CRONICĂ

 O carte de versuri care  își tremură aripa spirituală scrisă cu sensibilitate și maturitate literară de două poete împătimite de cuvânt ales și de meandrele neliniștite ale vieții trăită frumos și intens: Mihaela CD și Aurelia Oancă, voci ale scrisului despre care iubitorii genului au mai auzit. Ambele scriitoare au un parcurs literar și editorial impresionant.

Născută în România, emigrant în Canada MihaelaCD este scriitoare, redactor, cronicar, textier, promotor cultural, scenarist,  regizor,dar și artist pictură tradițională și digitală, în timp ce pe Aurelia Oancă, din Baia Mare, o cunoaștem ca poetă, prozatoare, membră în areale literare cunoscute, asociații, frecventează Cenaclul  epigramiștilor și este redactor al Revistei Freamăt, tot din Baia Mare dar și șef de departament Noutăți editoriale al revistei Poezii pentru sufletul meu din Montreal, Canada. Dar pentru mai multă edificare trebuie parcurse cu atenție și respect CV-urile ambelor scriitoare, autoare a zeci de cărți, participante la numeroase evenimente culturale și literare, trepte urcate cu tenacitate și pasiune în sfera spirituală.

Volumul de versuri „Măsurând clipa” apare prin osârdia editurii Globart Universum în Montreal, Canada. În chiar Anul Spiritualității, 2023, salutăm memorabilul cuvânt înainte al cărții apărut sub semnătura editorului, Johnny Ciatloș Deak.

Asistăm, parcurgând volumul, la un intermezzo plăcut, care curge lin întocmai susurului de izvor pe câmpia sufletului avid de frumos. Izvorul care curge nu e decât viața cu parcursul ei când lin, când  plin de meandre, viața elogiată și cântată în poeme nemuritoare de cele două protagoniste, viața măsurată cu nestematele prețioase ale clipelor, zilelor și nopților poetice, cu imaginație fremătătoare, după ce a lăsat amprente inconfundabile în trecerea sa ireversibilă.

Dacă Aurelia Oancă mărturisește încă din debutul volumului :„Aș vrea să pot culege din anotimpuri bune,/Culorile din floare și din înalții brazi,/Dar în clepsidra vieții s-au adunat cutume/Ce picură agale în zilele de azi.”Poeta Mihaela CD  accentuează alternanța anotimpurilor în peisajul trecerii vieții, ancorându-le sub semnul iubirii  în poemul “Anotimpurile iubirii”:“Anotimpurile iubirii trec peste noi/Ne-alină şi ne scaldă în dulci raze/Ne-mbrăţişăm şi-n vânt şi-n ploiGăsind mereu a fericirii oaze.”

Cele două autoare se completează una pe cealaltă în acest demers poetic, alternând poemele rând pe rând, o prietenie spirituală se arată în toată splendoarea ei, și, din viața  adevărată coboară în paginile acestei cărți inedite, ținându-ne cu sufletul la gură, așteptându-ne la noi mărturisiri, povești de viață, impresii, emoții, când dintr-o parte când  din cealaltă.

Poeta Aurelia Oancă nu ezită să ne dezvăluie stampe triste, obosite, dezamăgiri, sentimente neîmplinite, dar și fiorul inimii care a zburat ca un cocor  cu speranța purtată  pe aripi când : “Marea din suflet va-nălța talazul/Ce poartă lin și gândurile mele!”(Pe-un colț de cer) O adevărată nestemată poetică este “La taifas cu viața”  când asistăm la un dialog purtat cu propria viață prețuită pentru prinosul de frumusețe oferit în cupele pline ale sufletului :„Ai fost și bună dar și rea cu mine,/Dar te-am iertat căci tu ești viața mea,/În ochi am adunat cupele pline,/Ca dorul meu din ele să mai bea!”

Tot în poezia Aureliei Oancă suntem atrași de peisaje din natură creionate cu meșteșug stilistic: natura este “o mireasă-n zori gătită “, pădurile sunt verzi,  curcubee și pajiști se ivesc în diminețile frumoase, narcise, zambile, lalele, cu parfumul minunat, afară ninge cu flori de măr, viața e plăcută primăvara când participăm la “concertul marilor iubiri”(Parada modei).

Se pare că primăvara e anotimpul preferat al poetei, plin de miracol și splendoare, care cuprinde cu lumina albă sufletul și pământul întreg ca în poeziile: Pași de primăvară, Când primăvara va veni, Cu frumusețea verde, Din smaraldul vieții, Să vină primăvara, Miracolul alb, din care cităm mai jos:“Miracolul ce albe flori și-arată/În strălucirea zilei de azur,/Parfumul frumuseții te îmbată/Și armonia prinde nou contur.”

Dar nici toamna nu rămâne mai prejos și este preamărită în versurile poetei Aurelia Oancă drept un anotimp al romanțelor picurate în “cupe dulci dar și cu mult pelin”, trecând în pași de vals pe acordurile unei triste viori. Nu este decât sufletul poetei care presează între file de carte frunzele zilelor, oferindu-ne nouă, cititorilor, poeme tânguitoare cel mai adesea: O amintire, Nu mai am loc, Romanțe triste, Parfum de crizanteme…

Din acest décor romanțat  nu avea cum să lipsească luna, astrul nopții, cu umbrele ei pline de mister și catifea. Poeta și-o face confidentă neprețuită cu care dialoghează în nopțile cuprinse de insomnie: “Tu, să mă vezi cea mai frumoasă/Deși am rătăcit prin ani,/Și luna să fie geloasă/Pe ochii mei trecuți prin ani.”(Povești cu lună)

Frumoase versuri sunt închinate de Aurelia Oancă, în volum, iubirii: Mai vreau să zbor, Închide cu zăvor, Iubirea, doar iubind, Emoție…Nostalgia după anii pierduți ai tinereții revine cu fiorul ei de jar în poemul cu același nume:“Așază tinerețea mea la masă/Și lasă-mă să mai privesc la ea,/Să parfumeze bătrâneasca-mi casă/Cu mirul sfânt din care ea mai bea.”(Nostalgia)

Romanța frunzelor galbene ce cad, norii care plâng, frigul toamnei pătruns în suflet, anotimpul suspinând, vara care se duce ca o poveste de dor, tristeți ninse în tâmple argintii, gutui parfumate, gânduri pribege, lacrimi care dor, vorbesc de la sine de amurgul vieții când : „Din rugina ei acum se face scrumul/Amintirea că pe drum azi se plimbă fumul” (Plânge-o frunză). Timpul măsurat în toamne, o altă metaforă prețioasă  strălucește în poemul „Se trece timpul”: „Se trece timpul în fuioare/Ce țes povești în anotimp,/În care are fiecare,/Fărâma lui de cer și timp.”În fine, iarna vine cu nămeți, pași reci, sărut de ger, sclipiri de nea, feeria specifică anotimpului alb, întoarcerea la copilărie, încheierea unui ciclu al anotimpurilor, al vieții și clipelor trăite.

Impresionantă este poezia „Se face un cenaclu”, când poeții, după ce și-au îndeplinit menirea pe pământ se duc să scrie poeme printre constelații lăsând în urmă testamentul literar plin de iubire și înțelepciune. Rămân în urmă, adânc înfipte în pământ, rădăcinile puternice, o viață trăită demn, cu dragoste de tot și toate, de familie, de țară, de pământul natal, de cerul senin al păcii, de frumos și bunătate, de iubire și speranță :„Și să nu uiți, tu omule că-n pace/Se cresc copiii și se construiesc,/Clădiri și case unde Domnul face,/Să fie veseli cei ce se iubesc!”(Și nu uita)

Cele două talentate poete se află în volum într-un dialog  liric, spiritual, țesând broderii ale gândului și sufletului pe pergamentul Timpului. Cu pana scriitoricească mustind de  maturitate, poeta Mihaela CD ne amintește că roata vieții se-nvârtește, viața și tinerețea trec ca prin vis, timpul e o nestemată, clipa trebuie trăită din plin, doar dragostea trăită intens e un dar de neprețuit:“Şi-ntr-un fluviu de voinţă/Curge al iubirii har/Şi pe-alei de biruinţă/Străluciri ţi-aduce-n dar.”(Izbânda iubirii)

Poeme mustind a primăvară vin și în discursul său poetic, cu flori de cireș, ambasadoare ale viselor, până și cerul amorezat se bucură, sunt mesajele dragostei. E mult frumos și gingășie în poemul “Magia florilor de cireș” în timp ce poezia “Lasă-mi cristalinul vieții” e o rugă înălțată vieții cu toate frumusețile sale, zbatere de aripă, tandrețea clipei, razele  de soare tinerețea întruchipată de roua florilor, dorul ce animă diminețile minunate. Instrumentele gingașe ale sufletului cântă uvertura vieții, violoncele, viori, clapele unui pian:“Îţi cânt pe clape de iubire-o partitură/Ce numai pentru tine azi am inventat/Să-ţi pătrundă adânc a fibrei făptură/Şi inima să-ţi valseze în ritm cadenţat”(Pe clape de iubire)

Iubirile au luminat cărările vieții „colorată-n frumusețe”, înfruntând ploi și tristeți, sub protecția puternică a astrelor. Sunt multe versuri scrise pentru acest sentiment ce pune în mișcare “sori și astre” și poeta Mihaela CD nu pregetă să îl cânte maiestos:„Esenţială-n viaţă-i doar iubirea/Cu ea, poţi construi un univers/Cu ea-ţi este asigurată fericirea/Ce-o cântă şi poeţii-n al lor vers.”( În leagănul iubirii)

E multă emoție, căldură, simfonie de sentimente.  Elocvent în sprijinul celor afirmate  e poemul „Ploi de sentimente” , o bijuterie prinsă la reverul sufletului îndrăgostit:“Plouă cu sentimente iubite,/Pe cer mândre stele sclipesc/Iar visele mele-s împodobite/De privirea ce atâta o iubesc.”Și povestea de iubire continuă în același tempo îndrăgostit, întreaga lumea a florilor participă cu trandafiri, ghiocelul catifelat, safire, cântece melancolice, rimele poeziilor fac sufletul să  înmugurească, se alătură în poveste  și visele, și îndrăgostiții ,”artizanii amorului” ce s-a petrecut. Iubirea e mândră, e  ființă, e pasăre măiastră,  ce poate fi mai frumos în fața ochilor noștri?Tot ea, iubirea, își dă întâlnire cu îndrăgostiții în parcuri însorite, când primăvara învie firul de iarbă și dezmiardă auzul.

Dacă verile cochete trec cu doine, clipe alese  și simfonii, toamna ocupă rândurile în multe poeme și în viața poetei, alungând păsările, frigul cuprinde sufletul, frunzele oftează, este anotimpul ploilor și tristeții, deprimării. Anotimpul plânge în geam și printre “vechii bruni castani”, florile și copacii “tremură în agonie”.E mult ruginiu  în toamnele pictate de Mihaela CD culorile triste ne copleșesc, “adormind în vârfuri de stilet/Ale poetului ce-i răpus de dor” (Secretul iubirii).

Florile au un loc aparte în arhitectura versurilor scrise de poetă, ele cresc în inimă, sunt hrănite cu dor și vise de iubire, cu parfum de amintiri picurând în clepsidra Timpului. Sunt maci, trandafiri, margarete, azalee, bujori, orhidee prețioase și flori de nu mă uita, persistă parfumul  florilor de măr, și florilor de tei. Din peisajul floral nu lipsește banca amintirilor care reînvie clipele tainice de odinioară:„Din tolba clipelor cu gingaşe şoptiri/Vreau inima de bucurie să-mi încarc/Te chem să reînviem vechi amintiri/Te-aştept pe-aceeaşi bancă-n parc!”( Te-aştept pe-aceeaşi bancă)

„Timp boem” e timpul poeziei, depozitara clipelor care au făcut sufletul să vibreze, anotimpul tinereții gonit de frigul trecerii prin timp, frumosul zilelor și nopților petrecute intens, când, într-o zi anume, pleacă departe în zările albastre ca marea, iar poeta conchide:“Cântă, bucură-te şi petrece/Viaţa-i scurtă, îndată trece/Fă din orice zi o sărbătoare/Şi din zi ploioasă zi cu soare”(Viața-i o frunză trecătoare)

Un imn de admirație se lasă a fi auzit pentru eterna Femeie, zeiță a amintirilor, femeia străbătută de emoții și sentimente, femeia protectoare, sensibilă, vibrând ca o flacără în Univers.

În poemul “Testament”, Femeia- Poetă Mihaela CD mărturisește că și-a îndeplinit menirea în viață, dar că va continua să scrie versuri chiar si în raiul cu stele, picurând povestea în sufletele noastre, făcând să rodească iubirea, milostenia din inimă, creația, lumina:“…avem nevoie de iubire şi de soare/Din gânduri şi credinţă să facem cingătoare/Căci vremea libertăţii în pace o să vină/Cu dragoste frăţească, dreptate şi lumină! (Avem nevoie de iubire)

Pledoaria sa poetică e scrisă cu simțăminte curate, cu speranță, cu dedicație  iar în finalul călătoriei din volumul prețios ce ni se deschide privirii și sufletelor, poeta admirabilă Mihaela CD ne îndeamnă să nu uităm valorile umane necesare și importante în viață: mulțumire, recunoștință, respect, altruism, generozitate, iubire, credință:“Nu vreau aici prelegeri să îţi ţiu/

Vreau doar să ştii, cât timp eşti viu,/Pentru orice, nicicând nu-i prea târziu!”(Nicicând nu-i prea târziu)

Volumul de față încântă prin prezentarea în oglindă a poemelor celor două autoare, Mihaela CD și Aurelia Oancă, o frumoasă și impresionantă prietenie trăită în viața cea de toate zilele și coborâtă în file de carte, rămânând de-a pururi  înscrisă în patrimonial literar universal prin frumusețea și sensibilitatea poemelor scrise.

 

Dunia Pălăngeanu

Scriitoare,

 Publicist,

Membră UZPR și SSR