Remember Neptun 2010 - Florica BUD

 

Festivalul Internațional de Poezie, Neptun, 2010. Foto: Iolanda Malamen, Gabriel Chifu, Horia Gârbea, Florica Bud, Gabriel Dimisianu. Riri Manor, Simona Cioculescu, Ioana Ieronim, Nicolae Prelipceanu, Ioan Es. Pop, Iinca Ilian, Simona Constantinovici, Bujor Nedelcovici, Matei Vișniec, Alev Adil, Madeleine Thein, Moaen Shalabia, Donny O Rourke, Mohamed Salmawy, Thorunn Valdimarsdottir, Florin Toma.

************

Baia Mare a „beneficiat” de o poluare cruntă. [A consemnat Iolanda Malamen]. Ziua veche, 2, nr. 39, 14 ian. 2011, p. 7-8. (Din volumul aniversar ”Oglindă în timp”, Editura ”eLiteratura”, București, 2017).

”Florica Bud s-a născut la 21 martie 1957, în localitatea Ulmeni, judeţul Maramureş. Este membră a Uniunii Scriitorilor din România din anul 1998. A debutat în anul 1993, cu volumul de proză scurtă: „Iubire, sînt un obiect nezburător” (Editura Gutinul). Autoarea intră cu adevărat în literatură cu romanul „Bărbatul care mi-a ucis sufletul într-o joi” (Editura Dacia, 2005), aşa cum semnalează prefaţatorul acesteia, Horia Gârbea. În „Mariatereza sunt eu” (Editura Rao, 2007) romanciera păstrează aceeaşi arhitectură ce dă o notă distinctă volumelor sale. Ulterior, hotărâtă să îşi seducă permanent cititorii, potrivit afirmaţiei criticului Alex Ştefănescu, ea separă amalgamul de genuri din cărţile anterioare, dând naştere culegerii de pamflete „Reparăm onoare şi clondire” (Editura Limes, 2009). Apoi abordează tărâmul poetic în „Pierd monopolul iubirii” şi „Crucificat între paranteze”, ambele apărute la (Editura Ramuri), în anul 2010. Florica Bud este o apariţie constantă în peisajul revuistic contemporan, fiind prezentă şi în antologia „Bookătăria de texte şi imagini”. Este preşedinte al Fundaţiei Culturale Bona Fide şi vicepreşedinte al Asociaţiei Scriitorilor, Baia Mare, redactor asociat al revistei „Nord Literar”, Baia Mare. Colaborează cu revistele literare: Luceafărul (Bucureşti), Ramuri (Craiova), Acolada (Satu Mare). Deţinătoare a multor premii literare importante. Figurează în dicţionare şi antologii. Critici literari dintre cei mai cunoscuţi i-au comentat scrierile.

Iolanda Malamen: Florica Bud, L’Accademia Internazionale Il Convivo Italia 2010, ţi-a conferit în 2010 „Premio speciale” pentru volumul bilingv (româno-francez), „Pierd monopolul iubirii”.

Florica Bud: Sunt sigură că am venit pe lume înfăşată în faldurile poeziei... din această cauză în prima parte a vieţii am refuzat cu îndărătnicie să iau act de realitate, dar... încet-încet ea, realitatea, a pus „laba sa păroasă” şi pe mine. Nimbul poetic se stinge uşor şi... sigur că îmi este din ce în ce mai greu să păstrez un echilibru între poezie şi proză. De aceea, la o anumită vârstă, voi rămâne doar prozatoare, plângând după ceea ce nu a fost niciodată şi ar fi putut să fie... Dar, în ciuda acestui impediment, îmi doresc, în momentul de faţă, să păstrez o relaţie bună cu poezia, pentru că am simţit o empatie venită atât dinspre poeţii pe care îi cunosc, cât şi dinspre cei apropiaţi.

Iolanda Malamen: Ai debutat editorial în 1993, cu un volum de proze scurte: „Iubire, sȋnt un obiect zburător”, care, de altfel a fost şi premiat, după care a urmat o „avalanşă” de cărţi de proză, bine primite de critică. Gh. Grigurcu scria: „Combustibilul prozelor pe care ni le oferă Florica Bud este fantezia”.

Florica Bud: Înainte de a debuta cu „Iubire, sȋnt un obiect nezburător” am primit întâiul meu premiu. Primul premiu(1990) și cel din Sicilia, sunt două dintre premiile care au în comun faptul că mi-au fost acordate de către oameni care nu m-au cunoscut şi nici măcar nu auziseră de mine. Şi dacă ai pomenit de volumul de debut, „Iubire, sȋnt un obiect nezburător”, o cunoştiinţă, ziarist din Bucureşti, a spus după ce a citit-o atunci, în 1993: „Păcat că nu ai un nume, că altfel doar vei irita pe unii!” În acei ani de început, în mintea mea de varză literară gândeam că mi-ar plăcea să am un mentor. Aş fi avut nevoie de un sfătuitor care să mă îndrume încotro să mă îndrept. Aşa că... a trebuit să mă descurc singură pentru prima dată în viaţă şi să pornesc. Încotro?

Iolanda Malamen: În cărţile tale autoronia şi ironia, satira fac parte din jocul registrelor literare. Aş spune că nu-ţi scapă nimic din detaliul social, politic. Este atât de nărăvită şi amestecată lumea de azi, încât ţi-ai adaptat ficţiunea, după mersul ei?

Florica Bud: Am avut de ales între a scrie o literatură siropoasă şi cea pe care o scriu, pentru că aşa cum din punct de vedere uman trec de la o extremă la alta, tot aşa se întâmplă şi cu scrisul meu. Aş vrea să mă vezi plângând pe marginea unei cărţi... de iubire. Dar... tocmai fiindcă sunt o cititoare care suferă şi se smiorcăie, doresc să aduc veselie şi surâs în ochii presupusului meu cititor. Realitatea prezentă – care este o sumă de rele luate din comunism la care se adaugă noi năravuri – dă buzna peste noi şi nu avem unde să ne ascundem, fiindcă oamenii de paie au privatizat până şi găurile de... şoareci!

Iolanda Malamen: Sunt foarte curioasă dacă ai un scriitor pe care-l porţi cu tine tot timpul.

Florica Bud: Am devenit o sumă a ceea ce au dorit cele două femei importante din viaţa mea, bunica şi mama. La asta s-a adăugat efectul devastator al cărţilor, când de fiecare dată am vrut să fiu alt personaj de roman şi să scriu o carte la fel de bună ca şi cea pe care am citit-o. Dar tot eu mă puneam la punct. De ce să fie nevoie de o copie, chiar reuşită, dacă există originalul! Când trăieşti viaţa eroinelor de roman doreşti ca şi cei din jur să se comporte ca nişte eroi. Şi intervine dezastrul când îţi dai seama că ei sunt doar nişte bieţi oameni care nu strălucesc, fiindcă nu şi-au propus acest lucru sau pentru motivul că este prea obositor să străluceşti. Sunt silită să trăiesc printre bărbaţi care se smiorcăie că îi doare ceva... şi care se îndoapă cu dulciuri, scâncind temători de moarte la piepturi siliconate. Sunt nevoită să coexist cu femei care, mai nou, doresc doar să arate bine, ca să poată deveni o marfă de schimb căci, din păcate, cele cuminţi şi gospodine nu contează în mersul vremii, decât eventual pentru copiii lor...

Iolanda Malamen: Scrisul tău dă sentimentul unei libertăţi depline, prin care personajele copilăresc proteic căutându-şi sensul existenţei, dar şi superficializând şi mai mult derizoriul. Poate fi spontaneitatea o sabie cu două tăişuri a prozei tale?

Florica Bud: Dacă nu putem să fim spontani, ce ne mai rămâne nouă, celor care ne ascundem după cortina de marţipan a cuvintelor? A fi spontan înseamnă, în accepţiunea mea, să spui ceea ce aşteaptă cei din jur de la tine sau ceea ce se cade, nu neapărat crezul sau ceea ce simţi. Sper să nu te dezamăgesc cu acest răspuns, dar, din păcate, am fugit atât de mult de mine, încât acum nu mă mai pot regăsi şi nici nu am desluşit încă ce planuri a avut Cel de Sus cu mine, atunci când mi-a dat voie să vin pe lume, întristând familia cu vestea că mai are o fetiţă. M-am ascuns în atâtea eroine, încât chiar nu ştiu cine sunt. Nu ştiu dacă mai contează cine aş fi putut să fiu dacă...

Iolanda Malamen: Ce aşteptări aveai de la literatură, când ai început să scrii?

Florica Bud: Aşteptarea mea era aceea de a-mi rezolva toate problemele existenţiale! După cum am mai spus, am crescut într-o casă cu două femei puternice, mama şi bunica, soacra ei. Din această cauză personalitatea mea a fost sufocată şi foarte târziu am reuşit să înţeleg câte ceva din mine. Apele existenţiale au fost tulburate şi mai tare de cărţile în care m-am adâncit şi care m-au ajutat o lungă perioadă să îmi ascund neliniştile în paginile lor citite cu ardoare. Dar, ca orice drog, ele nu puteau să mi le rezolve decât să mi le amâne şi a trebuit, la un moment dat, să mă trezesc la realitate. Asta a fost prin anul 1981, când terminarea facultăţii a însemnat despărţirea dureroasă de colegi şi contactul cu producţia.

Iolanda Malamen: Eşti preşedinte al Fundaţiei Culturale „Bona Fide” şi vicepreşedinte al Asociaţiei Scriitorilor Baia Mare, redactor asociat al revistei Nord Literar (Baia Mare). Colaborezi cu revistele literare: Luceafărul (Bucureşti), Ramuri (Craiova), Acolada (Satu Mare).

Florica Bud: Activitatea fundaţiei mi s-a restrâns pe motive de criză milenară, dar încerc să o menţin criogenând-o, din respect faţă de drumurile pe care le-am făcut până am înfiinţat-o. Am rubrică permanentă în revista „Acolada”, după cum ştii, la altele colaborez sporadic. Dacă în 2005 nu aş fi apărut în Dicţionarul Academiei Române, aş fi renunţat la scris, descurajată de cotidian. Eram şi sunt prinsă într-o activitate urâcios-comercială, eram în renovări seculare la casă şi la magazin, aşa că nu mai aveam nevoie de o activitate care să îmi aducă decepţii şi radiografii contorsionate ale semenilor, mai mult sau mai puţin... literatori. Apărând în dicţionarul pomenit, m-a apucat ruşinea şi m-am mobilizat începând să scriu după o pauză de 6 ani...

Iolanda Malamen: De unde vine, Florica Bud, verva ironică necontenită şi cameleonică, din scrisul tău?

Florica Bud: Ironia este singura mea armă de apărare. Dacă nu aş fi ales această modalitate stilistică, mi-aş fi înecat de mult cititorii într-un ocean de lacrimi şi suspine.

Iolanda Malamen: Ce poţi spune despre literatura română a ultimelor decenii? Ce şanse europene are ea în momentul de faţă?

Florica Bud: Am înţeles din spusele românilor prezenţi la Târgul de Carte de la Frankfurt, din 2009, că dacă nu ne schimbăm stilul şi concepţia nu avem nicio şansă să ieşim în lume. Dar nu au avut prea multe şanse nici clasicii noştri, fiindcă nu au fost traduşi. Cineva se întreba: De ce i-ar interesa pe americani un Ion, ţăran din prima jumătate a secolului al XX-lea? Răspund, deşi nu se cade, cu o întrebare: De ce se îndrăgostesc străinii de maramureşanul şi oşanul neaoş? De ce noi, cititorii înrăiţi, am înţeles şi romanul englez, francez, rus şi chiar şi pe cel american, deşi atmosfera lor nu avea nimic în comun cu realitatea noastră strâmtă cripto-comunistă? Aveam noi mintea mai deschisă, putând aspira tot ceea ce ne cădea în calea ochilor sau noi suntem şi acum un neam de ioni literari?

Iolanda Malamen: Mă gândesc la un răspuns... Ce ţi-ai dori să se mai întâmple bun la Baia Mare, oraş de altfel obişnuit cu faptele culturale?

Florica Bud: Viaţa noastră, a scriitorilor din Baia Mare şi judeţ, se desfăşoară într-un triunghi amar, nu... amoros. Un vârf al triunghiului este Inspectoratul de Cultură, păstorit de vreo zece ani de către sculptorul dr. Ioan Marchiş, care, de la bun început, ne-a explicat că, de fapt, instituţia pe care o conduce se ocupă, după ultimele directive, mai mult de patrimoniu decât de cultură. Alt vârf al acestui triunghi este Biblioteca Judeţeană Petre Dulfu, condusă de dr. Teodor Ardelean, fost senator şi părinte de drept, instituţia având azi una dintre cele mai impunătoare clădiri din ţară. Şi, ultimul vârf al triunghiului Bermudelor, triunghi care macină existenţa culturnicului băimărean sau nu, este numit Bar-OJT, devenit mai în glumă, mai în serios, Academia OJT, care scoate din când în când o revistă, prin truda materială şi spirituală a membrilor săi şi care este locul unde îşi duc de decenii veacul artiştii Băii Mari. Pentru început mi-ar plăcea să fim luaţi în serios noi, scriitorii. Mi se pare umilitor ca atunci când se deschide o bibliotecă în străinătate, de exemplu recent s-a deschis una la Glasgow, pe lista participanţilor la acest eveniment să nu fie şi un scriitor, alături de iniţiatorul acestui proiect, domnul Teodor Ardelean şi alături de consilierii care l-au susţinut. Mi-ar plăcea ca atunci când se iveşte un post în cultură, primii care să afle de existenţa lui să fim noi, nu persoane care nu au nicio tangenţă cu fenomenul cultural.

Iolanda Malamen: Cum arată portretul scriitorului român de azi?

Florica Bud: Un om-fefeleagă... obişnuit cu umilinţa şi cu statutul de scârţa-scârţa pe hârtie... cu rolul unuia care scrie în van, în speranţa că o forţă ce contează în Univers îl va repune în drepturi. A nu se citi care cumva... răpune.

Iolanda Malamen: Cum este Baia Mare în decembrie?

Florica Bud: Pot să îţi spun cum este în Baia Mare. Depinde, dacă vrei să vezi partea plină sau cea goală a paharului. Suntem europeni, fiindcă avem Gold Plaza, Metro, Billa, Kaufland, Real, Penny, Profi etc. Şi, să nu uit, avem şi beculeţe colorate şi iluminat feeric de Sărbătorile de iarnă. În rest, suntem români, adică locuitori ai unui oraş mort din punct de vedere economic. Mineritul s-a închis, platforma industrială U.M.M.R. la fel. În locul fabricii de lactate s-a deschis un superbold, adică Gold Plaza. Pe locul Filaturii de Bumbac ar urma, dacă vor fi fonduri, să se construiască un complex comercial şi mai mare... Ici şi colo sunt mici focare industriale. Oraşul este sufocat de maşini... care zburdă pe străduţe vechi, fără limită de viteză. Parcul din Centrul Vechi al oraşului a fost spulberat cu ură, s-au tăiat arborii seculari şi s-a plantat în locul lor... asfalt. Am avut până acum un arhitect-şef inamic al zonei verzi şi al copacilor, adică tăia într-o zi-poveste ceea ce au plantat alţii în secole. Probabil aşa a văzut el, când a fost în schimb de experienţă la Viena sau... aiurea. Se uită că noi suntem un orăşel de munte, ce a beneficiat de o poluare cruntă, fiind al doilea oraş din Europa în ceea ce priveşte poluarea. Se ignoră faptul că fiecare pomuleţ contează. Pe strada mea s-au tăiat doi pomi, ca să se planteze un biet Stop, de care nu ţine nimeni socoteală... deşi Stopurile ar trebui să se implementeze în cipurile din minţile celor care au drept de veto. Sunt tristă că întotdeauna cei răi şi fără suflet ajung, în orice orânduire ne-am afla, să conducă destinele noastre de locuitori ai urbelor cu trecut uitat şi fără viitor, doar cu un biet prezent, întreţinut cu luminiţe false, de sărbători. În plin centru s-a înlăturat zona verde, ca să aibă maşiniştii unde să îşi parcheze bolidurile, nu cumva să îşi mişte vreun metru dosul mereu lipit de pluşul scaunelor. Mă repet, vrednicii conducători ai urbei se duc orbi în delegaţii şi se întorc şi mai orbi, dar şi surzi şi muţi! Toată aşa-zisa Europa Bună caută să îşi mobilizeze cetăţenii, pentru a respecta natura, iar noi, săracii Europei, cum ne place să ne plângem de milă, nu putem trece strada decât pe patru roţi. Deh! Domnii sunt domni şi în şanţul Europei! Spun, cu riscul să mă calce o maşină, decât să ne polueze fără niciun folos maşinile, mai bine să ne polueze... nişte locuri de muncă! Dar, să păşim în noul an într-o limuzină roşie! Ştii doar că de Anul Nou musai să ai ceva roşu pe tine! Poate să fie chiar şi o cravată roşie, ce flutură impertinent în vântul istoriei!”