Când vorbea... râdea... Când râdea, ziceai că se scutură din temelii pământul, că merii se clatină din rădăcini și fructe coapte se rostogolesc peste lanuri de floarea-soarelui.
Când recita, se prăbușea cu o patimă nebună în poezia-i, ca-ntr-o fântână cu vin și ambră, de unde versul prindea aripi. Chiar prindea aripi...
N-am cum să vorbesc despre Vasile Morar la trecut! N-am cum! Pot doar să mi-l amintesc ca pe autorul spectaculoaselor ”Cronici inutile” de pe ultima pagină a Glasului Maramureșului, ca pe colegul de redacție, ale cărui texte le citeam pe nerăsuflate în fiecare dimineață. Pot doar să-mi amintesc delegațiile de promovare ale Glasului, din care el era nelipsit. Ce nebunie frumoasă! Râdeam bezmetic de cum urcam în mașină, până coboram, într-un recital al tinereții și-al entuziasmului. Și, dincolo de râs și haz, veneam din delegațiile acelea cu agendele pline de notițe, de documentări și cu norma de abonamente făcută.
A trecut un sfert de veac de-atunci și, între timp, fluviile de poezie care i-au trecut prin suflet s-au așezat pe rafturile bibliotecii în multe volume.
Și cu toate că azi a plecat... n-am cum să vorbesc despre Vasile Morar la trecut... Nu cred că i-ar plăcea...
Dana GAGNIUC BUZURA
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu