Azi e 21 decembrie, o zi care pentru mine a fost crucială. 1989, un an care a schimbat fața lumii. Ce evenimente, ce perioade! Se obișnuiește să vorbim într-un anume fel, să ne exprimăm recunoștința sau să ne arătăm ura față de cei care au fost sortiți să rămână ca „negativii istoriei”. Nu, azi nu voi face nimic din toate acestea pentru că sunt prea detașat și prea cu informațiile proaspete. Eu – la fel ca mulți din generația mea – știu bine ce-a fost atunci. De aceea niciuna dintre cele două raportări la evenimentele de atunci nu ne sunt propice. La cât de radicală a fost schimbarea vieții noastre, prefer să vorbesc despre Revoluție raportându-mă la prezent.
Observ o temă predilectă a propagandei oficiale:
aceea a diabolizării regimului de dinainte de 1989. O să vă spun clar:
Ceaușescu mi-a mâncat aproape douăzeci de ani din viață. De aceea, după
douăzeci de ani de la Revoluție eu m-am împăcat cu Ceaușescu. Nu în sensul în
care aș fi trecut la o adorare a sa, ci în sensul în care i-am înțeles
politica, erorile și disperarea cu care a încercat să-și repare greșelile. Am
înțeles de ce am suferit și, mai mult, am înțeles de ce vor suferi cei de după
mine. În timp ce Ceaușescu s-a trezit din halucinațiile cântecului de sirenă al
stăpânilor lumii, căutând apoi cu disperare să-și repare erorile pentru
câștigarea independenței, cei de-acum merg din dezastru în dezastru și mai
mare, cu o inconștiență demnă de mințile lor seci.
Însă persistă întrebarea: de ce a atât de disperată
propaganda să le demonstreze oamenilor că atunci era rău? De fapt știrea este
alta: oamenii încep să conștientizeze că acum nu e bine! Nu e bine deloc: mai
bine spus, e un dezastru! Iată de ce propaganda e disperată să demonstreze că
atunci era mult mai rău. Oamenii ca mine știu bine cum era atunci, dar, la fel
de bine, știu cum e acum. Și pot înțelege că de pe poziția financiară de atunci
se putea face ceva în cazul existenței unui pact național, în timp ce de pe
poziția de acum e infinit mai greu să se facă ceva. Oamenii ca mine văd
dezastrul, au devenit imuni la cântecul hârșiit al propagandei și știu în ce
fundătură ne aflăm. De aceea mulți încep să înțeleagă elementele pozitive ale
regimului de dinainte de Revoluția din 1989. Diferența dintre atunci și acum
este una esențială: în timp ce atunci aveam speranță și aveam motive serioase
pentru speranțele noastre, acum speranța e moartă, iar singura soluție rămâne
aceea a unui previzibil dezastru la nivel planetar.
Disperarea propagandei de acum e similară celei de
dinainte de Revoluție. Narativul societății actuale e căzut, la fel ca și
fundamentele sistemului de atunci. Sistemul economic de acum e la fel de picat
ca și cel de atunci. Datele false raportate pe vremuri sunt nimic față de
falsurile cu care se iese acum la lumină. Privind în oglindă veți putea vedea
exact că sistemul se află în același impas.
Am citit cartea de memorii a lui Iulian Vlad și am
rămas teribil de surprins de golul informațional în care acest om a trăit toată
viața. E totuși imposibil de înțeles cum un individ care trăiește în inima
informațiilor nu a înțeles până la moarte ceea ce i s-a întâmplat. V-o spun cât
se poate de sincer: ori a fost extrem de ticălos în declarațiile sale, ori a
fost extrem de incompetent. Același gol informațional îl văd acum la nivelul
sistemelor de informații de azi. Mă rog, atât cât pot pătrunde și eu. Ceea ce
observ însă este că, în ciuda cantității imense de informații strânse,
serviciile secrete trăiesc într-un teribil gol informațional. La fel ca
„Securitățile” comuniste de dinainte de 1989, actualele servicii ale sistemului
Occidentului Colectiv merg pe „fabricarea de dosare” care să corespundă unui
anume narativ. De aceea fenomenul dizidenței este atât de mare și tot de aceea
opoziția față de sistem a atins cote considerate inacceptabile. De aceea lumea
ține mai degrabă cu Rusia și cu rebelii Hamas. Și tot de aceea, tragismul celor
care și-au pierdut copiii sau rudele apropiate în timpul Revoluției din 1989
este indescriptibil. Cum să te simți atunci când constați că ți-ai pierdut pe
cineva drag pentru un nimic?
Starea de fapt de acum este una de pre-revoluție.
Dezlănțuirea pe care-o vedem acum din partea propagandei este semnul
slăbiciunii absolute a sistemului. Indiferent câți bani se bagă în propagandă,
eficiența sa e mai redusă decât cea a Cântării României. E drept, există forme
mai perverse, precum platformele de streaming sau rețelele sociale. Dar, cu
toate acestea, sistemul scârțâie din toate încheieturile sale. Filmele de-acum
sunt asemeni filmelor nord-coreene din perioada pre 1989. Chiar și bancurile
care circulă au ajuns similare celor care erau date în programul de Revelion.
Doar sexualizarea e infinit mai mare.
Astfel, întrebarea pe care mi-o pun în aceste
momente e una cât se poate de umană: „Ce să sărbătorim sărbătorim? Revoluția
care a fost sau cea care o să vină?”.
Autor:
Dan Diaconu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu