Duminica Izgonirii lui Adam din Rai (a Lăsatului sec de brânză) Matei 6, 14-21
Zis-a Domnul: Dacă veţi ierta oamenilor greşelile
lor, va ierta şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc; iar dacă nu veţi ierta oamenilor
greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre. Când
postiţi, nu fiţi trişti ca făţarnicii; că ei îşi întunecă feţele, ca să se
arate oamenilor că postesc. Adevărat grăiesc vouă: şi-au luat plata lor. Tu
însă, când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală, ca să nu te arăţi
oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău, Care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care
vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie. Nu vă adunaţi comori pe pământ, unde molia
şi rugina le strică şi unde furii le sapă şi le fură, ci adunaţi-vă comori în
cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică şi unde furii nu le sapă şi nu
le fură. Căci unde este comoara voastră, acolo va fi şi inima voastră.
În această duminică ne întoarcem cu gândul spre unul
dintre cele mai importante evenimente ale mântuirii noastre. În dimensiunea sa
cosmologică, „Izgonirea lui Adam din Rai” reprezintă pecetea descoperirii
noastre ca pelerini pe acest pământ. Am ieşit odinioară prin cădere, însă am
fost ridicaţi „la plinirea vremii” prin Înălţare. Consistenţa acestor două
momente de bornă din cronologia istoriei neamului omenesc conţine o adevărată
pedagogie liturgică, folosită de Biserică pentru a ne aminti de fiecare dată că
despărţirea de Dumnezeu constituie în raport imediat un nou început proniator.
Şi dacă Adam a pierdut astăzi viaţa paradisiacă, izgonit fiind din Rai, Noul
Adam – Hristos „a deschis o altă cale, prin care să ne ridicăm acolo de unde am
căzut: calea divino-umană, numită şi calea teandrică. De aceea, ziua de astăzi
este totodată Duminica iertării. Astfel, ne stau în faţă izgonirea şi iertarea”
(pr. Boris Rădulescu, Semnificaţia duminicilor din Postul Mare, Bucureşti,
2005, p. 41).
Primul
om – oglindă a strălucirii Stăpânului său
Părintele ceresc îl zidise pe om „după chipul şi
după asemănarea Sa… după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi
femeie” (Fac. 1, 27). Această capodoperă a creaţiei aduna în sine ca o oglindă
strălucirea Stăpânului său. Aşezați peste ceea ce fusese mai înainte creat,
Adam şi soţia sa Eva se bucurau prin darul dumnezeiesc al asemănării de vocaţia
împărătească a stăpânirii peste toate cele zidite. În această stare,
protopărinţii noştri se bucurau de toate darurile Paradisului, primind de la Dumnezeu
o singură poruncă: „Din toţi pomii din rai poţi să mănânci, iar din pomul
cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca
din el, vei muri negreşit!” (Fac. 2, 16). În felul acesta, se instituia
rânduiala ascultării şi indirect pravila paradisiacă a postului. Cu alte
cuvinte, ceea ce Dumnezeu rânduise spre viaţă şi spre înţelepţire trebuie cu
ascultare păstrat ca omul să nu ajungă la moarte. Puţin le mai trebuia să se
desăvârşească, un mic pas, un strop de voinţă, o clipă întărită de tăria
virtuoasei ascultări. În marele dat al existenţei sale, Adam purta întru sine
proprietatea nemuririi. Pomul vieţii întruchipa în acest fel hrana din care
omul se împărtăşea dumnezeieşte. Cu toate acestea, „maturizarea şi fixarea în
Bine urmau să se realizeze în timp. Dar, hrănindu-se din Pomul Vieţii, omul
devenea nemuritor, trecea în veşnicie în starea în care se afla când s-a hrănit
din el” (ibidem, pp. 44-45).
La
ceasul socotelii cu Stăpânul iese la suprafaţă laşitatea
Dorinţa de a atinge mai repede această stare a
devenit dintr-odată irezistibilă. Diavolul, care nu suporta să vadă fericită
această creatură iconică a lui Dumnezeu, a venit şi a picurat în auzul femeii
gândul că ar putea fi ca Dumnezeu, arătându-i insidios cea mai simplă cale:
încălcarea poruncii. „Şarpele însă era cel mai şiret dintre toate fiarele de pe
pământ, pe care le făcuse Domnul Dumnezeu. Şi a zis şarpele către femeie:
Dumnezeu a zis El, oare, să nu mâncaţi roade din orice pom din rai?” (Fac. 3, 1).
El lasă intenţionat fraza neterminată, pentru ca femeia să preia gândul cel
viclean şi să-l materializeze. Femeia calcă prima porunca, urmând ca în
momentul imediat următor să-l corupă şi pe Adam. La ceasul socotelii cu
Stăpânul iese la suprafaţă una dintre cele mai labile porniri ale sufletului
omenesc: laşitatea. „Şi i-a zis Dumnezeu: «Cine ţi-a spus că eşti gol? Nu cumva
ai mâncat din pomul din care ţi-am poruncit să nu mănânci?» Zis-a Adam: «Femeia
pe care mi-ai dat-o să fie cu mine, aceea mi-a dat din pom şi am mâncat»” (Fac.
3, 11-12). La rândul ei, femeia dă vina pe şarpe (v. 13) şi iminent se adaugă
pedeapsa Stăpânului: Izgonirea lui Adam din Rai. Acesta este momentul din care
începe „istoria omenirii căzute… anomalia vieţii survenită prin cădere. Urmaşii
lui Adam nu sunt răspunzători de păcatul lui Adam, dar au moştenit natura
păcătoasă şi urmările păcatului: înstrăinarea de Dumnezeu, moartea, aplecarea
spre rău. Nimeni nu poate să se opună acestor urmări” (ibidem, pp. 47-47).
De aici înainte, singur şi fără binecuvântarea
harului, Adam a căutat permanent spre calea eternei reîntoarceri. Trebuia să se
ridice, el şi întregul neam omenesc, dar nu mai putea face aceasta singur. De
aceea, Dumnezeu, ca un Părinte iubitor, n-a dorit să piardă lucrul mâinilor
Sale, făgăduindu-le protopărinţilor clipa şi pe Ceasornicarul mântuirii:
„Duşmănie voi pune între tine şi între femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei;
aceasta îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei înţepa călcâiul” (Fac. 3, 15). Iată
aşadar calea de la cădere la ridicare!
Biserica
transformă această cădere în pildă de îndreptare
Acum, la începutul Postului celui Mare, Biserica
transformă această cădere în pildă de îndreptare, aducându-ne aminte de jertfa
ascultării. De aceea, îndemnul Evangheliei devine normativ şi lămuritor: „Că de
veţi ierta oamenilor greşealele lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc;
Iar de nu veţi ierta oamenilor greşealele lor, nici Tatăl vostru nu vă va
ierta greşealele voastre” (Mt. 6, 14-15). Cu alte cuvinte, dacă Dumnezeu l-a
iertat pe Adam şi i-a făgăduit o nouă cale de ridicare şi de dobândire a
Raiului, sub aceeaşi poruncă se rânduieşte şi „iertarea” noastră. Nu
întâmplător, duminica de astăzi mai poartă şi numele de „Duminica iertării”.
Este momentul în care dăm la o parte zgura mândriei şi a prejudecăţii şi privim
cu nădejde spre darea cea bună a iubirii lui Dumnezeu. Pentru a ajunge la ea
trebuie să împlinim o jertfă, răscumpărându-ne cu ea pornirile pătimaşe şi mai
ales neascultarea prin care nu o dată, ci de nenumărate ori cădem şi suntem
scoşi din Raiul iubirii dumnezeieşti. Plinirea rânduielii se face însă fără
făţărnicie, sporind smerenia şi implicit bucuria duhovnicească: „Când postiţi,
nu fiţi trişti ca făţarnicii; că ei îşi smolesc feţele, ca să se arate oamenilor
că postesc. Adevărat grăiesc vouă, şi-au luat plata lor. Tu însă, când
posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală, Ca să nu te arăţi oamenilor că
posteşti, ci Tatălui tău care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în
ascuns, îţi va răsplăti ţie” (Mt. 6, 16-18).
Gândind la aceste sfinte învățături, să ne aducem
aminte că postul nu este doar trupesc, ci și sufletesc. De aceea, prin
cântările din slujbele Postului Mare, Biserica de acum ne învaţă: „Să postim,
post primit, bineplăcut Domnului; postul cel adevărat este înstrăinarea de
răutăți, înfrânarea limbii, lepădarea mâniei, depărtarea de pofte, de
clevetire, de minciună și de jurământul mincinos. Lipsirea acestora este postul
cel adevărat și bineprimit”. Şi, la rândul său, Sfântul Ioan Gură de Aur spune:
„Postul potoleşte zburdăciunea trupului, înfrânează poftele cele nesăturate,
curăţeşte şi înaripează sufletul, îl înalță şi îl uşurează… Ceea ce n-a putut
porfira, a isprăvit veșmântul cel de pocăinţă, iar ce n-a putut coroana, a
putut cenușa. Așadar, vezi cât de adevărat este ceea ce zic eu, că cineva nu
trebuie să se teamă de post, ci să se teamă de viața cea desfătată, de lăcomie
și de îmbuibare, îndoparea și îmbuibarea au zguduit cetatea Ninivei și au dus-o
aproape de pieire. Postul însă iarăși a întărit cetatea” (Sfântul Ioan Gură de
Aur, Omiliile la Postul Mare, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1997).
Pr.
Cristian Grecu – 06 Martie 2022
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu