Despre aceia ce-s pe jar,
deși au lefuri de...coșmar
Se știe
și chiar s-a scris enorm pe marginea „emblematicului” paradox al României
postdecembriste: țara cea mai săracă din Uniunea Europeană (asta rezultă din
principalii indicatori ai nivelului general de trai), cu toate că – potrivit
probelor prezentate de diverși specialiști – ea se situează pe locul trei în
Europa la capitolul „Bogățiile solului și ale subsolului”! Unde mai punem
formidabilul fapt că, la asasinarea cuplului Ceaușescu taman în ziua de Crăciun
a anului 1989 (cică s-a făcut vinovat de genocid economic!), România nu doar că
poseda un apreciabil potențial economic (însuși redutabilul antibolșevic Petre
Țuțea recunoștea că Nicolae Ceaușescu, în pofida unor grave erori
politico-ideologice, a scos România din feudalism și a propulsat-o în familia
țărilor emergente ale lumii, unde – ca să dau doar un exemplu – ocupa un foarte
onorant loc patru la capacitatea totală a transportului maritim și fluvial),
dar - și asta este cu adevărat remarcabil – ea nu avea la sfârșitul fatidicului
an niciun cent datorie externă (câte țări se puteau mândri cu așa ceva?),
dimpotrivă, avea de încasat creanțe de miliarde dolari de la țări africane și
arabe, contravaloarea lucrărilor efectuate de specialiștii și muncitorii români
în perioada ceaușistă.
Firește,
avem nu numai dreptul, ci chiar obligația cetățenească să ne întrebăm și să-i
întrebăm pe toți cârmuitorii postdecembriști: ce s-a întâmplat cu aceste
creanțe, dacă ele au fost recuperate sau nu până în prezent și cum explică toți
acești ipochimeni faptul că România, fără datorii externe în momentul trecerii
la originala demo(no)crație iliesciano-moscovită, a acumulat după 31 de ani de
neîntreruptă descreștere politico-economică o datorie externă de peste 100
miliarde euro și totuși (a se citi „cu toți acești bani păpați”) ea se situează
la coada țărilor din Uniune?!...
Dar
iarăși spun: ce folos că cetățenii de rând se agită și întreabă democratic
despre dedesubturile trebușoarelor curat murdare care afectează întreaga
națiune, din moment ce tot democrația le permite aleșilor cu rol decizional fie
să nu răspundă deloc la întrebările deranjante, fie să dea răspunsuri în doi
peri, adică – mai pe șleau spus – să se șteargă la fund cu acele incomode
insistențe ale vulgului alegător, ce pot la un moment dat să provoace imense
daune intereselor de clan și de partid?
Al
doilea mare și interminabil paradox al României postdecembriste, ridicat la
rangul de fatum pentru milioanele de
victime tot mai resemnate și de drept
legitim pentru zecile de mii de călăi tot mai sfidători, privește dementul
raport dintre veniturile maxime (ale politrucilor, magistraților,
sinecuriștilor, securiștilor, polițiștilor, jandarmilor etc.) și cele ale
muritorilor de rând (intelectuali, artiști, profesori, truditori buni de
dârvală etc.).
Acuma,
sunt destui oameni care-și reamintesc că o lungă perioadă de timp am fost
anchetat și urmărit de otrepele regimului securisto-bolșevic (după
interceptarea de către acești torționari a uneia dintre scrisorile mele
adolescentine adresate postului de radio „Europa liberă”) și că, deci, nu pot
fi bănuit de niscaiva simpatii față de hiperopresivul stat de-atunci. Cu toate
astea, nu pot să nu menționez permanenta sa preocupare întru menținerea
justului și încurajatorului raport de 5 la 1 dintre veniturile bugetare maxime
și cele minime. Cu rol stimulativ, dar fără șansa de-a degenera în monstruos,
se permiteau și în acele vremuri abateri de la această regulă de fier, astfel
încât un miner harnic și priceput, de pildă, putea să aibă venituri lunare mai
consistente decât leafa inginerului, ba chiar mai mari decât cea a
directorului.
Cu atât
mai mult, zic eu, acest raport ar trebui să stea în atenția tuturor românilor
activi, cu cât absolut toți factorii decizionali postdecembriști, devotați doar
intereselor lor necușere, l-au dat uitării, iar grobiana neonorare de către
liberali a promisiunilor din campania electorală întru o acceptabilă
normalizare a lucrurilor la acest capitol este de pomină, fapt pentru care s-a
ajuns ca un lefegiu privilegiat din sectorul bugetar să-i dea cu tifla
angajatului din cel privat și ca raportul venituri maxime-venituri minime să
fie de peste 200 la 1 și – treabă extrem de îngrijorătoare pentru colosala masă
a nevoiașilor – în necontenită expansiune.
Păi cum
naiba să mai fie armonie și prosperitate generală în România zilelor noastre,
dacă un grup de 11 magistrați (la noi și procurorii sunt magistrați) din cei 14
de la Consiliul Superior al Magistraturii (CSM), toți cu venituri lunare de la
8.000 euro în sus, recent și-au acționat în judecată propria instituție pentru
neprimirea sporului de 25% prevăzut de legea cu dedicație pentru toți acei ce
lucrează cu documente secrete (ale șparlamentarilor?), plus încasarea
restanțelor de la intrarea ei în vigoare. Și iac-așa oligarhii patrihoți devin
din ce în ce mai bogați (leafa de 8.000 euro va ajunge la 10.000 cu acest spor
cam cât 5-6 pensii de rând), iar decalajul dintre veniturile maxime și cele
minime va tinde cu și mai multă nerușinare spre catastrofal.
Sighetu
Marmației,
George PETROVAI
19 aprilie 2021
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu