Elegie la plecarea unui munte

 

                                                                                    de Gheorghe Pârja

A murit poetul Ion Gheorghe! Noi, cei care am fost martori la devenirea generației șaizeciste, am avut de unde alege modele lirice sau epice, să ne punem timidele noastre rezonanțe lirice de început, cu vuietul unei poezii descătușate din carapacea unei ideologii sufocante pentru visare. Splendidă șansă pentru noi, cei care ne simțeam atrași de miracolul Cuvântului, să avem în preajmă o față luminoasă și curajoasă a vieții literare. De la Nichita Stănescu la Marin Sorescu, de la Ana Blandiana la Ioan Alexandru și nu în ultimul rând la fabulosul Ion Gheorghe. Poetul megalitic, locuitor al muntelui Kogaion, care s-a retras, în aceste zile, din lumea asta încâlcită, plecând spre vreo zare mitică, pe care și-a desenat-o din vreme.

S-a născut în august 1935, în comuna Florica de Buzău. S-a pregătit să devină învățător, dar a urmat Școala de literatură, fiind coleg cu Nicolae Labiș, Lucian Raicu, Gheorghe Tomozei. Apoi a absolvit Facultatea de Filologie din București. Primele creații au primit aburul timpului, dar repede poetul și-a căutat un drum unic în lirica românească. Credea că trecutul nu este un paradis pierdut, ci el este întrupat în obârșii, în începutul absolut, prefigurat în cosmos și logos. Un scriitor viguros și original, care și-a asumat timpul, cu bune și cu rele, dar cu o încredere nețărmurită în limbaj. Este autorul unei poezii splendide, adânc înrădăcinată în tradiție și mitologia românească. Ion Gheorghe a construit o operă în afara timpului, trecută prin aerul tare al munților Kogaion, dar și supusă unei frământări a ființei din ruinele Haosului postbelic. Din care s-au desprins puțini și au renăscut doar unii.

Ion Gheorghe a țâșnit artezian într-un peisaj liric, nu totdeauna capabil să vadă apa limpede, stele aproape și mântuirea prin Cuvânt. Opera poetică ilustrează, după judecata critică a lui Ion Pop, un foarte ambițios program poetic, unul dintre cele originale ale generației sale. A dat vers unor nivele ignorate sau mai puțin frecventate din straturile mumelor. Deslușim în opera lui o galaxie de teme, de motive abordate pentru prima dată în spirit liric. În mișcarea epopeică a discursului poetic antrenează oameni și zeități, ființe și lucruri, ori duhuri venite din faptele istoriei. Eugen Simion constata că Ion Gheorghe a avut ambiția mare de a crea o mitologie lirică nouă, luând ca pretext basmele, legendele, baladele, descântecele, jocurile de copii, citite într-un cod personal.

Plecând de la convingerea că marea artă se ridică pe edificii spirituale naționale, el a apropiat versul de spiritualitatea autohtonă, privită prin ocheanul culturii moderne. Rămâne în istoria literaturii române un spirit de o spontaneitate rebelă, făuritor de mitologii neguroase, care amestecă legendele biblice cu cele păgâne, tulbură apele istoriei și adună, după voie, râurile ei, pentru a justifica un simbol, o alegorie cu înțelesuri patriotice (E. Simion). El a vrut să cuprindă în poemele sale toate vârstele naturii în stare de agitație, când sângele vegetal fierbe și cuvintele se așază în maniera creației spontane. Cum ar fi: „Taurul din zodie/ sub mărul de rodie/ peștii frați/ prin râuri îmbrățișați/ zodia scorpionului, ia vinul din pivnițele omului.”

Autorul este un apostol care a răscolit dicționare pentru înțelesuri noi ale cuvintelor, iscodește farmecul din limba folclorului, caută, și găsește, formule magice ale blestemelor și descântecelor, folosește vocabula rară și misterioasă pentru a institui un limbaj unic al mitologiei, construită de poet. Toată viața a fost în căutarea unui Kogaion, muntele sfânt al dacilor. Ion Gheorghe este poetul fascinat de Maramureș. S-a înscris în șirul marilor creatori care i-au călcat cărările, au descoperit sufletul oamenilor din Nord, s-au închinat la altarele lui și i-au dăruit cuvinte apăsate pentru a configura libertatea imaginației într-un spațiu generos.

L-am cunoscut la București, în întâlniri episodice, dar legăturile de suflet s-au întâmplat în Maramureș, la Codicele de la Ieud, manifestarea inițiată de Daniela și Petru Dunca, pe când erau profesori în celebra așezare maramureșeană. Într-o vară, am fost duși pe vârful Padeșului, un fel de Kogaion autohton, unde un grup de tineri, printre care mă aflam, ascultam cum răsună cuvintele limbii române mai aproape de cer. Prietenul Petru Dunca l-a găzduit în mai multe rânduri la Budești și Ieud, unde a scris o bună parte din volumul „Condica în versuri.”

Memorabilă rămâne ziua tristă pentru poezia românească, 13 decembrie 1983, când s-a săvârșit din viață Nichita Stănescu. În acea dată, la invitația poetului Gheorghe Mihai Bârlea, soseau în gara din Sighetul Marmației câțiva scriitori, redactori ai revistei “Luceafărul.” Printre ei, poetul Ion Gheorghe. După aflarea tristei vești, parte din grup a plecat spre Ieud. Acolo, la Biserica din Deal, s-a făcut un parastas pentru marele poet. Confratele lui, Ion Gheorghe, a dat o probă de solidaritate întru cuvânt și lacrimi. Acum, iată a plecat și el. La umbra blajinului nuc din satul Sărățeanca, unde s-a retras în ultimii ani, un butuc gros, care ținea de masă de scris, a rămas singur.

De acum, drumul poetului este atât de lung, încât nici misterele nu-i dau de capăt. Este vorba despre unul dintre marii poeți ai literaturii române. A plecat omul, a rămas opera. A plecat un munte din lanțul misteriosului Kogaion.