Plinul
Speriați de roua toamnei,
rece cu brumă pe dinți,
strugurii-au fugit din vie,
pomenindu-i pe-i părinți.
Curge lin mustul din teasc
prin viața cu bolovani.
Stând pe scăunel bătrân,
Gheorghe numără la ani.
Iubito, s-a copt smochinul!
Se scurge mustul din teasc,
în cramă să-și facă chinul,
precum anii mei, un vreasc.
Sita vremii cerne ani.
Crama ruginește vinul,
urcă și vântu-n castani,
toți și toate îmi fac plinul...
Caloriferul
A venit frigul și gerul
coborând de pe cea coastă,
dârdâie caloriferul...
vai de ioi... în casa noastră!
Ne trimit prin gânduri vorbe:
Să tăcem... că va fi bine,
dar de-atâta ars cu ciorbe...
o zbughim prin țări străine.
Am ajuns cum vor aleșii;
Toți, candidați la sicriu.
Ne-au adus și izolete,
să urcăm, cât nu-i târziu.
Să mergem de mână-acolo
În Raiul făr’ de suspin,
să ne servească-un... „picolo”,
cu o ceșcuță de vin.
C-așa este-aici, la noi,
tristă, nebună poveste;
să devină omul bun,
doar când NU mai este...
În
tăcere...
Demult, demult, foarte demult,
de la Adam şi Eva încoace,
o vorbă-mpărătească spune:
„Să nu-ntrerupi femeia care tace”!
Când durerea-n lacrimă-ţi se ascunde,
te doare şi n-ai ce mai face,
dă-ţi mai bine cu securea în cap,
dar nu întrerupe femeia când tace!
Chiar dacă la loto ai câştigat,
chiar dacă lacrimile-ţi devin mai sărace,
du-te la confluenţa realităţii cu răul,
și nu întrerupe femeia când tace!
Când umbrele vor să-ţi închidă pleoapa;
Când intri-n păienjeniş de noroace,
priveşte luna cu sâni durdulii,
dar nu întrerupe femeia când tace!
În zori, când păşeşti peste roua cea dulce,
ori calci pe covorul cu florile sărace,
ascultă mai bine cântul sirenelor,
dar nu întrerupe femeia când tace
Şi când durerea-ţi este tot mai adâncă,
iar răul din tine nu-ţi mai dă pace,
dă-te mai bine cu capul de-o stâncă,
dar nu întrerupe femeia când tace!
De umbra te hăituieşte în hăul speranţei,
iar vrăjitoarele vor să-ţi dea în ghioace,
mângâie-ţi obrajii, gura şi... restul,
dar nu întrerupe femeia când tace!
Bolnav
Bolnav sunt de tine, Toamnă!
Cum răsari, din zări finite
și ne aduci, mărită doamnă,
daruri sfinte... ruginite!...
Doru-mi-i desculț prin gară,
printre-atâtea flori pitite,
scrie toamna pe-o vioară,
cu-arcușuri încetinite.
Bolnav sunt de tine, Toamnă,
floarea mea cu bustu-n brumă!
Viața asta mă condamnă
și mă frământă în humă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu