi

Știind, și ea, și eu, că se va ofili ...

Făcut-am pași, încă vreo trei,

M-am întâlnit cu dalbii ghiocei,

Frumoși și albi, plini de zăpadă,

Ei mi-au ieșit în cale să mă vadă ...

M-am aplecat să-i rup, într-un buchet să-i pun,

Pe unul l-am călcat și m-a strigat : ,,-Jupân!”,

Mi-a spus cu glasu-i stins ... văzându-l lăcrimat:

,,- Jupâne, cu ce-am greșit și de ce m-ai călcat?” ...

Nu i-am răspuns, vroiam buchet s-adun,

Să le arat că eu le sunt stăpân,

Făcut-am pași, încă vreo mie

Și mi-a ieșit în cale ... frumoasa iasomie ...

Mirosul ei ... ușor, m-a îmbătat,

Culoarea ei, pe loc m-a fermecat,

Am vrut s-o rup, fugitu-mi-a din cale,

Plecatu-mi-a din deal și s-a tot dus pe-o vale ...

În locul ei, văzut-am mai în jos,

Când roșu, când galben, când alb un trandafir frumos,

M-am dus spre el, să-l rup să-l pun în buchețel,

Însă, fugea de mine, chiar era sprintenel!

Am dat să fug, ba chiar că alergam

Și-n fuga mea și alte flori călcam,

Călcam pe ei și nu mă înțepam,

Fugeam spre el, fugea de mine ... mereu strigam:

,,- Oprește-te în loc, vorbește-un pic cu mine!”

                       

În fața mea e rai, e râu, e vis

Și-n spate-mi iadul cu focul lui încins,

În urmă nu aș fi vrută să privesc,

Dincontră, doritu-mi-am atunci să mă trezesc,

Sinistrul vis ... chiar eu să-l risipesc ...

Calc multe flori, le calc și știu că fac păcat,

Cu mine eu mă simt un om neîmpăcat,

Călcându-le, în vis, ele s-au transformat

Și trandafiri, și ghiocei, și iasomie ... în flori de liliac ...

Atunci, din fuga mea, rebelă, m-am oprit

Și-mi pare rău din vis că m-am trezit

Și m-am gândit mereu, neîncetat,

De ce, cu florile, în vis, eu, m-am certat?

Eu le iubesc nespus, mereu vreau să trăiască

Și de-aș putea, o vrajă-aș face, să nu se ofilească

Și-am stat acolo, în pridvor, o oră, poate două, sau chiar trei,

Gândindu-mă la trandafiri, la liliac, la ghiocei ...

Și mă-ntrebam mereu, de ce-am visat cu ei?

Și tot acolo stând singur în pridvor,

Privesc spre cer și văd un singur nor,

Singur că mi-am răspuns sunt vise care dor,

Sunt flori tăiate, sunt vise ce nu mor ...

Sunt flori ce-au fost tăiate, sămânța se-ofilește

Și din acest balsam nimic nu mai rodește,

Prin gestul meu rebel, necugetat,

Dorind să le adun, la moarte-am condamnat,

Și trandafiri, și iasomie, și flori de liliac,

După-acest vis, în acel an, tot, totul s-a uscat,

De-atunci, dragi prieteni, eu flori nu rup și nici nu tai,

Gândindu-mă că vreau să-ajung, cu florile în rai ...

Mă-ntreb și-acum cu o evidentă stupoare,

De ce e condamnată frumoasa, frumoasa floare,

S-o tai, s-o smulgi, s-o rupi ... n-o fi durând-o oare?

Cert e un lucru, tăiată, smulsă, ruptă – ea, sigur, moare.

Știind c-o doare ... știind că moare ...

Totuși îți dă parfumul său, îți dă a ei splendoare!

                           

Baia Mare – 3 ianuarie 2018 

Femeia care mi-a dat viață ...

I-am spus dintotdeauna MAMĂ

doar tata a făcut-o femeie

este femeia sau mama care a răbdat cel mai mult

a suferit fără să spună cuiva – mereu rugându-se lui Dumnezeu

a plâns când n-a văzut-o nimeni – mereu rugându-se lui Dumnezeu

nu știu când a fost fericită – doar când s-a rugat la Dumnezeu

nu știu când i-am spus MULȚUMESC – dar Dumnezeu m-a văzut

că ar fi trebuit să-i spun în fiecare secundă din viață

a plâns o dată cu mine

a plâns când m-a îmbrăcat să merg la Grădiniță

a plâns când n-a văzut-o nimeni

a plâns ... și încă mai plânge și azi

a plâns de bucurie când m-a auzit spunându-i prima poezie

învățată la Grădiniță, apoi la Școală

apoi am început să cresc și nu i-am mai spus nicio poezie

și pe cele care le-am știut le uitasem

mă făcusem deja mare

azi plânge de fericire că ne vede crescuți

oameni așezați la casa lor

unii spre bucurie mai au copii

MAMA de alaltăieri a devenit de ieri BUNICĂ

din lacrimile dumneaiei s-ar putea face un râu

anii au trecut prea repede și eu încă

nu i-am spus MULȚUMESC MAMĂ

poate scriindu-i un rând sau două

am să folosesc și acest cuvânt – dar nu știu cum să-l

potrivesc în frază

a plâns și când i-am cerut binecuvântare

s-a apropiat încet de mine și-a șters ochii plânși

s-a uitat în ochii mei a ridicat mâna dreaptă

și-a făcut semnul crucii pe capul meu

așa este creștinesc și-apoi ma sărutat

mi-a șters lacrima din ochi și m-a strâns în brațe

părintește – abia atunci am avut curajul să-i spun

MULȚUMESC MAMĂ – dar n-am apucat să-i spun

ÎȚI MULȚUMESC PENTRU TOT